Pretenţii. Decizia nr. 2062/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2062/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 1598/303/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2062R
Ședința publică de la 2 decembrie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - A. C. B.
GREFIER - V. Ș.
------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă S. I. împotriva deciziei civile nr. 730A/3.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă reprezentată de avocat C. P. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații pârâți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanta recurentei reclamante arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentei reclamante având cuvântul în susținerea recursului arată că, Judecătoria Sectorului 6 nu avea competența de soluționare pe fond, a cauzei, având în vedere că în urma expertizei efectuate în cauză, s-a constatat o valoare mult mai mare decât valoarea indicată în cererea de chemare în judecată. Precizează că valoarea pretențiilor reclamantei nu a fost majorată, ci a rezultat în urma expertizei efectuate.
În susținerea motivelor de recurs arată că Legea nr. 10/2001 nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 485 Cod civil, ci prevede explicit principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și invocă în acest sens, faptul că S. Român a optat pentru principiul despăgubirii integrale.
Arată că potrivit art. 53 CEDO impune un standard minimal pentru respectarea drepturilor omului, cu privire la dreptul de proprietate arătând că art.1 din Protocolul 1 CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.
Precizează că reclamanta este în posesia unui bun conform art. 1 din Protocolul 1 CEDO și precizează că există o hotărâre irevocabilă prin care M. București a fost obligat să emită o dispoziție de acordarea despăgubirilor, pe numele recurentei.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, și pe fond admiterea acțiunii, fără obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 9507/07.11.2012 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calități procesuale active; s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S. I., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere temeiul de drept pe care se întemeiază cererea reclamantei, instanța a reținut că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și să existe vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.
Verificând îndeplinirea condițiilor mai sus enunțate în raport de situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, instanța a apreciat că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei conform art. 1169 Cod civil, nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert.
Instanța a apreciat că prejudiciul material invocat de reclamantă pentru lipsa de folosință a terenului pentru terenul în suprafață de 1348,25 mp situat în . 4, București, de la data de 07.05._11 nu este un prejudiciu cert creat în patrimoniul reclamantei, cât timp acesteia nu i s-au stabilit despăgubirile în condițiile legii speciale.
Cuantumul despăgubirilor acordate prin decizie poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ conform art. 19 din Legii nr. 247/2005, dacă reclamanta se consideră nedreptățită cu privire la cuantumul despăgubirilor ce se vor stabili prin decizie.
Referitor la invocarea de către reclamantă a dispozițiilor din Convenție, cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță.
Astfel, în ceea ce privește concordanța dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană, s-a reținut că jurisprudența C.E.D.O lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Împotriva hotărârii și a încheierii din data de 10.10.2012, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia.
În motivarea cererii de apel, apelanta reclamantă a arătat următoarele:
Prin precizarea formulată la data de 10.10.2012, s-a stabilit valoarea obiectului pricinii de la suma de 223.200 lei, la suma de 719.000 lei, arătând că, ulterior introducerii acțiunii, a fost efectuat un raport de expertiză extrajudiciară, având ca obiectiv calcularea prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.348,25 m.p, situat în .., sector 4 - București, pentru perioada 07.05._11.
Potrivit raportului de expertiză, prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a terenului în cauză a fost evaluat la suma de 719.000 lei.
In aceste condiții, față de faptul că valoarea obiectului cauzei depășește plafonul de 500.000 lei stabilit de art. 2 lit. a) Cod proc. civ., a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei în a soluționa prezenta cauză.
Prin încheierea din data de 10.10.2012, prima instanță a respins excepția, prin invocarea prevederilor art. 181 Cod proc. civ., arătând că "nu s-a realizat o modificare a obiectului cererii care are ca obiect despăgubirea pentru perioada 07.05._11, ci valoarea acesteia".
Dispozițiile art. 181 Cod proc. civ. nu sunt însă aplicabile în cauză, de vreme ce se referă la „modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect", în vreme ce în această cauza nu este vorba despre modificări, ci despre însăși stabilirea valorii obiectului pricinii, determinată inițial numai provizoriu, însă stabilită prin precizarea depusă conform raportului de expertiză extrajudiciară întocmit.
Apelanta reclamantă a mai susținut că prima instanță confundă recunoașterea dreptului de proprietate cu redobândirea posesiei asupra imobilului sau cu încasarea despăgubirilor, în condițiile în care dreptul de folosință a imobilului „nu există pentru că nu s-a dispus în sensul restituirii în natură a imobilului revendicat și nici a unei sume de bani determinate, cât timp contravaloarea despăgubirilor nu a fost stabilită"".
Or, acordarea măsurilor reparatorii este consecința recunoașterii dreptului de proprietate și constatării imposibilității redobândirii posesiei imobilului, astfel încât numai cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prima instanță a concluzionat că nu ar fi fost recunoscut dreptul de folosință a imobilului.
Ca și în cazul acțiunii în revendicare unde instanța dispune obligarea pârâtului să lase imobilul în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamantului, în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, autoritățile administrate, constatând calitatea de proprietar a persoanei îndreptățite, se obligă să lase imobilul în deplină proprietate, liniștita posesie urmând, conform legii, să fie redobândită numai dacă acest lucru este posibil, în cazul contrar urmând să se acorde măsuri reparatorii.
Or, repararea numai parțială a prejudiciului, exclusiv prin restituirea bunului, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate recunoscut, însăși Curtea Europeană recunoscând neconvenționalitatea legii speciale pentru faptul că „nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (R. I. c. România, P. c. România, Rabinovici c. România).
Totuși, recunoașterea dreptului proprietarului neposesor la dobândirea fructelor civile de la posesorul neproprietar suplinește această deficiență structurală și, conform principiului subsidiarității, conduce la obligația reparării prejudiciului la nivel intern.
Prin urmare, prin legea internă s-a recunoscut explicit dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin restituirea bunului (în natură sau prin echivalent) - conform legii speciale și prin restituirea fructelor civile - conform art. 485 Cod civil. Acest lucru conduce, conform art. 53 CEDO, la aplicarea art. 1 PI CEDO, de vreme ce conform Legii nr. 10/2001, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită. Totodată, însăși Curtea Europeană recunoaște principiul restitutio in integram, care, cu aplicare concretă la cazul României și la violarea dreptului de proprietate, se traduce prin obligația plății unei despăgubiri pentru pierderile suferite neacoperite de plata care se face în locul restituirii în natură, respectiv de prejudiciul suferit înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri.
Față de aceste aspecte, argumentul primei instanțe, conform căruia dreptul comun nu se aplică în concurs cu legea specială, este nelegal, de vreme ce legea specială nu reglementează problema despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, iar acest lucru conduce la două concluzii.
Prin decizia civilă nr. 730 A/03.09.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
Referitor la necompetența materială a instanței, tribunalul a înlăturat argumentele apelantei reclamante, apreciind că în speță în mod corect au fost reținute dispozițiile art. 181 C.pr.civ. întrucât nu a fost modificat obiectul cererii ci numai cuantumul valorii acestuia, fiind fără relevanță lipsa de pricepere a părții, atâta timp cât a beneficiat de pregătirea unui avocat.
În ceea ce privește motivele de apel, referitoare la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 485 C.civil, art. 998-999 C.civil și dispozițiile CEDO, tribunalul apreciat că sunt nefondate, având în vedere existența normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, norme ce derogă de la prevederile dreptului comun.
Pe de altă parte, parcurgerea procedurii administrative prevăzute de legea specială este compatibilă cu jurisprudența CEDO ce a stabilit că statele au posibilitatea de a adopta măsuri legislative pe care le găsesc de cuviință pentru reglementarea restituirii proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În ceea ce privește existența unui „bun” în patrimoniul apelantei reclamante, tribunalul a constatat că acest aspect nu se poate reține pentru perioada solicitată prin cererea formulată în lipsa unei decizii administrative sau judecătorești definitive care să recunoască direct sau indirect dreptul la proprietate, aspect ce se degajă din jurisprudența CEDO.
De asemenea, apelanta reclamantă nu se poate prevala nici de o „speranță legitimă” pentru perioada menționată, având în vedere aceleași argumente anterior menționate.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs în termen legal reclamanta S. I., criticând-o pentru nelegalitate.
Într-o primă critică se susține că soluția instanțelor de judecată în ceea ce privește respingerea excepției necompetenței materiale este nelegală, întrucât prin precizarea depusă pentru termenul din data de 10.10.2012 a fost stabilită însăși valoarea obiectului pricinii, ceea ce exclude ipoteza modificării valorii cuantumului obiectului cererii precum și aplicabilitatea dispozițiilor art. 181 Cod procedură civilă.
A doua critică vizează modul de soluționare a fondului dreptului dedus judecăți, recurenta reclamantă susținând următoarele:
Contrar celor reținute de instanțele de judecată, legea specială nu înlătură de la aplicarea dispozițiile art. 485 cod civil (posesorul neproprietar este obligat să restituie proprietarului neposesor împreună cu bunul și fructele produse, indiferent dacă au fost sau nu culese), ci dimpotrivă prevede explicit principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, însăși Curtea Europeană arătând că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, S. Român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (M. A. și alții c. România, § 178).
Prin urmare, deși este corectă susținerea în sensul că statele au posibilitatea de a adopta măsuri legislative pe care le găsesc de cuviință pentru reglementarea restituirii proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, S. Român, exercitându-și această libertate, a optat pentru principiul reparației integrale, cu toate consecințele decurgând din acesta.
Principiul restitutio in integrum, obligă la repararea tuturor consecințelor violării, care nu se limitează numai la restituirea bunului (care se poate face în natură sau prin echivalent), ci trebuie să includă și despăgubiri pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia".
În acest sens, încă prin hotărârea pronunțată de Curtea Permanentă Internațională de Justiție în cauza Uzina Chorzow, aceasta a arătat că este un principiu de drept internațional, chiar o concepție generală de drept, că orice violare a unei obligații presupune obligația de reparație într-o formă adecvată. Acest principiu a devenit regulă de drept cutumiar în dreptul internațional, arătându-se că "principiul esențial (...) este că reparația trebuie, în măsura posibilului, să șteargă toate consecințele actului ilegal și să restabilească situația care ar fi existat probabil dacă actul nu ar fi fost comis. Restituirea în natură sau, dacă nu este posibilă, plata unei sume corespunzând valorii unei restituiri în natură; alocarea, dacă este cazul de daune-interese pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia; acestea sunt principiile din care trebuie să se inspire determinarea cuantumului indemnizației datorate urmare a unui fapt contrar dreptului internațional".
Prin urmare, prin legea internă s-a recunoscut explicit dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin restituirea bunului (în natură sau prin echivalent) – conform legii speciale și prin restituirea fructelor civile - conform art. 485 Cod civil.
De asemenea, recurenta a invocat prevederile art. 998-999 Cod civil, conform cărora, în cazul unei fapte ilicite, S. Român este obligat la repararea prejudiciului cauzat, constând nu numai în prejudiciul efectiv (restituirea bunului în natură sau acordarea de măsuri reparatorii), ci și în beneficiul nerealizat (plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință).
Or, conform art. 53 CEDO, niciuna dintre dispozițiile Convenției Europene nu poate fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar fi recunoscute conform legilor interne ale Statelor Parte.
Rezultă evident că CEDO impune un standard minimal pentru respectarea drepturilor omului, cu privire la dreptul de proprietate Curtea Europeană arătând explicit că art. l PI CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (M. A. și alții c/ România, § 135).
Totuși, în măsura în care S. înțelege să adopte o legislație internă favorabilă, prin care depășește limitele minime impuse de CEDO, atunci art. 1 P 1 CEDO devine aplicabil cu privire nu doar la standardul minim impus de Convenție, ci prin raportare la standardul superior recunoscut la nivel intern.
Pentru aceste motive, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv nu ar putea fi confundate cu acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate abuziv, deoarece cele două au temeiul în acte normative diferite, având finalități total diferite.
Prin urmare, prin legea internă s-a recunoscut explicit dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin restituirea bunului (în natură sau prin echivalent) –conform legii speciale și prin restituirea fructelor civile - conform art. 485 Cod civil ori prin repararea beneficiului nerealizat - conform art. 998 Cod civil. Acest lucru conduce, conform art. 53 CEDO, la aplicarea art. l PI CEDO, de vreme ce conform Legii nr. 10/2001, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită. Totodată, însăși Curtea Europeană recunoaște principiul restitutio in integrum, care, cu aplicare concretă la cazul României și la violarea dreptului de proprietate, se traduce prin obligația plății unei despăgubiri pentru pierderile suferite neacoperite de plata care se face în locul restituirii în natură, respectiv de prejudiciul suferit înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri.
Instanța de apel, susține recurenta reclamantă a reținut în mod nelegal că aceasta nu se poate prevala de existența unui „bun” în patrimoniul său și nici de o „speranță legitimă” în ceea ce privește prejudiciul solicitat.
Se arată că noțiunea de "bun" în sensul autonom al art. l PI CEDO poate cuprinde atât bunul actual, cât și speranța legitimă, ambele noțiuni conducând la aplicabilitatea art. l PI CEDO.
In cauza pilot M. A. si alții c. România, analizând jurisprudența referitoare la încălcările dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptățite să primească o reparație pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă, a reamintit faptul că în cauza V. c. România a apreciat că o decizie administrativă a autorității locale competente prin care se recunoaște un drept de reparație este suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat de art. 1 P1 CEDO.
Recurenta reclamantă precizează că solicită repararea prejudiciului cauzat prin ingerința în dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât măsurile reparatorii acordate nu repară integral, conform principiului restituțio in integrum, prejudiciul suferit.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă pentru încetarea violării modalitatea optimă este restituirea imobilului în posesia proprietarului sau acordarea de măsuri reparatorii acolo unde restituirea imobilului nu este posibilă, pentru înlăturarea tuturor consecințelor violării se impune acordarea despăgubirilor bănești.
Este evident că numai prin cumularea celor două modalități de reparare restituirea imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent despăgubirea pentru lipsa folosinței - se realizează o adevărată reparație integrală a prejudiciului suferit de proprietari prin violarea dreptului de proprietate.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate, cât și de dispozițiile legale incidente în materie, curtea reține că recursul este nefondat.
În ceea ce privește prima critică formulată, se reține că instanțele de judecată au aplicat în mod corect dispozițiile art. 181 Cod procedură civilă întrucât, ulterior investirii au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul valorii obiectului pricinii.
Argumentul că încă de la început valoarea obiectului pricinii depășea suma de 500.000 lei, de vreme ce ulterior s-a demonstrat printr-o expertiză extrajudiciară că prejudiciul solicitat este în cuantum de 719.000 lei, nu poate fi reținut, întrucât reclamanta avea posibilitatea de a solicita o expertiză extrajudiciară de specialitate înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 1591 alin. (2) Cod procedură civilă – necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Or, în fața primei instanțe excepția necompetenței materiale a fost invocată de reclamantă după prima zi de înfățișare. Ipoteza prevăzută de aceste dispoziții legale referitoare la momentul începerii dezbaterilor se referă la situația în care la prima zi de înfățișare părțile pot pune și concluzii asupra fondului, conform art. 134 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește criticile formulate asupra modului de soluționare a fondului dreptului dedus judecății, Curtea reține că instanțele de judecată au reținut în mod legal, incidența legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Este adevărat că prin edictarea Legii nr. 10/2001 S. Român a optat pentru principiul „restituțio in integrum”, însă acest principiu are în vedere restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist sau despăgubirea integrală pentru imobilul preluat abuziv și nu se referă la prejudiciul creat de la data preluării și până la data emiterii dispoziției de acordare a despăgubirilor, cum este cazul în speță.
În acest context, Hotărârea pronunțată de Curtea Permanentă Internațională de Justiție în Cauza Uzina Chorzow, invocată de recurentă nu are relevanță în cauză, întrucât referirile ce se fac în această hotărâre au în vedere, așa cum arată chiar recurenta, principiul de drept internațional – orice violate a unei obligații presupune obligația de reparație într-o formă adecvată. Or, „forma adecvată” adoptată de către S. Român este cea precizată mai sus.
De asemenea, dispozițiile art. 53 C.E.D.O referitoare la drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin legi interne ale statelor parte nu poate fi interpretat în sensul precizat de recurentă, cu referire la Cauza M. A. și alții împotriva României, de vreme ce chiar aceasta precizează în motivele de recurs că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv nu pot fi confundate cu acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate abuziv.
Or, Cauza pilot M. A. și alții împotriva României vizează situația acțiunilor având ca obiect restituirea imobilelor preluate în mod abuziv.
Aplicabilitatea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare normele dreptului comun invocate de recurentă, respectiv dispozițiile art. 485 și art. 998, 999 Cod civil, întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, s-a statuat în jurisprudența recentă C.E.D.O inclusiv în Cauza pilot M. A. și alții împotriva României că în ceea ce privește materia restituirii bunurilor preluate abuziv de către S. român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, de la . Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.
Ca urmare, în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, limita în aplicarea principiului „restituțio in integrum” o reprezintă fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri, ceea ce reclamanta a și obținut prin emiterea Dispoziției nr._/16.11.2011 a Primarului Municipiului București.
Existența unui „bun” și a unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantei se circumscriu strict despăgubirilor constând în valoarea imobilului recunoscute prin sentința civilă nr. 930/2009, cât și prin dispoziția Primarului General al Municipiului București și nu pot fi extinse asupra despăgubirilor solicitate constând în lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.348,25 mp pentru perioada 07.05.1964 – 16.11.2011, așa cum susține recurenta reclamantă.
Față de aceste considerente, Curtea reține că hotărârea judecătorească pronunțată în cauză este legală, nefiind afectată de vreunul din motivele de modificare sau casare prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă S. I. împotriva deciziei civile nr. 730A/3.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primarul General și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. I. P. A. C. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. CMS
Tehnored. GC – 2 ex
06.01.2014
Jud. apel: I. I.
C. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1357/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1930/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
