Anulare act. Decizia nr. 640/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 640/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-03-2013 în dosarul nr. 4028/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 640
Ședința publică de la 19.03.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. Lămâița C. LL.M.
Judecător A. P.
Judecător L. C. Dobraniște
Grefier C. B.
Pe rol pronunțarea asupra cauzei având ca obiect cererea de recurs formulată de recurenta – reclamantă U. B. din România împotriva sentinței civile nr. 1825 din data de 12.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți P. G. al M. București, P. M. București prin P. G. și intimata – intervenientă S. E. G., având ca obiect „anulare act – anulare dispoziție”.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 12.03.2013, fiind consemnate separat în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, iar Curtea având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin 1 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea la data de 19.03.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 1825 din data de 12.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, s-a dispus:
„Respinge cererea principala formulata de reclamanta U. B. din ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâții P. M. BUCUREȘTI prin P. G. și MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin P. G..
Admite cererea de intervenție principală formulată de intervenienta S. E. G..
Constata ca intervenienta este proprietara terenului situat în București, . sector 6.
Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta S. E. G..
Obliga reclamanta la plata către intervenientă a sumei de 1100 lei, cheltuieli de judecată.”
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele aspecte, în esență:
Prin cererea principală, reclamanta U. B. DIN ROMÂNIA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P. M. BUCUREȘTI și MUNICIPIUL BUCUREȘTI, să se dispună anularea Dispoziției nr._ din 10.01.2011 emisă de P. G. al M. București.
In motivarea cererii s-a arătat că la data de 10.01.2011, P. G. al M. București a emis Dispoziția nr._, prin care a hotărât restituirea în natură către S. E. G. a terenului în suprafață de 9860 mp situat în București, sector 6, .. Aspectul ignorat total de către emitentul deciziei a fost că terenul ce face obiectul restituirii în natură nu se află nici în proprietatea și nici în posesia primăriei, el fiind în proprietate privată încă din cursul anului 1995, iar în proprietatea reclamantei din cursul anului 2001. Mai mult, dreptul de proprietate asupra respectivului teren a fost dobândit legal, prin acte autentice, pentru care a fost efectuată procedura de publicitate imobiliară. Nu în ultimul rând, dreptul de proprietate nu a fost anulat, el producând, prin prisma intabulații în cartea funciară, efecte față de orice terț, indiferent dacă este persoană de drept public sau privat.
Dispoziție este nulă pentru următoarele motive: 1. a fost emisă de o persoană fără calitate și fără capacitate civilă; 2. a fost emisă cu încălcarea dreptului său de proprietate.
Analizând Legea nr. 10/2001, se poate observa că P. are capacitate restrânsă în ceea ce privește emiterea dispozițiilor de restituire în natură. Legea și doctrina stabilesc faptul că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice stabilește limitele activității sale juridice.
Astfel, art. 5 din Decretul nr.31/1954 stabilește: „capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice". Prin art. 25 alin. l și 3 din Legea nr. 10/2001, precum și prin art. 68 alin. l și art. 115 alin. l din Legea nr.250/2007 se stabilește capacitatea Primarului de a emite Dispoziții. În completare art. 29 pct. l și 2 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1 pct. 1 și 2 precum și cu art. 21 pct. 1 și 2 din aceeași normă anterior indicată, limitează actele pe care P. le poate emite, stabilind că acesta nu poate emite dispoziții de restituire în natură decât după verificarea îndeplinirii anumitor condiții de fond.
Textele de lege indicate stabilesc fără echivoc faptul că „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri [...]". Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 explicitează că prevederile alin. l și 2 ale art.29 din Legea nr. 10/2001 vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale care sunt privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21 din lege. Art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 arată că, în astfel de situații (imobile ce aparțin societăților comerciale integral privatizate sau societăților ce au dobândit imobile de la societăți comerciale integral privatizate), în care restituirea în natură nu mai este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. în final, pentru a clarifica situația expusă mai sus, legea arată și care este persoana îndrituită să soluționeze notificarea, art. 29 alin.3 din Legea nr. 10/2001 și art. 29 alin.2 din Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind deosebit de explicite și indicând expres persoana:„entitatea care a făcut privatizarea".
În concluzie, având în vedere că dispoziția atacată a fost dată cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință, încălcându-se în acest mod o condiție de fond, generală și esențială pentru validitatea acestui act juridic. în acest caz, sancțiunea nu poate fi decât una, și anume cea prevăzută de art. 34 alin.2 din Decretul nr.31/1954, mai exact nulitatea absolută expresă a actului respectiv, în speță Dispoziția nr._ din 10.01.2011.
În același timp, tot din textele analizate mai sus, în speța din art. 1 alin.2 și art. 29 alin.3 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art.29 alin.2 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, rezultă indubitabil că P. G. al M. București, nefiind entitate investită cu soluționarea notificării nu avea calitatea necesară pentru a fi parte într-un astfel de raport juridic.
În ceea ce privește încălcarea dreptului reclamantei de proprietate, dispoziția atacată ignoră cele mai elementare dispoziții aplicabile în materia dreptului de proprietate, și anume Constituția și Codul civil. Principiile fundamentale ale dreptului civil guvernează toate regulile acestei ramuri de drept și reflectă ceea ce este esențial și hotărâtor. Dintre aceste principii, cele mai importante sunt cele prevăzute de art. 44 din Constituție și art. 481 Cod civil, conform cărora statul garantează dreptul de proprietate și nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru o cauză de utilitate publică, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Mai mult de atât, art. 136 din Constituție prevede că proprietatea privată este inviolabilă. Nu în ultimul rând, dreptul civil reglementează conținutul dreptului de proprietate, formele dreptului de proprietate, modurile de dobândire și de stingere a acestuia și mijlocul de ocrotire specific, și anume acțiunea în revendicare. Din păcate, P. G. a nesocotit flagrant aceste texte de lege și, printr-o gravă neglijență ce constă în omisiunea de a cerceta notificarea sub aspectul regimului dreptului reclamantei de proprietate, dând dovadă de un real exces de putere, i-a încălcat în mod grav dreptul de proprietate prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură a unui imobil asupra căruia nu are calitatea și capacitatea de a face acte de dispoziție sau administrare. Având în vedere faptul că, prin Dispoziția nr._ din 10.01.2011 se încalcă în mod abuziv dreptul de proprietate privată (inviolabil și garantat de stat) reclamanta a considerat că nulitatea absolută trebuie stabilită și prin prisma acestui aspect deosebit de important.
Este încălcat principiul securității raporturilor juridice. Acest principiu a fost consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european și este caracterizat de faptul că el trebuie să protejeze cetățeanul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-o creeze". Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiție Europeană a indicat faptul că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare. Pentru ca principiul securității juridice să fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situație de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi sunt contemporane.
În concluzie, evidenta încălcare a normelor legale imperative nu poate avea decât o singură consecință: înlăturarea efectelor contrare normelor prin sancționarea actului juridic cu nulitatea absolută. Temeiul nulității este chiar garantarea principiului legalității, considerentele ce stau la baza instituției nulității fiind considerente legate de ordinea economică, socială și politică, ce au ca unic scop apărarea unor interese particulare. . evazivă, a permite ca acest act să producă efecte juridice e ca și cum ai declara caduc contractul de vânzare cumpărare prin care s-a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: contract de vânzare cumpărare nr.416 din 25.04.2001, certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1353, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr. 64 din 14 03.1995, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr.25 din 22 03.1995, contract de vânzare cumpărare nr.1470 din 12.12.2002, certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1352, contract de vânzare cumpărare nr.2682 din 21.06.2005, certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1351, sentința civilă nr.6546 din 17.10.2005 pronunțată de Judecătoria Sector 6, certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 135, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr.144 din 26.04.1995, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr.78 din 27.04.1995, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr.100 din 27.04.1995, contract de vânzare cumpărare acțiuni nr.45 din 05.04.1995, împuternicire avocațială.
Intervenienta S. E.-G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acestei cereri, intervenienta a menționat câteva aspecte pe care reclamanta nu le-a adus în prim plan. Astfel, ca urmare a notificărilor nr. 106 și nr. 107/21.06.2001, depuse prin executor judecătoresc la P. M. București, s-au eliberat două dispoziții: Dispoziția nr. 6113/19.06.2006 prin care se acordau măsuri reparatorii pentru construcția demolată și teren în suprafață de 9860 mp și Dispoziția nr. 6114/19.06.2006 prin care se restituia în natură o suprafață de teren de 6386 mp. După ce intervenienta a obținut Protocolul de Predare Primire de la P. M. București, a deschis rol fiscal și a început a achita impozit. La momentul intabulării, a întâmpinat dificultăți întrucât U. B. din România s-a opus eliberării terenului, invocând calitatea de proprietar. Prin urmare, a formulat acțiune în revendicare pe comparare de titluri, pentru suprafața de 6386 mp, în contradictoriu cu U. B. din România.
Prin sentința civilă nr.8325/19.12.2007 pronunțată în dosarul nr._/3/2006, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului la data de 19.01.2010, Judecătoria Sectorului 6 a admis cererea intervenientei și a obligat pârâta să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 6386 mp situat în București, ., sector 6, omologând raportul de expertiză topografică efectuat în cauză. între timp, ca urmare a demersurilor făcute de către U. B. din România pe lângă P. M. București, în mod total ilegal și abuziv, s-au emis alte două dispoziții: Dispoziția nr. 9952/25.03.2008 care revocă Dispoziția nr. 6114/19.06.2006 prin care se restituia în natură suprafața de teren de 6386 mp și Dispoziția nr. 9953/25.03.2008 prin care se acordau măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de 16.246 mp. Ca urmare a emiterii acestor dispoziții, intervenienta a formulat contestație în contradictoriu cu intimata P. M. București, iar Tribunalul București Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 568/15.04.2009 pronunțată în dosarul nr._/3/2008, a admis cererea și a dispus anularea dispozițiilor nr.9952/25.03.2008 și nr. 9953/25.03.2008 emise de P. G. al M. București.
Intervenienta a formulat contestație, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, împotriva dispoziției nr. 6113/19.06.2006 emisă de P. G. al M. București, prin care se acordau măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 9860 mp situat în București, ., sector 6. Prin sentința civilă nr.538/13.04.2007 pronunțată în dosarul nr._/3/2006, definitivă și irevocabilă la data de 14.11.2008 prin respingerea apelului și a recursului, Tribunalul București a admis cererea intervenientei și a dispus anularea dispoziției contestate nr. 6113/19.06.2006 și a obligat intimatul - P. G. al M. București - la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a suprafeței de teren de 9860 mp situat în București, ., sector 6.
Ca urmare a acestei sentințe irevocabile, la data de 29.04.2009, intervenienta a formulat către P. M. București, în atenția Primarului G., o notificare prin care a reamintit faptul că Tribunalul București a dispus emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp situată în București, ., sector 6. Astfel, urmare a notificării sale, la data de 10.01.2011, P. M. București, prin P. G., a emis Dispoziția nr._ prin care se restituia intervenientei, în natură, terenul în suprafață de 9860 mp situat în București, ., sector 6.
Reclamanta este în eroare când afirmă că „P. G., nefiind entitate investită cu soluționarea notificării, nu avea calitatea necesară pentru a fi parte într-un astfel de raport juridic". Pe de o parte, intervenienta a solicitat instanței a observa că parte în procesul amintit a fost P. M. București și nu P. G., iar, pe de altă parte, P. G. a emis această decizie în baza art. 68 alin. l și art. 115 alin. l lit. a din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, ca reprezentant al Primăriei M. București. Merită subliniat faptul că și dispozițiile nr. 9952/25.03.2008 și nr. 9953/25.03.2008 favorabile reclamantei au fost emise tot de către P. G., fără ca reclamanta U. B. din România să aibă ceva de obiectat sau de contestat. în ceea ce privește al doilea considerent invocat de către reclamantă, și anume faptul că le-a fost încălcat dreptul de proprietate la momentul emiterii dispoziției nr._/10.01.2011, instanța va putea observa că nu este deloc argumentat, ci sunt așternute pe hârtie considerații generale strict teoretice fără ca reclamanta să-și caracterizare în vreun fel pretinsul drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 9860 mp situat în București, ., sector 6. Cu riscul de a se repeta, intervenienta a menționat că există o hotărâre judecătorească irevocabilă pe baza căreia a fost emisă dispoziția contestată în prezent, hotărâre prin care s-a stabilit în mod neechivoc dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 9860 mp situat în București, ., sector 6 și totodată s-a stabilit legalitatea restituirii în natură a acestui teren către aceasta.
În dovedirea cererii, intervenienta a depus la dosar, în copie, dispoziția nr. 6114/19.06.2006, dispoziția nr. 9952/25.03.2008, dispoziția nr.9953/25.03.2008, dispoziția" nr._/10.01.2011, sentința civilă nr.538/13.04.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, sentința civilă nr.568/15.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, sentința civilă nr. 8325/19.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București.
Pârâții au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Totodată, au solicitat introducerea în cauză a numitei S. E. G. în calitate de parte, dat fiind că este persoana căreia i s-a restituit în natură imobilă, iar actul său de proprietate se solicită a fi anulat, având un interes direct.
Urmare solicitării instanței, P. M. București a înaintat la dosar în copie actele existente în dosarul administrativ nr._ conexat cu dosarul nr._, soluționat prin Dispoziția Primarului G. nr._/10.01.2011 (filele 118-389).
Analizând actele si lucrările dosarului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiata cererea principala, având în vedere următoarele considerente:
Din conținutul Dispoziției nr._ din 10.01.2011 emisă de P. G. al M. București rezulta ca restituirea in natura a terenului in suprafața de 9860 mp., situat în București, . sector 6 a avut loc ca urmare executării sentinței civile nr. 538/13.04.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă si sentinței civile nr. 568/15.04.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, astfel ca restituirea in natura a terenului s-a dispus de către instanța, Dispoziția nr._ din 10.01.2011 reprezentând un act de executare.
Potrivit Lg. nr. 215/ 2001, P. M. București nu este persoana juridica care să aibă patrimoniu propriu, drepturi si obligații si care sa poată sa stea in justiție in litigiile cu ale persoane juridice de drept public ori privat, ori persoane fizice. Potrivit legii, P. este o structura funcționala aflata in subordinea Primarului, care rezolva problemele curente ale colectivității. Persoana juridica care poate sa stea in judecata având patrimoniu propriu, drepturi și obligații este unitatea administrativ teritorială așa cum este definită de lege
Cu toate acestea, în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 538/13.04.2007, debitorul obligației de emitere a dispoziției de restituire în natură era P. M. București, astfel ca sub aspectul capacității de exercițiu, dincolo de împrejurarea ca potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, reprezentant al Primăriei M. București este P., emiterea dispoziției s-a făcut in concordanta cu titlul executoriu, acest motiv de nulitate fiind astfel nefondat.
Motivul de nulitate privind încălcarea dreptului de proprietate este de asemenea nefondat.
Este riguros exacta împrejurarea ca Dispoziția nr._ din 10.01.2011 a fost emisă fără ca titlul de proprietate al reclamantei sa fie in prealabil anulat, însă așa cum s-a arătat, aceasta dispoziție reprezintă un act de executare al unei hotărâri judecătorești executorii, intrata in puterea lucrului judecat sub aspectul îndrituirii intervenientei la restituirea in natura a terenului, in prezent, pentru același imobil existând doua titluri ce proprietate ce pot fi valorificate in cadrul unei acțiuni în revendicare prin care instanța va fi chemată să analizeze comparativ aceste titluri, analiza ce poate fi făcuta si din perspectiva aplicării principiului securității raporturilor juridice .
Cu privire la cererea de intervenție in considerarea acelorași argumente, in favoarea intervenientei stabilindu-se irevocabil dreptul la restituirea în natură a terenului în temeiul Legii nr. 10/2001, acest drept fiind consfințit prin pronunțarea sentinței civile nr. 538/13.04.2007 de Tribunalul București și executarea acesteia prin emiterea Dispoziției nr._ din 10.01.2011, tribunalul va admite cererea de intervenție principala și va constata că intervenienta este proprietara terenului situat in București, . sector 6.
Cum cererea principala a fost respinsă, apărările pârâtei fiind reținute ca întemeiate, tribunalul va admite cererea de intervenție accesorie formulata in sprijinul pârâtei.
Față de dispozițiile art. 274 c.p.civ., de împrejurarea ca reclamantei îi aparține culpa procesuala prin lipsa de temeinicie a susținerilor sale, va fi obligată reclamanta la plata către intervenienta a sumei de 1100 lei cheltuieli de judecata reprezentate de onorariu avocat.
Reclamanta U. B. din România (UBR) a declarat apel împotriva sentinței precitate.
În motivarea acestei căi de atac s-au relevat următoarele aspecte, în esență:
Instanța de fond a interpretat eronat legea și probatoriile, reținând existenta unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat.
În conformitate cu dispozițiile art. 1201 Cod Civil, instanța de fond era obligată ca, anterior reținerii unei astfel de argumentații, sa analizeze cu precădere, prin raportare la speța determinata, principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești si principiul opozabilității respectivelor efecte în relația cu terții, dar sub aspectul legalității actului emis in temeiul respectivei hotărâri.
Astfel, pentru a analiza eficient speța, este imperios necesar sa se stabilească în primul rând care sunt efectele hotărârii judecătorești asupra dreptului de proprietate.
Hotărârea judecătoreasca obliga P. M. București la emiterea unui titlu de proprietate, în condițiile în care respectiva operațiune (de emitere a unui astfel de titlu) este prohibită de lege sub două aspecte:
- P. M. București nu are capacitatea de a emite astfel de titluri, aceasta prerogativa aparținând Primarului M. București;
- Legea speciala, Legea nr. 31 /1990, interzice emiterea de către Primar a unor astfel de titluri, in situația determinata in care terenul a intrat în proprietate privata, obligația de emitere a titlului aparținând societății deținătoare sau entității ce a efectuat privatizarea;
- hotărârea judecătoreasca nu afectează nici direct dar nici indirect dreptul său de proprietate, neanulându-l și nemodificându-l sub nici o formă. De altfel, respectiva hotărâre a fost dată fără a se cerceta regimul juridic al terenului, la data emiterii ei - cu referire la faptul ca se afla deja în proprietate privată.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești față de terții cărora nu li se anulează sau modifica dreptul de proprietate prin emiterea actului administrativ contestat, respectiva hotărâre nu poate avea caracterul unei hotărâri ce a intrat in puterea lucrului judecat, reprezentând o simpla prezumție, admisa de instanța de fond ca si proba deși realitatea juridica arata o cu totul alta situație iar in prezenta cauza nu se poate retine eficacitatea prezumției ca și forma de probațiune.
Practic, prin hotărârea judecătoreasca reținuta ca si act ce cuprinde o obligație de executare prin emiterea actului administrativ, s-a impus autorității emitente o conduita prohibita de lege. Daca prin prisma efectelor puterii de lucru judecat nu se poate critica respectiva hotărâre (judecata in absenta reclamantei), se pot critica însă efectele titlului emis sub aspectul nulității lui absolute, deoarece efectele respectivei hotărâri nu pot confirma nulitatea absoluta a unui titlu emis ulterior, indiferent dacă respectivul titlu are ca temei însăși hotărârea.
Prin urmare, hotărârea judecătoreasca reținuta de instanța de fond ca fiindu-i opozabila, in fapt nu are decât un efect relativ, la nivel de probatoriu, efect ce este combătut insa de doua argumente extreme de puternice:
- efectul existentei dreptului nostru de proprietate, ce reprezintă o proba absoluta și de necombătut ce nu poate fi răsturnata printr-o proba născuta dintr-o prezumție relativa;
- nulitatea absoluta a actului emis in temeiul hotărârii judecătorești, acest titlu reprezentând de fapt doar finalitatea unei proceduri administrative, finalitate ce încalcă însă normele de drept aplicabile respectivei proceduri sub aspectul calității si capacității de exercițiu a emitentului;
În concluzie, analizând probatoriile administrate, prezumția opozabilității fata de reclamantă a hotărârii judecătorești intrata in puterea lucrului judecat a fost răsturnata, ea neputând fi reținută ca și probă în favoarea constatării legalității dispoziției a cărei nulitate a solicitat-o prin acțiune
Instanța de fond a ignorat cererea de chemare în judecată, nepronunțându-se și neanalizând motivele de nulitate invocate.
După cum bine se poate observa, cererea are ca obiect constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului nr._.
Prin urmare, chestiunea de drept care trebuie sa primească rezolvare în cadrul activității de judecata, prin interpretarea prealabila a legii, este constituita de cercetarea regulii în forma sa pur obiectiva. Cum regula este ca instanța de judecata sa cerceteze direct motivul de nulitate invocat, este mai mult decât evident ca soluția instanței de fond este criticabila, deoarece aceasta a paralizat analizarea motivelor de nulitate prin reținerea ca preferabila a unei prezumții relative in contra unei probe absolute.
Practic, instanța a analizat cauza ca si cum s-ar fi pronunțat asupra unei veritabile excepții de autoritate de lucru judecat, neanalizând-o pe fond.
Mai mult de atât, existenta hotărârii judecătorești ce a generat emiterea deciziei atacate nu reprezintă decât o stare de fapt in raport cu motivul de nulitate invocat, mai ales ca hotărârea judecătoreasca nu poate crea sau modifica normele legale, ci doar conferi acestora un caracter obligatoriu ..
A admite ca o hotărâre judecătoreasca poate fi izvor de drept . si poate permite eludarea dispozițiilor legale in condițiile in care in absenta respectivei hotărâri, actul administrativ ar fi fost nul absolut atât formal cat si substanțial, ar echivala cu o negare a dreptului său de proprietate si a tuturor prerogativelor conferite de acesta.
Instanța de fond era obligata sa analizeze strict motivele de nulitate absoluta invocate si anume:
- dacă P. M. București avea calitatea si capacitatea de a emite actul ce face obiectul cererii de anulare;
- dacă Primarului M. București ii era opozabila hotărârea respectiva, in condițiile in care obligația de executare aparținea altei entități si anume P. M. București;
- dacă Legea 10/2001 prevedea posibilitatea emiterii unui astfel de act, ca finalitate a procedurii administrative, in condițiile in care terenul se afla in proprietate privata;
Este mai mult decât clar faptul ca valoarea jurisdicțională a actului dedus judecații nu poate si nu trebuie sa fie analizata decât prin prisma legalității si efectelor produse de respectivul act.
Instanța de fond a interpretat eronat legea cu privire la efectele hotărârii judecătorești fata de emitentul titlului atacat de noi sub aspectul nulității absolute.
Obligația de emitere, conform hotărârii, aparținea Primăriei M. București, nicidecum Primarului M. București, așa ca respectiva hotărâre judecătoreasca nu avea caracter obligatoriu pentru emitent.
Deși P. M. București este doar o structura funcționala, așa cum retine Instanța de fond, pentru P. M. București, aceasta hotărâre nu are caracter obligatoriu, astfel emiterea titlului căpătând un caracter voluntar ce poate fi analizat sub aspectul nulității respectivului act, in măsura in care el este emis cu încălcarea dispozițiilor legale și cu ignorarea dreptului de proprietate privată.
În concluzie, chiar și în situația dată în care actul atacat a fost emis ca și obligație instituita in temeiul unei hotărâri judecătorești, instanța de judecată trebuia să analizeze efectele principiului relativității efectelor strict prin prisma existentei obligației de emitere in sarcina directa a emitentului, nicidecum printr-o asociere nefericita a calităților si capacităților instituțiilor si prin conferirea de noi valențe hotărârii judecătorești, situate în afara dispozitivului acesteia.
Instanța si-a depășit atribuțiile, cercetând procedura ce a stat la baza emiterii actului administrativ si reținând ca decizia a fost emisă ca urmare a existentei unei hotărâri judecătorești definitive, deși era ținută să analizeze doar daca motivele de nulitate invocate exista sau nu. Practic, instanța de judecată a stabilit că, deși motivele de nulitate ar exista, nu se poate pronunța asupra lor, încălcând astfel dreptul reclamantei la o judecată corectă.
Dacă instanța de fond a putut să cerceteze modul în care a fost emisă dispoziția atacată, la fel de bine ar fi putut să cerceteze întreaga procedură administrativă și să se pronunțe și asupra respectării acesteia și reflectării legalității ei în rezultatul cuprins în Dispoziția atacată.
Instanța trebuia să analizeze în abstract regula aplicabilă și să rezolve în concret problema de drept, ținând cont de situația de fapt dovedită (existenta hotărârii judecătorești) dar conferindu-i valoare numai prin raportare la drepturile absolute ce ii sunt opuse (dreptul de proprietate privată, preexistent hotărârii judecătorești) și urmărind elaborarea unei soluții care să sancționeze încălcările dreptului substanțial (nulitatea absoluta a actului administrativ).
Instanța de judecată este ținută întotdeauna să analizeze interesul legitim al părții de a obține conformitatea cu ordinea juridica. În timp ce interesul reclamantei este pe deplin justificat, solicitând anularea unui act abuziv încheiat (cu nerespectarea legii), partea adversa urmărește menținerea unui act încheiat cu fraudarea legii, având ca unic temei existenta unei hotărâri judecătorești ale cărei efecte nu sunt opozabile decât la nivel de prezumție, prezumție ce este răsturnată însă în două moduri:
- proba dreptului de proprietate al reclamantei;
- emiterea actului cu încălcarea normelor procedurale referitoare la emiterea lui;
Sentința de fond reprezintă o confirmare a existentei unei erori de fapt si de drept in cadrul hotărârii judecătorești ce a stat la baza emiterii actului a cărui anulare face obiectul cererii introductive. Scopul cercetării judecătorești este de a cerceta daca o astfel de eroare poate produce efecte in situația in care a generat emiterea unui act lovit de nulitate absoluta. Prin urmare, instanța de fond nu era ținuta să analizeze încă o data situația ce a stat la baza emiterii actului administrativ, ci doar daca un astfel de act poate produce efecte in contra unui terț, în condițiile în care chiar emiterea actului reprezintă in sine o eludare a legii..
Manifestarea efectului pozitiv al unei soluții judecătorești anterioare nu este in măsura sa acopere neloialitatea actului emis in baza respectivei soluții, așa cum nici nu poate dezlega prin extinderea efectelor soluții ce au ca obiect o alta situație juridica, necercetata anterior in cadrul primei judecați.
O astfel de construcție juridica nu are decât efecte negative asupra drepturilor terțului prejudiciat, căruia ii poate fi astfel negat dreptul la apărare dar si la o cercetare judecătoreasca echitabila.
Pentru a reveni la fondul cauzei, iată și textele de lege din care reiese indubitabil lipsa calității si capacității Primarului de a emite dispoziția atacata:
Art. 5 din Decretul nr. 31 / 1954 stabilește ca „Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligații, săvârșind acte juridice".
Prin art. 25 (1) si (3) din Legea 10 / 2001 precum si prin art. 68 (1) si art. 115 (1) din Legea 250 / 2007 se stabilește capacitatea Primarului de a emite dispoziții.
În completare art. 29 pct. 1 și 2 din Legea 10 / 2001, coroborate cu art. 1 pct. 1 și 2 precum și cu art. 21 pct. 1 și 2 din aceeași normă anterior indicată, limitează actele pe care P. le poate emite, stabilind ca acesta nu poate emite dispoziții de restituire în natură decât după verificarea îndeplinirii anumitor condiții de fond.
Textele de lege indicate stabilesc fără echivoc faptul că ,,Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri [...]."
Mai mult de atât, Normele de punere în aplicare a Legii 10 / 2001 explicitează că prevederile alin. (1) si (2) ale art. 29 din legea 10 / 2001 vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor aflate in patrimoniul societăților comerciale care sunt privatizate integral sau . nu permite aplicarea art. 21 din lege.
Art. 1 pct. 2 din Legea 10 / 2001 arata ca, in astfel de situații (imobile ce aparțin societăților comerciale integral privatizate sau societăților ce au dobândit imobile de la societăți comerciale integral privatizate), in care restituirea in natura nu mai este posibila, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
În final, pentru a clarifica situația expusa mai sus, legea arata si care este persoana îndrituita sa soluționeze notificarea, art. 29 (3) din Legea 10 / 2001 si art. 29 (2) din Normele de punere in aplicare a Legii 10 / 2001, fiind deosebit de explicite si indicând expres persoana: ,,entitatea care a făcut privatizarea".
În concluzie, având in vedere ca dispoziția atacata a fost data cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință, încălcându-se în acest mod o condiție de fond, generală și esențială pentru validitatea acestui act juridic.
În acest caz, sancțiunea nu poate fi decât una, și anume cea prevăzută de art. 34 alin 2 din Decretul nr. 31 /1954, mai exact nulitatea absoluta expresa a actului respectiv, în speța Dispoziția nr._ din 10.01.2011.
În același timp, tot din textele analizate mai sus, in speța din art. 1 (2) si art. 29 (3) din Legea 10 / 2001, coroborat cu art. 29 (2) din Normele de aplicare ale Legii 10 / 2001, rezulta indubitabil ca P. G. al M. București, nefiind entitate investita cu soluționarea notificării, nu avea calitatea necesară pentru a fi parte . raport juridic.
Din păcate, P. G. a nesocotit flagrant toate textele de lege privitoare la protecția dreptului de proprietate si, printr-o grava neglijenta ce consta in omisiunea de a cerceta notificarea sub aspectul regimului dreptului nostru de proprietate, dând dovada de un real exces de putere, ne-a încălcat în mod grav dreptul de proprietate prin emiterea unei dispoziții de restituire in natura a unui imobil asupra căruia nu are calitatea si capacitatea de a face acte de dispoziție sau administrare.
Având în vedere faptul că prin Dispoziția nr._ din 10.01.2011 se încalcă în mod abuziv dreptul de proprietate privata (inviolabil si garantat de stat), nulitatea absoluta trebuie stabilita si prin prisma acestui aspect deosebit de important.
Nu în ultimul rând, este încălcat principiul securității raporturilor juridice. Acest principiu a fost consacrat pe cale jurisprudențială la nivel european și este caracterizat de faptul ca el trebuie sa protejeze cetățeanul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-o creeze"
Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiție Europeana a indicat faptul ca principiul securității juridice face parte din ordinea juridica comunitara si trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercita prerogativele conferite de directivele comunitare.
Pentru ca principiul securității juridice să fie respectat, este necesar ca, în lipsa unei prevederi contrare, orice situație de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care ii sunt contemporane.
Prin întâmpinarea formulată de către intimata-intervenientă s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La termenul din 12.02.2013, Curtea a pus în discuția părților chestiunea calificării naturii juridice a căii de atac (apel sau recurs) și, după ce a ascultat concluziile părților, a stabilit că recursul este calea de atac declarată în cauza de față pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la data amintită.
În raport de această calificare dată căii de atac, având în vedere și dispozițiile art. 301 și 303 Cod Procedură Civilă, Curtea a constatat tardivitatea depunerii cererii intitulată „completarea motivelor de apel” (filele 29-33 dosar recurs), față de împrejurarea că această cerere a fost formulată cu mult după expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinței în care se pot depune, în scris, motivele de recurs.
Nu s-au administrat noi dovezi în cauză.
În baza art. 312 alin. 1 teza I Cod Procedură Civilă, văzând și prevederile art. 304/1 din același cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanța de control judiciar), cu majoritate, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul prezentei decizii, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este nelegală dispoziția din hotărârea recurată prin care Tribunalul a admis cererea de intervenție în interes propriu și a constatat că intervenienta este proprietara terenului situat în București, . sector 6.
Așa cum rezultă din analiza actelor și lucrărilor dosarului de fond (filele 84-86), intimata-intervenientă S. G. E. a formulat o cerere intitulată „intervenție în interes propriu și în interesul pârâților”, cerere prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii principale.
Deși astfel denumită, respectiva cerere nu poate fi calificată altfel decât ca fiind o cerere de intervenție accesorie, având în vedere faptul că prin intermediul ei s-au formulat doar apărări în favoarea pârâților (a se vedea conținutul acestei cereri) și nu s-a promovat nicio pretenție concretă în raport cu autoarea acțiunii principale, solicitându-se doar respingerea cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 84 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”.
Pornind de la conținutul extrem de clar al acestui text legal, prima instanță ar fi trebuit să califice cererea de intervenție cu care a fost sesizată ca fiind o simplă intervenție accesorie în sensul art. 49 alin. 2 Cod Procedură Civilă, iar nu o intervenție în interes propriu.
Art. 84 Cod Procedură Civilă este textul legal ce permite judecătorului să dea calificarea corectă unei cereri cu care este sesizat, în ipoteza în care autorul cererii îi dă o denumire greșită, adică exact situația din speța de față. Iar judecătorul are această posibilitate și obligație în baza principiului fundamental al exercitării rolului activ în vederea aflării adevărului în cauză, principiu reglementat de art. 129 Cod Procedură Civilă.
Trebuie avut în vedere și faptul că o cerere de intervenție formulată în cursul unui proces civil nu poate fi, în același timp, și intervenție în interes propriu și intervenție în interesul unei alte persoane, ci poate îmbrăcă doar una dintre cele două forme la care face referire art. 49 Cod Procedură Civilă. Mai precis, o astfel de cerere ori este intervenție în interes propriu (cerere prin intermediul căreia autorul tinde a câștiga pentru sine obiectul procesului în care a intervenit) ori intervenție accesorie (făcută doar în scopul apărării intereselor uneia dintre părțile în proces).
Admițând în același timp și o cerere de intervenție în interes propriu și o cerere de intervenție în interesul pârâților, Tribunalul a săvârșit o greșeală de judecată, acordând mai mult decât s-a cerut și încălcând dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 129 alineatul ultim Cod Procedură Civilă, care statuează că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
În raport de cele ce preced și doar în aceste limite este fondat recursul reclamantei, situație în care el va fi admis cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul înlăturării din conținutul acesteia a dispozițiilor privind admiterea cererii de intervenție în interes propriu și constatării calității intervenientei-persoană fizică de proprietar al terenului situat în București, . sector 6.
Vor fi menținute toate celelalte dispoziții ale hotărârii recurate, urmând a fi înlăturate criticile exprimate în motivarea recursului reclamantei.
Dispoziția ce este contestată în prezentul proces, emisă de P. G. al M. București sub nr._ din 10.01.2011, este un act juridic perfectat ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești irevocabile și în vederea punerii în executare a acestor hotărâri. Este vorba despre sentința civilă nr. 538/13.04.2007, pronunțată de Tribunalul București – Secția V-a Civilă în dosarul nr._/3/2006 și sentința civilă nr. 568/15.04.2009, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr._/3/2008. Aceste aspecte rezultă din însăși conținutul dispoziției a cărei anulare o solicită recurenta-reclamantă.
Doctrina și jurisprudența amintesc în mod constant despre principiul puterii (forței) executorii a hotărârilor judecătorești irevocabile ori despre caracterul executoriu al acestora.
Sunt relevante din acest punct de vedere dispozițiile art. 371/1 Cod Procedură Civilă, ce au următorul conținut:
„Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel”.
Deci, în prezența unei hotărâri judecătorești irevocabile, fie debitorul aduce la îndeplinire de bunăvoie dispozițiile sale, fie aceasta poate fi pusă în executare silită.
Principiul forței executorii al unei asemenea hotărâri trebuie privit și ca un element component al regulii fundamentale a preeminenței dreptului. În același timp, aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite printr-o astfel de hotărâre contribuie la asigurarea stabilității circuitului juridic civil și a raporturilor juridice civile, ceea ce este în consonanță cu aceeași regulă a preeminenței dreptului.
Așa fiind, având în vedere împrejurarea că actul juridic contestat a fost perfectat tocmai spre a se aduce la îndeplinire dispozițiile unor hotărâri judecătorești irevocabile, este evident că nu se poate pune problema existenței cauzelor de nulitate ale acestui act despre care vorbește recurenta-reclamantă, căci ar însemna să se nege principiul forței executorii a hotărârilor judecătorești, aducându-se atingere siguranței circuitului juridic civil și regulii fundamentale a preeminenței dreptului.
Dacă s-ar accepta teza susținută de recurentă și s-ar anula dispoziția contestată, s-ar ajunge să fie lipsită de efecte juridice o hotărâre judecătorească irevocabilă cu caracter executoriu, ceea ce nu poate fi admis câtă vreme art. 1 alin. 3 din Constituția României statuează că „România este stat de drept…”, iar art. 124 alin. 1 prevede că „justiția se înfăptuiește în numele legii”.
Recurenta-reclamantă pretinde că prin emiterea Dispoziției nr._ din 10.01.2011 de către P. G. al Capitalei, s-ar fi încălcat dreptul său de proprietate asupra terenului situat în București, ., Sector 6.
Aceste susțineri ale sale sunt contrazise de considerentele și dispozițiile ale două hotărâri judecătorești. Este vorba despre sentința civilă nr. 8325/19.12.2007, pronunțată de Judecători Sectorului 6 București în dosarul nr._/19.12.2007, hotărâre rămasă irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 1239/20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Din conținutul acestor hotărâri judecătorești, hotărâri depuse în copie la dosar, rezultă că recurenta-reclamantă a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie intimatei-interveniente două porțiuni din terenul aflat la adresa menționată anterior, respectiv o suprafață de 6386 mp și o altă suprafață de 7286, 53 mp.
Curtea observă și faptul că inițial, P. M. București, prin P. G., a emis în favoarea intimatei-interveniente dispoziție de restituire în natură, conform Legii nr. 10/2001, pentru terenul din București, ., Sector 6 (este vorba despre Dispoziția nr. 6114/2006), pe care ulterior a revocat-o prin Dispoziția nr. 9952/2008, cu motivarea că terenul respectiv aparținea (era proprietatea) recurentei-reclamante. Însă, această ultimă dispoziție de revocare a fost anulată printr-una dintre hotărârile judecătorești în baza cărora s-a emis dispoziția contestată în cauza de față.
Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentei în sensul că ar fi proprietara terenului în litigiu, situație în care apare ca fiind lipsită de temei și ipoteza potrivit căreia Dispoziția nr._ din 10.01.2011 de către P. G. al Capitalei ar fi lovită de nulitate absolută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă U. B. din România împotriva sentinței civile nr. 1825 din data de 12.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți P. G. al M. București, P. M. București prin P. G. și intimata – intervenientă S. E. G..
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Înlătură dispoziția privind admiterea cererii de intervenție în interes propriu și constatarea calității de proprietar a intervenientei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei interveniente.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. LĂMÎIȚA L.-C.
C. DOBRANIȘTE
GREFIER
C. B.
Red. MLC
Tehnored. NC/MLC
2 exemplare/data redactării………….
Tribunalul București – Secția a V-a Civilă
Judecător: F. L.
---Cu opinia separată a jud. P. A..
Respinge recursul ca nefondat.
JUDECĂTOR
A. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 509/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2081/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
