Cereri. Decizia nr. 117/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 117/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 2678/2/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.117 A
Ședința publică din data de 28.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECATOR: S. G.
GREFIER: V. F.
Pe rol soluționarea apelului după casare declarat de apelanta reclamantă C. M. J., domiciliată în București ., ..51, sector 6 și cu domiciliul ales la av. Crângariu E. în București Calea Moșilor nr.90, ., împotriva sentinței civile nr.300/04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosar nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București ., sector 5, cauza având, ca obiect, „pretenții-daune materiale și morale”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns apelanta reclamantă C. M. J., personal, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Se identifică apelanta reclamantă C. M. J., cu CI . nr._ eliberată la 12.08.2008 de SPCEP S 6 biroul nr.3.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamnata, având cuvântul, personal, solicită admiterea apelului, casarea sentinței pronunțate de Tribunalul București și retrimiterea cauzei la instanța de fond.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._/3/2008, reclamanta C. M. J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr._.12.1957 a Tribunalului M. al Regiunii 1 Militară București, a fost condamnată la 8 ani închisoare, 4 ani de interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunilor de uneltire contra orânduirii sociale, fiind pusă în libertate la data de 4.10.1962, prin aplicarea Decretului 772/1962, ca efect al grațierii restului de pedeapsă pe care-l mai avea de executat.
Prin sentința nr. 176/14.09.1971, Tribunalul M. Teritorial București a admis cererea de revizuire a reclamantei și, în baza art. 1 pct. 2 lit. a coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. C.p.civ., a fost achitată pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului aplicat pe averea sa și restituirea cheltuielilor judiciare.
În toată perioada detenției 26.06.1957 - data ridicării din domiciliu - 4.10.1962, reclamanta a fost supusă unor tratamente inumane, cu consecința unor traume de neînlăturat, în plan psihic fiind suferindă de tulburare de stres posttraumatic și de tulburare depresiv anxioasă (raport evaluare psihologică întocmit de dr. C. D. și psiholog A. B.). De asemenea, și familia reclamantei a trebuit să suporte consecințele "profilului social al reclamantei, frații săi fiind obstrucționați în cariera profesională, datorită dosarului necorespunzător al reclamantei.
Reclamanta a arătat că revirimentul social politic declanșat în anul 2007 prin recunoașterea crimelor comise în perioada comunistă în România, iar ulterior prin înființarea unui institut specializat în cercetarea acestor crime, constituie punctul de pornire pentru un proces de reparație morală și materială, dar și pentru o amplă acțiune de reintegrare în societate și istorie a victimelor regimului de opresiune comunist.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 998, 999, 1075 C.civ., art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8-11 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea 30/1994, OUG 214/1999, Legea 173/2006, Decretul lege 118/1990.
În ședința publică din 21.01.2009 Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția nulității pentru netimbrare, având în vedere temeiul juridic al cererii, respectiv art. 998 - 999 C.civ. În raport de acest temei juridic a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere faptul că statul român nu poate fi chemat în judecată decât în baza art. 504 C.p. pen. care reglementează răspunderea directă a statului pentru erorile judiciare, în timp ce dispozițiile art. 998 - 999 C.civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare. Pe de altă parte, a aratat că, față de dispozițiile legii speciale de reparație - Decretul lege 118/1990 și G. 214/ 1999, solicitarea de daune materiale și morale în temeiul răspunderii civile delictuale apare ca inadmisibilă. De asemenea, în raport de art. 25 din Decretul 31/1954 a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive, în sensul că prejudiciul invocat de reclamantă nu a fost cauzat printr-o faptă proprie și directă a Statului R., așa încât răspunderea nu poate fi angajată decât în raport cu persoana care a creat prejudiciul. În raport de dispozițiile art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958, a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune având în vedere faptul că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii ca neîntemeiată, motivat de faptul că măsurile de reparație pentru victimele fostului regim comunist au fost stabilite prin legi speciale - Decretul lege nr. 118/1990, OUG 214/1999, G. 290/2003, așa încât instanța nu le poate acorda decât în strictă concordanță cu normele speciale de reparație.
În ședința publică din 21.01.2009, tribunalul a constatat că cererea dedusă judecății este scutită de plata taxei de timbru, în raport de dispozițiile art. 15 lit. t din Legea nr. 146/1997 conform cu care sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile referitoare la drepturile și interesele legitime pretinse de foștii deținuți și persecutați pentru motive politice în perioada regimului comunist din România.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 300/04.03.2009, Tribunalul București Secția a III -a Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta C. M. J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.
Referitor la excepțiile invocate de pârât, întrucât codul de procedură civilă nu arată în ce ordine trebuie soluționate excepțiile invocate concomitent, tribunalul a avut în vedere pe de o parte criteriul impus art. 137 alin. 1 C.p.civ., iar pe de altă parte criteriile propuse de doctrină, în sensul că a fost soluționată, cu întâietate, excepția care face de prisos cercetarea celei următoare.
Întrucât atât excepția privind lipsa calității procesuale pasive cât și excepția inadmisibilității sunt excepții de fond, tribunalul a examinat cu prioritate calitatea procesuală pasivă, întrucât în lipsa calității procesuale nu poate fi formulată nici un fel de acțiune, indiferent de felul acesteia.
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a reținut că existența calității procesuale pasive presupune existența identității între persoana pârâtului și cel ce urmează a fi obligat în cadrul raportului obligațional dedus judecății.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv repararea prejudiciului material și moral produs reclamantei, urmare a tratamentului inuman aplicat în locurile de detenție în perioada 1957 - 1962, tribunalul a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză. Aceasta, întrucât reclamanta solicită daune pentru încălcarea drepturilor sale fundamentale a căror respectare este garantată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, instrumente internaționale ratificate de România, în baza cărora statul și-a asumat obligații ce au fost încorporate în dreptul intern, așa încât statul răspunde pentru încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi. În consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că actele normative invocate ca legi speciale, Decretul legii 118/1990, OUG 214/1999, art. 504 C.p.civ. nu restrâng posibilitățile persoanei vătămate prin acțiuni ale statului de a se adresa justiției pentru despăgubiri ce exced celor reglementate prin legile speciale, motiv pentru care a fost respinsă și excepția inadmisibilității invocată de către pârât.
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că, potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită a început să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe autorul ei.
În speță, tribunalul a apreciat că prescripția dreptului la acțiune al reclamantei a început să curgă de la data acordării calității de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia 789/1.04.2004 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
Tribunalul a apreciat ca nefondată apărarea reclamantei în sensul că termenul de prescripție ar fi început să curgă din 25.04.2007, data publicării în M.O. a HG nr. 388/2007 de modificare a HG 1724/2005, motivat de faptul că actul normativ invocat de reclamantă reglementează înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, având ca scop investigarea științifică a crimelor și abuzurilor regimului comunist, în timp ce recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, precum și măsurile reparatorii de care beneficiază o astfel de persoană sunt reglementate de OUG 214/29.12.1999, cu modificările ulterioare.
Având în vedere, așadar, că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la 1.04.2004, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 11.12.2008, după împlinirea termenului general de prescripție, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în baza art. 137 alin. 1 C.p.civ. cu referire la art. 1 din Decretul 167/1958 a respins acțiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta reclamantă C. M. J..
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că tribunalul a dat o greșită interpretare și aplicare a art. 8 din decretul nr. 167/1958, întrucât a considerat eronat că începutul curgerii termenului de prescripție extinctivă îl reprezintă data de 01.04.2004 când a fost emisă decizia nr. 789 prin care i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Apelanta– reclamantă a arătat că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune nu s-a împlinit, având în vedere că prejudiciul atât material, cât și moral este resimțit de aceasta și în prezent și continuă să crească pe măsura trecerii timpului și în prezent fiind discriminată material și moral.
De asemenea a arătat că stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie făcută și prin raportare la discursul de condamnare a regimului comunist al Președintelui României din 18 decembrie 2006 care a deschis posibilitatea atacării în justiție a actelor abuzive ale căror victime au fost cetățenii români în perioada respectivă, dar și la înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului prin Hotărârea nr. 1724 din 21.12.2005 a Guvernului României.
S-a mai arătat că prin hotărârea nr. 388/2007 a Guvernului României s-a stabilit pentru prima dată posibilitatea legală a victimelor comunismului și ale fostei securități de a obține reparații morale și materiale.
Prin urmare, apelanta – reclamantă a arătat că actele normative menționate marchează începutul termenului general al prescripției extinctive, dar și momentul investigării crimelor regimului comunist, ceea ce caracterizează răspunderea aferentă acestora, ca o răspundere esențialmente penală, de natura crimelor imprescriptibile reglementate de Convenția O. asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.
Apelanta – reclamantă a mai arătat că stabilirea punctului de plecare al termenului prescripției extinctive în speță, ca fiind 01.04.2004, vine în contradicție cu respingerea excepției inadmisibilității.
De asemenea s-a arătat că tribunalul nu a pus în discuția părților legea aplicabilă în speță, deci a încălcat normele art. 129 alin. 4 și 5 Cod procedură civilă, deși în notele și concluziile scrise reclamanta a invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, iar prin această omisiune s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. 3 din Constituție.
Apelanta – reclamantă a mai arătat că respingerea acțiunii ca prescrisă este greșită și prin raportare la normele art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 care prevăd posibilitatea de a solicita daune de natura celor deduse judecății timp de 3 ani de la . legii.
Prin decizia civilă nr. 20 A/12.01.2010 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă s-a admis apelul declarat de apelanta– reclamantă împotriva sentinței civile nr. 300/4,03.2009, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că instanța s-a limitat în analiza prescripției dreptului material la acțiune numai în ceea ce privește legile speciale, Decretul Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 și art. 504 Cod procedură penală, dar nu a avut în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate, inclusiv dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.
De asemenea, instanța de apel a reținut că în cauză este incidentă Legea nr. 221/2.06.2009, care prevede posibilitatea solicitării de despăgubiri în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, astfel că, în mod greșit instanța de fond a soluționat acțiunea prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 695/01.02.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că reclamanta a înregistrat acțiunea la data 8 noiembrie 2008 și și-a întemeiat-o pe prevederile art. 998, 999, 1075 din Codul civil, art. 3,4,5,6,8 – 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 30/1994, OUG nr. 214 /1999, Legea nr. 173/2006 și Decretul Lege nr.118/1990.
Prin notele de ședință din 18.02.2009, reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii, respectiv prevederile art. 998 și 999 din Codul civil, precizare pe care a făcut-o și cu ocazia dezbaterilor în fond, consemnate în încheierea din aceeași dată.
Raportat la acest temei juridic, tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă, soluție în limita căreia avea obligația de a se pronunța instanța de apel.
Motivarea instanței de apel în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 221/2009, excede cadrului procesual, modificarea temeiului acțiunii nefiind posibilă în faza de apel.
În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, s-a format dosarul nr._, iar prin decizia civilă nr. 549 A din 24 mai 2011, Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă împotriva sentinței civile nr. 300 din 04.03.2009, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând că, deși potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, se constată că prin decizia pronunțată în recurs, s-a reținut greșit că instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare întrucât sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, deși în motivarea deciziei din apel s–a reținut, pe de o parte, nepronunțarea instanței de fond asupra acțiunii, potrivit art. 998, 999 Cod civil, iar pe de altă parte, admisibilitatea acțiunii din perspectiva Legii nr. 221/2009.
Având în vedere precizarea temeiului de drept al acțiunii la instanța de fond și precizarea reclamantei în apelul motivat în legătură cu dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, corelate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și art. 13, 14 și 18 din Convenție, Curtea a admis apelul în sensul arătat în vederea stabilirii cadrului procesual și respectiv a petitului acțiunii în raport de prevederile legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 4803/25.06.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că instanța de apel a ignorat recomandările și statuările deciziei de casare, ceea ce echivalează cu încălcarea legii din perspectiva dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă.
În urma trimiterii spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Secția a IV-a Civilă la data de 9.11.2012.
În rejudecare nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, având în vedere și dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, Curtea va reține că, potrivit deciziei nr. 695/1.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, conform art. 315 Cod procedură civilă, cererea dedusă judecății urmează a fi analizată exclusiv din perspectiva prevederilor art. 998 și 999 Cod civil.
Astfel, în decizia menționată s-a retinut că: „ Prin notele de ședință din 18.02.2009, reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii, respectiv prevederile art. 998 și 999 din Codul civil, precizare pe care a făcut-o și cu ocazia dezbaterilor în fond, consemnate în încheierea din aceeași dată. Raportat la acest temei juridic, tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă, soluție în limita căreia avea obligația de a se pronunța instanța de apel”.
Față de cele statuate prin decizia de casare și raportat la temeiul de drept menționat, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca prescrisă, hotărârea apelată fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor Decretului – Lege nr. 167/1958.
Astfel, potrivit art. 1 din Decret, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Acțiunea în pretenții întemeiată pe prevederile art. 998- 999 C civ, acțiune patrimonială și personală, este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani (art. 3 ). Potrivit art. 8 alin 1 din Decretul Lege nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Sub aspectul stabilirii momentului de la care, potrivit art. 8 alin 1 enunțat mai sus, curge termenul de prescripție de 3 ani, Curtea apreciază că, în cauză, apelanta – reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba pricinuită prin măsura condamnării conform sentinței civile nr. 241 din 26.12.1957 a Tribunalului M. al Regiunii 1 Militară București, cât și pe cel care răspunde de ea, după data de 22 decembrie 1989, o dată cu căderea regimului comunist.
Or, în raport cu această dată, acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998– 999 C.civ., înregistrată pe rolul instanței la data de 11.12.2008, este în mod evident prescrisă.
Faptul că prejudiciul atât material cât și cel moral este resimțit de apelanta reclamantă și în prezent, nu justifică stabilirea unui alt moment de la care termenul de prescripție începe să curgă și cu atât mai mult nu se poate susține că apelanta – reclamantă se află încă în interiorul termenului de prescripție, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, datele menționate de apelanta – reclamantă de la care aceasta solicită să se calculeze începutul termenului de prescripție (data discursului Președintelui României de condamnare a regimului comunist, data înființării Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului prin Hotărârea nr. 1724/21.12.2005 a Guvernului României și data emiterii HG nr. 388/2007), nu pot fi avute în vedere de Curte, în condițiile în care, în mod evident, apelanta – reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe autorul ei odată cu căderea regimului comunist.
Susținerea apelantei reclamante în sensul că răspunderea în cauză este una penală, de natura crimelor imprescriptibile nu poate fi primită, având în vedere temeiul juridic al cererii, art. 998 - 999 Cod civil, care instituie o răspundere esențialmente civilă, în raport cu care normele referitoare la prescripția extinctivă sunt cele prevăzute de Decretul 167/1958.
Nefondată este și critica referitoare la faptul că stabilirea punctului de plecare al termenului prescripției extinctive ca fiind 01.04.2004, vine în contradicție cu respingerea excepției inadmisibilității, deoarece cele două instituții juridice sunt diferite, inadmisibilitatea fiind analizată prin prisma posibilității exercitării acțiunii de față.
Sub un ultim aspect, Curtea reține că față de cele statuate prin decizia de casare 695/1.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu pot fi avute în vedere în cauză prevederile Legii 221/2009.
Termenul de prescripție a acțiunii întemeiate pe art. 998-999 cod civil nu poate fi raportat oricum la prevederile Legii 221/2009, deoarece legea respectivă stabilește un drept nou, care poate fi valorificat doar în condițiile pe care aceasta le reglementează.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 3 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă C. M. J., domiciliată în București ., ..51, sector 6 și cu domiciliul ales la av. Crângariu E., în București Calea Moșilor nr.90, ., împotriva sentinței civile nr. 300/04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosar nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. M. S. G.
GREFIER
V. F.
Red /tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I../02.04.2013
4 ex. Jud. fond: M. C.
| ← Succesiune. Decizia nr. 999/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 860/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
