Pretenţii. Decizia nr. 860/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 860/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2013 în dosarul nr. 19292/3/2011
Dosar nr._
(457/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.860
Ședința publică de la 13.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - C. I.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. M..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – reclamantă H. M., împotriva sentinței civile nr.2002 din 14.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
P. are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul-reclamant a solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea altor probe, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, ținând cont de împrejurarea că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat în raport de dispozițiile deciziei nr.15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2002/14.11.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei H. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 16.03.2011, reclamanta H. R.-M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1. obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul Legii nr. 221/2009 art. 3, la repararea prejudiciilor morale suferite de părinții și bunicul său prin deportarea abuzivă în URSS conform documentelor anexe, constând în suma totală de 300.000 euro; 2. conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al deportării în URSS a părinților și bunicului său în perioada 1945-1949.
În motivarea cererii s-a arătat că părinții și bunicul său au fost deportați abuziv la munca de reconstrucție în URSS în perioada ianuarie 1945-noiembrie 1949 după cum urmează: H. Janos, născut la 27.06.1919 în localitatea Cavnic/L., județul Maramureș, decedat la 28.10.1998 la Heilbronn/Germania, deportat abuziv în URSS în perioada ianuarie 1945-noiembrie 1949; H. M. (născută Brandsch), născută la 23.11.1923 în localitatea Veseud, județul Sibiu, deportată abuziv în URSS în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949; Brandsch I., născut la 7.03.1900 în localitatea S. M., județul Sibiu, decedat la 11.01.1973 la Mediaș, județul Sibiu, deportat în URSS împreună cu mama reclamantei H. M. (născută Brandsch), în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949.
Față de cele de mai sus se poate constata că măsura deportării abuzive a părinților și bunicului său reprezintă o măsură administrativă care, analizată din prisma art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 poate avea un caracter politic. Potrivit art. 3 din Legea nr.221/2009, "constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de munca obligatoriu". Conform art. 3 din OUG nr. 214/1999, deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, reprezintă o măsură administrativă abuzivă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4, alin. (2) din Legea nr.221/2009 precum si a art. 1, alin. (3) din Legea nr.221/2009, art. 2, alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv Decretul - lege nr.118/1990.
La data de 05.03.2012, reclamanta H. R. M. a depus cerere precizatoare prin care a învederat că cererea de chemare în judecată este formulată de H. M. (născută Brandsch la 23.11.1923), pentru: a) pentru ea însăși, fiind deportată în U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949 (art.5 din Legea nr.221/2009, litera a, punct 1); b) pentru soțul său, H. Janos, născut la 27.06.1919, decedat la 20.10.1998, deportat în U.R.S.S între ianuarie 1945 - noiembrie 1949 (art.5 din Legea nr.221/2009, litera a, punct 2); c) pentru tatăl său, Brandsch I. născut la 07.03.1900 și decedat la 11.01.1973, în calitatea sa de descendent de grad 1 (art.5 din Legea nr.221/2009, litera a, punct 2).
La data de 12.10.2012, reclamanta H. M. a mai depus o cerere precizatoare prin care a precizat în mod expres că își însușește acțiunea formulată prin intermediul fiicei sale H. R.-M. și în temeiul art. 68 Cod de procedură civilă a solicitat să fie reprezentată în continuare în prezentul dosar de către avocat G. C.-C.. Totodată, a precizat în mod expres că cererea de chemare în judecată a fost formulată atât în nume propriu de reclamanta, H. M., cât și pentru soțul său, H. Janos, decedat în 1998 și pentru tatăl său Brandsch I., decedat în 1973.
A solicitat totodată schimbarea domiciliului ales pentru comunicarea actelor de procedura la sediul C.. Av. G. C.-C. din București, ..100, ..3, ..
Analizând cererea formulă de reclamantă, astfel cum a fost precizată, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Prin cererea dedusă judecății, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 reclamanta a solicitat să se constate caracterul politic al deportării în URSS a ei, a soțului și a tatălui său, în perioada 1945-1949.
Or, în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Prin decizia nr.15/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Prin decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010 ,dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cum dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile date în recursul în interesul legii este obligatori pentru instanțe, potrivit art.330 indice 7 Cod de procedură civilă, tribunalul a apreciat că, în raport de cele două decizii invocate, cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată este neîntemeiată, motiv pentru a respins-o.
Împotriva sentinței civile nr.2002/14.11.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a formulat recurs reclamanta H. M. (născută Brandsch), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod eronat a considerat instanța de fond că cererea nu este întemeiată, întrucât măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS a avut un caracter politic.
Această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12.09.1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice și Regatul Unit al Marii Britanii și SUA pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul – Lege nr.118/1991 și OUG nr.214/1999.
În acel context istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R., la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._/31.12.1944 al M.I. și nr._ al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârste cuprinse între 17-45 de ani și femei cu vârsta între 18-30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă, situate pe teritoriul fostei URSS, în scopul reconstrucției acestei țări, începând cu 15 ianuarie 1945 și 1 noiembrie 1945.
Dispoziția art.1 din Decretul – Lege nr.118/1999 a recunoscut persoanelor deportate în străinătate, după data de 23.08.1944 anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație.
S-au invocat prevederile Legii nr.221/2009 și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 (2) Cod de procedură civilă.
În recurs nu s-au administrat noi probe.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că deportarea în URSS a avut consecințe importante în viața familiei recurentei – reclamante, dar prevederile Legii nr. 221/2009 nu sunt aplicabile speței, care limitează categoriile de persoane beneficiare, la cele care au suferit condamnări/măsuri administrative cu caracter politic, strict luate, dispuse, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte, manifestări etc. care aveau drept scop, împotrivirea noului regim politic comunist instaurat la 06 martie 1945.
Prevederile Legii nr. 221/2009 nu sunt acoperitoare și pentru deportările după august 1944, pentru munca de reconstrucție de după război, din fosta URSS în executarea ordinelor militare luate de forțele aliate, de către instituțiile interne, iar recunoașterea efectuată prin Decretul nr. 118/1999 privind deportările în străinătate pentru care s-a prevăzut dreptul la anumite indemnizații compensatoare, nu fac direct aplicabil noul act normativ – Legea nr. 221/2009, astfel cum sugerează recurenta în criticile sale.
Astfel, sentința recurată este dimpotrivă, temeinică și legală, contrar criticilor recurentei.
În consecință, portivit art. 312 Cod de procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – reclamantă H. M., împotriva sentinței civile nr. 2002 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. P. C. M. T. D. A.
Grefier,
C. I.
Red.F.P.
Tehnodact.C.F.
2ex./29.05.2013
T.B.-S.4.-l.I.-C.
| ← Cereri. Decizia nr. 117/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1860/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
