Pretenţii. Decizia nr. 839/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 839/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-05-2013 în dosarul nr. 20952/3/2012
Dosar nr._
(679/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.839
Ședința publică de la 9.05.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 55 din 10.01.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M. E..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, cât și faptul că recurentul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că în mod corect instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind privarea de libertate a autorului reclamantei.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._ , reclamanta E. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii de deportare la muncă forțată a numitului Greff Frantz Ș., tatăl său, născut la data de 04 octombrie 1916, în . la Canalul Dunărea – Marea N. – Colonia Capul Midia la data de 02 iunie 1950 până la data de 09 iunie 1951 când s-a întors în ., de unde a fost deportat, obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în valoare de 20.000 de euro.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată Canalul Dunărea – Marea N. împreună cu mulți cetățeni ai statului român fără să fi avut vreo vină individuală. Această măsură administrativă a avut caracter politic și cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 3 – 6 din Legea nr. 221/2009.
Au fost atașate, în susținerea cererii, înscrisuri probatorii: certificat de naștere E. M., născută Greef, certificat de naștere și certificat de deces Greff Frantz Ș., copie a scrisorii de la Securitatea Statului (Republica Socialistă România – Consiliul Securității Statului, Oficiul de primirea, evidența și urmărirea rezolvării reclamațiilor, sesizărilor și propunerilor cetățenilor nr._ din 28 iulie 1971).
Prin sentința civilă nr. 55 din 10 ianuarie 2013, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind privarea de libertate a autorului reclamantei în perioada 02 iunie 1950 – 09 iunie 1951; a respins cererea privind daunele morale ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că, în fapt, tatăl reclamantei Greff Frantz S. a fost deportat la muncă forțat în perioada 1950 – 1951 așa cum a rezultat din înscrisul aflat la fila 10 a dosarului de fond.
În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a admis primul capăt de cerere.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a reținut că, prin decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit OUG nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul nu s-a putut raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
Tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel încât nu s-a putut reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferată româna, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabila, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avuta anterior – ceea ce este și imposibil – ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constituției.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, precum și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 obligatorie, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii potrivit cu care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 11 martie 2013, a declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
În motivare arată că, în mod greșit, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantei privind măsura administrativă aplicată acestuia, motiv pentru care înțelege să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere.
In opinia sa instanța trebuia să observe dispozițiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât Decretul-lege nr. 118/1990, precum și OUG nr. 214/1999 au fost reglementate de câtre legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 că există reglementari paralele în legislația României și anume pe de o parte Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 06 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnata pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
De asemenea se arată prin aceeași decizie că până în prezent persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de către regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului din cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.
Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită instanței, să admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice în parte sentința civilă atacată, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere, privind constatarea caracterului politic ca lipsit de interes.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi, conform art. 305 C.proc.civ..
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Recurentul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe, invocând lipsa de interes a primului capăt de cerere, față de împrejurarea că intimata reclamantă a putut beneficia de dispozițiile Decretului nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1994 care au ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Analizând această critică de nelegalitate, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că excepția lipsei de interes a acestei cereri nu poate fi admisă.
Astfel, chiar dacă prin Legea nr. 221/2009 s-a statuat că fapta pentru care a fost condamnată persoana în cauză constituie de drept condamnare politică sau, după caz, este calificată ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic, Curtea apreciază că se impune din partea instanței stabilirea corectă a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.
Așa cum a precizat în mod judicios și prima instanță, este necesară verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de Legea nr. 221/2009 la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă nu cumva sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.
Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art. 2 anumite condamnări care au caracter politic „de drept”, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 2 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Mai mult, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.
Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii acordate prin Decretul nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1994, Curtea constată că, prin art. 1 din Legea nr. 221/2009 se prevede expres atât împrejurarea că „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999” (alin.3), precum și faptul că instanța judecătorească sesizată va constata caracterul politic al acestor condamnări (alin.4).
Or, potrivit art. 4 din același act normativ, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”, iar prevederile art. 1 alin. 3, mai sus enunțate, „se aplică în mod corespunzător”.
In consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 55 din 10 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M. E., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehnodact.M.A.N.G./C.F.
2ex./11.06.2013
T.B-S.3.-T.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 87/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1363/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
