Cereri. Decizia nr. 1332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1332/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-07-2013 în dosarul nr. 8358/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1332R
Ședința publică de la 5 iulie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - A. P.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol pronunțarea asupra recursului civil formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.226/ 01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. R. E., având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 28 iunie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 5 iulie 2013.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamanta B. R. E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, in temeiul art. 1, 4, 5 din Legea 221/2009 a solicitat sa se dispună constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, la 22 de ani de munca silnica pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale existente in stat", obligarea paratului la plata sumei de 1.400.000 euro in echivalent lei la cursul BNR din data plații cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui reclamantei, la 22 de ani de munca silnica pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale existente in stat”, obligarea paratului la plata sumei de 658.650 euro in echivalent lei la cursul BNR din data plații cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare nr. 138/952 din 4 martie 1952 a Tribunalului M. Constanta. Obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința nr. 138/1952 pronunțată de Tribunalul M. C. în dosarul nr. 128/1952, autorul reclamantei, S. I. a fost condamnat la 22 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea întregii averi, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 C.pen..
Prin Decizia nr.1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea, a constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
A mai considerat că, așa cum a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În motivarea deciziei Curții Constituționale s-a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției”.
A mai apreciat că, „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.
Curtea a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. (…).
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală”.
Spre deosebire de situația unei simple modificări legislative ori abrogării unui text de lege pe care se întemeiază cererea dedusă judecății, cazuri în care acțiunea va fi judecată întotdeauna pe temeiul legii în vigoare la data introducerii acțiunii – în caz contrar fiind atinse principiile securității juridice și al preeminenței dreptului – în cazul în care prin decizia Curții Constituțională o lege este declarată neconstituțională, aceasta nu mai poate fi aplicată nici proceselor în curs, întrucât starea de neconstituționalitate se prezumă a fi existat încă de la data adoptării respectivei norme, ceea ce îi afectează valabilitatea, și aceasta chiar dacă textul constituțional limitează efectele deciziei de neconstituționalitate la perioada ulterioară publicării acesteia.
Acțiunea reclamantului privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic, de drept, cu executare la o pedeapsa cu 7 ani închisoare si interzicerea pe timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a si b C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de „propaganda împotriva orânduirii socialiste", prevăzuta si pedepsita de art. 166 alin. 2 C.pen., încadrându-se așadar în prevederile legale declarate ca neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate. În cauză, condamnarea suferită se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 lit. j din Legea nr. 221/2009 (art. 166 alin. 2 din Codul penal din 1968).
În speță, se reține că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte dacă a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990. Însă, chiar și în cazul în care nu a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza acestui act normativ, în perioada 1990 și până la formularea prezentei cereri, tribunalul consideră că această împrejurare nu este imputabilă statului român, ci a constituit o problemă de opțiune a persoanei să solicite aceste măsuri compensatorii, reclamantul neînțelegând să uzeze de procedurile reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990 pentru obținerea acestor beneficii.
Totodată, tribunalul a reținut că în cauză, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării acestuia, în perioada regimului totalitar comunist, prin sentința penală nr. 328 pronunțata de Tribunalul M. București la data de 08.06.1982 in dosarul penal nr. 265/1982, prejudiciul fiind raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme.
Așa cum rezulta din Biletul de eliberare cu nr._ din 28.12.1986 coroborat cu sentința penală mai sus invocată, reclamantul a fost încarcerat în perioada 29._-28.12.1986.
Chiar dacă prin privarea de libertate ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului au suferit o atingere serioasă, tribunalul consideră că măsura represivă luată asupra acestuia, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justifică, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică, inclusiv prin Legea nr.221/2009, în forma în vigoare, chiar și după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale, cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
Aceasta înseamnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
S. român, ținând seama de rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Masuri de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" a adoptat o . acte normative pentru reabilitarea celor condamnați din motive politice (O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr.221/2009) pentru restituirea proprietăților imobiliare preluate abuziv (exemplu Legea nr. 10/2001) și pentru acordarea de compensații bănești sau de altă natură (precum indemnizații lunare pentru persoanele condamnate politic sau strămutate, proporționale cu durata măsurii represive, recunoașterea vechimii în muncă, scutire de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloace de transport publice, asistență medicală gratuită (Decretul - lege nr. 118/1990).
Aceste acte normative au fost aplicate fără nici o discriminare persoanelor care îndeplineau condițiile legale și care și-au exprimat opțiunea de a deveni beneficiarii acestor măsuri reparatorii.
Nu se poate reține că în condițiile în care reclamantul nu a înțeles să solicite beneficiul acestor acte normative și în special beneficiul Decretului-lege nr. 118/1990, atunci acesta este îndreptățit să beneficieze de despăgubiri morale conform Legii nr. 221/2009, care să compenseze lipsa măsurilor compensatorii nesolicitate în perioada 1990 și până la formularea prezentei cereri.
Tribunalul a observat că reclamantul nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 alin.1 coroborat cu art.376 alin.1 și cu art.377 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Tribunalul a considerat că reclamantul nu poate susține nici că ar fi dobândit „o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 al.(l) lit. a (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
Astfel, dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor
a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența CEDO (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).
Nu în ultimul rând, tribunalul are în vedere și Decizia nr. 12/2011 din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_ privind recursul în interesul legii, referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 si nr.1360/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar, decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Ca urmare a pronunțării sentinței nr. 138/1952 a Tribunalului M. C., în dosarul nr. 128/1952, la data de 13.09.1952, față de autorul reclamantei, S. I., s-a luat și măsura confiscării întregii averi, astfel că executorul judecătoresc al Tribunalului Regional C. a întocmit procesul-verbal de inventariere și confiscare a bunurilor mobile și imobile proprietatea condamnatului, printre care jumătate din imobilul situat în orașul C., .. 67, având suprafața în total de 1117,30 m.p., formând lotul nr. 43,44 și o parte din lotul nr. 3 careul nr. 1313 din planul de parcelare al Municipiului C., pe care se află două corpuri de casă, asupra căruia autorul reclamantei avea calitatea de coproprietar în indiviziune cu soția acestuia, S. S., în baza actului de cumpărare autentificat de Tribunalul C. nr. 1272/1942.
Bunurile confiscate au fost lăsate în păstrarea și custodia soției condamnatului, până la valorificarea și repartizarea lor, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 111/1951 și a Instrucțiunilor nr. 6491/1951 privind averea confiscată.
La dosar a fost depus titlul de proprietate asupra imobilului confiscat (cota indiviză de ½) respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1272/1.08.1942.
Prin decizia civilă nr. 6235/29.06.1956 s-a transmis în administrarea ILL C. cota indiviză de ½ din imobilele situate în .. 37 și din terenul înconjurător, precum și din imobilele clădite pe loturile 3 și 4 careul 1313 din parcelarea orașului C., fostă proprietatea numitului S. I..
Prin adresa nr. R_/3.08.2010 emisă de Primăria Orașului C., s-a comunicat tribunalului, că în urma verificărilor efectuate până la data de 3.08.2010 nu rezultă înregistrarea unor notificări în temeiul Legii 10/2001, pentru imobilul în cauză, iar în ceea ce privește situația juridică în evidențe, imobilul este identificat ca fiind proprietate particulară.
În ceea ce privește identificarea actuală a imobilului, din expertiza tehnică de specialitate efectuată de Tribunalul C. prin comisie rogatorie, se reține că s-au avut în vedere atât actele de proprietate depuse la dosar, cât și măsurătorile efectuate la fața locului, concluzii în raport de care în urma obiecțiunilor formulate de reclamantă s-a ajuns la o valoare totală a imobilului compus din teren și construcție de 1.966.064,334 lei, reclamanta precizându-și cererea de despăgubire la cota de 1/2 din această valoare.
Se impune a se menționa că reclamanta a depus la dosar o cerere intitulată „note scrise” reprezentând precizări aduse raportului de expertiză invocându-se doar câteva erori de calcul, în privința stabilirii valorii de circulație a imobilului, erori care au fost verificate de tribunal și a reținut că precizările sunt justificate, reținând valoarea de circulație a imobilului, prin efectuarea calculelor în mod corect.
Potrivit disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare."
Având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, tribunalul va reține că reclamanta este îndreptățită la despăgubirile reprezentând contravaloarea cotei de ½ din imobilul preluat de către stat prin hotărârea de condamnare a autorului reclamantei, având în vedere că nici reclamanta și nici vreo altă persoană nu au solicitat sau beneficiat de despăgubiri în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Tribunalul are în vedere faptul că, deși reclamanta a solicitat a se constata caracterul politic al condamnării autorului ei, o astfel de mențiune nu se impune a fi efectuată în cauză, atâta timp cât, așa cum rezultă din disp. art. 1 și art. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, autorul reclamantei a fost supus unei condamnări de drept expres prevăzute de lege (așa cum chiar reclamanta a arătata prin cererea de chemare în judecată), iar din disp. art. 4 din lege, rezultă că se poate solicita constatarea caracterului politic al condamnării doar atunci când măsura a fost luată printr-un alt act decât cele enumerate expres de lege.
Pentru toate aceste considerente, față de declararea neconstituțională a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, văzând și prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,precum și cele din regulamente,constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept”, tribunalul va admite în parte cererea formulată de reclamanta B. R. E., născuta S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și va obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 983.032,167 lei reprezentând c/val cotei de 1/2 din imobilul situat în orașul C., ..67, jud. C., confiscată prin hotărârea de condamnare nr.138/1952 a Tribunalului M. C..
Tribunalul va respinge cererea de acordare a despăgubirilor în val. de 1.400.000 euro cu titlu de daune morale ca neîntemeiată.
În temeiul disp. art. 274 C.proc.civ., va obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 3074,8 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert).
S-a pronunțat sentința civilă nr.226/01.02.2013 în dosarul nr.8358R/2010 al Tribunalul București Secția a III a Civilă și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta B. R. E., născută S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 983.032,167 lei reprezentând c/val cotei de 1/2 din imobilul situat în orașul C., ..67, jud. C., confiscată prin hotărârea de condamnare nr.138/1952 a Tribunalului M. C.;s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor în val. de 1.400.000 euro cu titlu de daune morale, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 3074,8 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert).
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susține în motivarea recursului declarat împotriva sentinței de fond următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pentru a putut fi acordate despăgubiri materiale conform Legii nr.221/2009 este necesar a fi îndeplinite două condiții: ca bunurile să fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; bunurile respective să nu fi restituite sau obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
În cauză, prima condiție nu este îndeplinită astfel că acordarea de despăgubiri materiale pentru imobilul expropriat nu se încadrează în dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, cu atât mai mult cu cât imobilul în litigiu nu a fost confiscat ca urmare a unei hotărâri de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative, ci ca urmare a aplicării Decretului nr.243/1950, cum rezultă din procesele verbale.
În mod eronat susține recurenta reclamantă a omologat instanța de fond raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă valoarea reală a bunurilor expertizate.
Cu privire la expertiza bunuri imobile se arată că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare și ca atare o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de circa 15% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cererea – ofertă, negocieri, comisioane urmează a fi aplicate în cauză.
Cu privire la evaluarea construcțiilor prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că indicii de actualizare utilizați conțin TVA, ca urmare și valorile stabilite conțin TVA, astfel că suma stabilită în cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză este exagerat de mare.
Totodată, reclamanta pentru a putea obține despăgubiri materiale, trebuia să facă dovada faptului că s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii în ceea ce îl privește pe autorul acestuia.
În consecință, recurentul pârât solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamantă ca neîntemeiată.
În legătură cu obligarea părții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1163 lei se apreciază că sentința civilă de fond este netemeinică, având în vedere că pârâtul nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Mai mult, având în vedere și faptul că acțiunea formulată a fost admisă în parte, nu este întemeiată obligarea pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
În termen legal, intimata pârâtă B. R. E. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat cu cheltuieli de judecată și menținerea hotărârii atacate.
În majoritate, asupra recursului declarat de recurentul – pârât Curtea reține:
Nu se contestă în cauză situația de fapt respectiv faptul că prin sentința civilă nr.138/04.03.1952 pronunțată de Tribunalul M. C. în dosarul nr.128/1952 autorul reclamantei S. I. tatăl reclamantei a fost condamnat la 22 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale existente în stat, faptă prevăzută de art.209 partea a IIII a din Codul penal din 1936 – republicat în anul 1948 astfel cum a fost modificat iar la data de 11.08.1960 după o perioadă de detenție de 9 ani S. I. a decedat.
Potrivit art.5 din Legea nr.221/2009 alin.1 „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare”.
Critica recurentului pârât vizând neîndeplinirea în cauză a celor două condiții prevăzute de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 este fondată având în vedere, că în speță, incontestabil potrivit sentinței enunțate anterior cerința ca bunurile să fi fost confiscate prin sentință penală de condamnare este îndeplinită deoarece prin această sentință penală s-a dispus și confiscarea întregii averii autorului reclamantei, însă reclamanta nu a făcut dovada în cauză că s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii în ceea ce îl privește pe autorul acesteia.
Cu privire la cea de a doua cerință vizând condiția ca bunul să nu fi fost restituit ori partea să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, Curtea reține că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului confiscat (cota de ½ prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.1272/01.08.1942, iar pe de altă parte din verificările efectuate de Primăria orașului C. conform adresei nr.R_/03.08.2010 rezultă că pentru imobilul în cauză nu s-au formulat notificări în temeiul Legii nr.10/2001 până la data de 03.08.2010.
Este fondată critica recurentului pârât și în ce privește greșita statuare a instanței de fond asupra cuantumului valorii reale de circulație a imobilului ce face obiectul cauzei, în condițiile în care prima instanță a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea cotei de ½ din imobilul situat în C., ..67, județul C..
Conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat de expert G. G. s-a stabilit inițial că valoarea de circulație a imobilului teren și construcție este de 1.479.987 lei.
Părțile au formulat obiecțiuni, iar expertul C. C., desemnată prin tragere la sorți după înlocuirea expertului G. G. a efectuat un supliment la raportul de expertiză constând în răspunsul la obiecțiunile părților sens în care a concluzionat că valoarea de circulație a imobilului este de 1.915.805,186 lei din care valoarea terenului 1.816.709,489 lei iar valoarea construcțiilor 89.095,698 lei.
Acest răspuns a fost contestat de către ambele părți iar la data de 19.09.2012 s-a comunicat Tribunalului C. care a efectuat raportul de expertiză prin comisie rogatorie răspunsul la obiecțiunile părților recalculând valoarea de circulație construcțiilor la 139.354,810 lei, valoarea de circulație a terenului fiind aceiași.
Instanța de fond a omologat raportul de expertiză fără însă a ține seama de răspunsul expertului C. C. la obiecțiunile părților precum și de criticile pârâtului în sensul că indicii de corecție la care expertul a făcut referire constituie acte normative emise în anul 1977 și 1984 deși evaluarea imobilului s-a efectuat în anul 2012.
Din această perspectivă recursul urmează a fi admis iar sentința civilă atacată casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care prima instanță va solicita expertului să precizeze metodele de evaluare avute în vedere la stabilirea cuantumului final al valorii de circulație a imobilului expertizat,având în vedere și dispozițiile art.305 C.pr.civ. conform cărora în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Prin urmare în temeiul art.312 alin.3 C.pr.civ. recursul va fi admis iar sentința civilă atacată casată integral și trimisă spre rejudecare pentru asigurarea unei judecății unitare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.226/ 01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. R. E..
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 iulie 2013.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. A. V.
GREFIER
G. – M. V.
RED...MȘ/ 2 ex.
23.07.2013
Jud.fond – I. L. M.
Cu opinia separată a doamnei judecător
R. P. în sensul respingerii
recursului ca nefondat.
Recursul nu este fondat.
Imobilul în litigiu a fost confiscat ca urmare a unei hotărâri de condamnare, în pofida celor susținute de recurent în motivele de recurs, aspect dovedit neechivoc prin procesul verbal de punere în executare a sentinței nr. 138/1952 a Tribunalului M. C. (fila 79 dosar fond).
Deși a susținut că valoarea imobilului, stabilită prin expertiza de evaluare, este exagerat de mare, S. R. a primit un răspuns la obiecțiunile formulate și nu a solicitat efectuarea unei contraexpertize, conform dispozițiilor procedurale, astfel că cererile sale privind diminuarea valorii imobilului pentru că piața imobiliară a stagnat sau că evaluarea imobilului conține TVA sunt simple afirmații subiective, lipsite de orice temei legal.
Reclamanta nu trebuia să dovedească desființarea sentinței penale și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii, deoarece Legea nr.221/2009 nu impune această condiție, ci dimpotrivă, hotărârea de condamnare cu caracter politic, pronunțată în perioada de referință a legii speciale, este cauza acordării despăgubirii pentru imobilele confiscate.
Cheltuielile de judecată sunt datorate în întregime, în baza art.274 Cod procedură civilă, deoarece pârâtul a pierdut procesul, și chiar dacă acțiunea a fost admisă în parte, cuantumul foarte mic al acestora nu face necesară diminuarea sumei reprezentând onorariu de avocat, iar sumele reprezentând onorariul experților nu pot fi micșorate, față de dispozițiile art. 274 alin.2 Cod procedură civilă.
De aceea, am propus respingerea recursului ca nefondat.
JUDECĂTOR
R. P.
Red. RP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
19.07.2013
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2136/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 275/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
