Legea 10/2001. Decizia nr. 275/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 275/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 59687/3/2010
Dosar nr._
(1920/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 275
Ședința publică de la 14.02.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – reclamanți K. C., K. F., C. C., K. J. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1826 din data de 25.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, împotriva încheierii de ședință din Camera de Consiliu de la 20.03.2012 și a sentinței civile nr. 667 din data de 21.03.2012, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat L. – S. A., în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți K. C., K. F., C. C., K. J., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 39), lipsind reprezentanții recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și al intimatei – pârâte A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurenților – reclamanți învederează că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurenții – reclamanți K. C., K. F., C. C., K. J., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul - pârâtul M. București prin Primarul General și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București .
Solicită admiterea recursului promovat de recurenții - reclamanți, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, având în vedere următoarele considerente:
Arată că la fila 10 există formulată cerere de completare prin care a înțeles să lărgească cadrul procesual prin care a solicitat ca instanța să soluționeze notificarea formulată și să restituie imobilul în litigiu situat în București, ., sector 1.
Într-adevăr, în cererea precizatoare nu a menționat că este vorba despre construcție și teren, dar prin notificarea formulată (fila 23) și prin propunerea Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 (fila 117), se propune acordarea terenului în natură și măsuri reparatorii pentru imobilul construcție potrivit notificării.
Sub un alt aspect, solicită instanței a constata că, din eroare, a redactat incorect numele părților, dar din întregul material probator administrat în cauză, aspect precizat în timp util, dar instanța nu a îndreptat decât eroarea cu privire la sectorul imobilului.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 09.12.2010 sub nr._, reclamanții K. C., K. FRIESERICH, C. C. și K. J. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând obligarea pârâtului să restituie reclamanților imobilul teren situat în București, ., sector 1, ce face obiectul notificării nr.1039 din 3 iulie 2001, dosar nr._ din 20 iunie 2001.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au formulat Notificarea nr.1039/3 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea imobilului din București ., sector 1.
Notificarea formulată prin intermediul executorului judecătoresc formează obiectul Dosarului nr._ din 20 iunie 2001.
P. în prezent acest dosar nu a fost soluționat, deși în temeiul art. 23 din Legea nr.10/2001 Primăria avea obligația sa răspundă notificării în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, sau de la depunerea actelor doveditoare, ceea ce nu s-a întâmplat.
Reclamanții au arătat că, având în vedere ca asupra cererilor de restituire în natură sau măsuri reparatorii sunt competente să se pronunțe autoritățile administrative și instanțele judecătorești, instanța este obligată sa verifice condițiile de admisibilitate a cererii de restituire a imobilului. În acest sens a fost pronunțata și Decizia XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Față de aceste considerente, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, restituirea imobilului în natura în măsura în care este liber și masuri reparatorii pentru ce nu poate fi restituit în natură.
Prin ședința publică din 26.04.2011 Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanți, de lărgire a cadrului procesual în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâtă a Autorității Naționale pentru Restituirea Propietăților (ANRP).
Prin întâmpinarea formulată de ANRP s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Propietăților cu privire la cererea introductivă de instanță iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiată.
La solicitarea instanței, în sedința publică din data de 24.05.2011, pârâtul M. București a depus copia dosarului administrativ nr._ (pag. 21-108) contituit în baza notificării nr.1039 din 20.06.2001.
La termenul de judecată din data de 24.05.2011, instanța de judecată a dispus unirea fondului cauzei cu excepția lispei calității procesuale pasive a pârâtei ANRP.
În susținerea cererii reclamanții au depus la dosar următoarele înscrisuri: raportul privind soluționarea dosarului în baza notificării nr. 1039 din 20.06.2001 și raportul de expertiză judiciară efectuat de expert B. D..
Tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri iar la termenul de jduecată din data de 21.06.2011 aceștia au renunțat la încuviințarea probei cu expertiza topografică.
La datele de 26.07.2011, 29.08.2011, 16.09.2011, 24.10.2011 și 15.05.2011 prin Serviciul Registratură, au fost depuse de către Primăria Municipiului București, adresele nr. 6243/_, nr._/_, nr._, nr._/_ și nr._/1/7692/1 emise de Direcția Urbanism, Direcția Patrimoniu și Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală.
Prin sentința civilă nr.1826/25.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții reclamant K. C., K. FRIESERICH, C. C. și K. J., în contradictoriu cu pârâții A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚII și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 210 mp. situat în București, . (fost nr.136), sector 6, identificat potrivit raportului de expertiză efectuat de expert topografic B. D., iar pe cale de consecință, a dispus restituirea în natură a imobilului teren menționat, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 20.06.2001, reclamanții a depus notificarea nr.1039 prin intermediul biroului de executori judecătoresc B., R. și B. în baza Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului teren situat în București, ., sector 1 compus din 210 mp., înregistrată sub nr._/03.07.2001.
Deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de reclamanți.
Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată, reținând în considerentele hotărârii că imobilul în litigiu situat în București, ., sector 1 a fost proprietatea autorilor reclamanților, defuncții F. Schveitzer și Helena Schveitzer, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/1914 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat (filele 24-25). Imobilul era alcătuit din teren având următoarele vecinătăți: fața cu . cu proprietatea lui I. T., în partea dreaptă a intrării cu un loc viran și în partea stângă cu proprietatea dlui C. D..
De pe urma defunctului F. Schveitzer au rămas moștenitori defuncta E. Schveitzer și E. K., astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 17.04.1942 (filele 29-34), de pe urma defunctei E. Schveitzer a rămas unică moștenitoare C. E., astfel cum rezultă din certificatul de calitate nr. 55/10.01.2004 eliberat de notar public F. S. (fila 37), iar, de pe urma defunctei C. E. au rămas în calitate de moștenitori reclamanții, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 5/27.01.2000 eliberat de notar public L. C. (fila 38).
Tribunalul a reținut că defuncta E. Schweitzer a mai fost cunoscută și cu numele de E. Schwetzer sau I. Schveitzer, așa cum rezultă din declarația autentificată sub nr.427/03.03.2004 de notar public F. S. (filele 39-40). Iar defuncta K. Helena a mai fost cunoscută și sub numele de C. Helena sau K. E. sau C. E., astfel cum rezultă din declarația autentificată sub nr.430/03.03.2004 de notar public F. S..
Instanța mai reține că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, fiind compus din teren în suprafață de 210 mp. (fila 35).
Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciar efectuat de expert B. D. (filele 118-121), reținându-se că acest teren face parte din Titlul de proprietate nr._/23.04.2007, pe teren neidentificându-se construcții de interes public.
Cu privire la Titlul de proprietate nr._/23.04.2007, tribunalul constată că, prin sentința civilă nr.9133/30.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 12._, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută parțială a acestuia.
Referitor la numărul poștal al imobilului în litigiu, tribunalul reține că fostul nr.136 pe . este în prezent nr.110 (filele 136-137).
Astfel, instanța reține că, prin raportare la prevederile art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că imobilul în litigiu situat în București, ., sector 1 se circumscrie calificării date de lege în sensul celor de mai sus, motiv pentru care tribunalul urmează a aprecia că acesta face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație.
Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Sub acest aspect, Tribunalul apreciază că reclamanții au justificat pe deplin calitatea acestora de succesori în drepturi de pe urma autorilor, defuncții F. Schveitzer și Helena Schveitzer.
Constatând îndeplinite cerințele legale cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, în temeiul art.4 coroborat cu art.7 din Legea nr.10/2001, precum și cu privire la faptul că bunul se circumscrie prevederilor legii speciale de reparație, tribunalul urmează a analiza cererea prin raportare la modalitatea concretă de reparație.
În acest sens, art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001, stabilește ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, principiu reluat și de dispozițiile art. 9 din lege. În plus, tribunalul a reținut că art.10 din lege prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul reține din concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert B. D. că suprafața de teren este de 210 mp.. Prin urmare, tribunalul va dispune restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 210 mp. situat în București, ., sector 1, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert B. D., reținând că pe teren nu sunt amplasate construcții sau rețele edilitare subterane și nici nu sunt identificate capace de rețele ediliare, conducte de gaze, apa sau canalizare sau alte lucrări edilitare ori servituți legale de natură a împiedica restituirea imobilului în natură. Privitor la adresa nr._/_/29.08.2011 emisă de Primăria Municipiului București (filele 136-137), potrivit căreia terenul în litigiu este utilizat ca parcaj auto neamenajat, tribunalul urmează a reține că, în cauză, nu au fost administrate dovezi pertinente și concludente în sensul existenței unor astfel de lucrări autorizate de natură a împiedica restituirea imobilului în natură.
În consecință, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului teren în litigiu.
În privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, Tribunalul urmează a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, având în vedere că, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, această pârâtă nu exercită niciun fel de atribuții în procedura administrativă de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, Tribunalul reține că menținerea în cauză a acestei pârâte doar pentru asigurarea opozabilității hotărării nu ar putea fi reținută întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiționată în cauză de justificarea unei obligații corelative dreptului alegat de reclamanți în raportul juridic dedus judecății. Și cum în sarcina pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu se poate reține vreo astfel de obligație, Tribunalul apreciază cererea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Prin cererea înregistrată la data de 16.01.2012, reclamanții K. C., K. Frieserich, C. C. și K. J. au solicitat completarea dispozitivului și îndreptarea sentinței nr.1826/25.10.2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ /2011.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin cererea de chemare în judecata au solicitat restituirea imobilului situat în Bucuresti, ., sector 1, ce face obiectul notificării nr._/03.07.2001. Acest imobil este compus din teren și construcție. Terenul este liber și poate fi restituit în natura, construcția fiind demolata, iar pentru aceasta urmând a fi acordate masuri reparatorii. Or, instanța nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere din notificare, solicitând totodată și rectificarea acestei hotărâri în ceea ce privește umărul sectorului unde este situat imobilul.
Reclamanții nu au indicat temeiul în drept al cererii.
Prin încheierea de ședință din data de 20 03 2012, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și s-a rectificat sentința, sub aspectul învederat de reclamanți, în sensul că imobilul se află în sectorul 1 și nu sectorul 6, cum din eroare s-a menționat.
Prin decizia civilă nr. 667/21.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiata cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.1826/25.10.2011, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a civila, în dosarul nr._, formulata de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art.281 ind.2 Cod procedură civilă, “dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii”.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamanții au solicitat restituirea în natura a terenului situat în București, ., sector 1, București. Ulterior, prin cererea completatoare depusa la termenul de judecată din data de 26.04.2011, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâta, și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanții au precizat că solicita restituirea imobilului situat în București, ., sector 1.
Numai în ședința publică din data de 24.05.2011, reclamanții, prin avocat, au arătat că solicită acordarea de masuri reparatorii pentru construcțiile aflate pe terenul din ., în prezent demolate. Dar această cerere completatoare nu a fost formulată în scris, astfel cum prevăd dispozițiile art.82 raportate la art.112 Cod procedură civilă (“Orice cerere adresata instanțelor judecătorești trebuie făcută în scris și să cuprindă...).
De asemenea, cu ocazia concluziilor asupra fondului cauzei, reclamanții au solicitat instanței sa dispună restituirea în natura a terenului în suprafață de 210 mp. În aceste condiții, instanța a constatat că nu a fost legal investită cu o cerere de constatare a calității de persoane îndreptățite la acordarea masurilor reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate ce s-au aflat în proprietatea autorilor reclamanților și, ca atare, instanța în mod corect nu s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței civile a cărui completare s-a cerut asupra unei astfel de cereri.
Împotriva sentinței civile nr.667/21.03.2012, precum și a încheierii din 20.03.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, reclamanții au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia în sensul admiterii cererii de completare a dispozitivului sentinței civile recurate.
Împotriva sentinței civile nr.1826/25.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, pârâtul M. București prin Primarul General a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, și schimbarea în tot a sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului declarat, reclamanții au arătat că au formulat cerere de completare și îndreptare a hotărârii - sentința civilă 1826/25.10.2011 pronunțata în dosarul nr._ în sensul ca în mod greșit a fost redactat numele reclamantului K. F..
În cererea de chemare în judecata s-a redactat în mod greșit FRIESERICH în loc de FREDERICH, așa cum rezulta și din actul de identitate aflat în dosarul administrativ
Față de aceste considerente au solicitat să se îndrepte numele acestuia scriind corect FREDERICH .
Recurenții arată că prin cererea de chemare în judecată au solicitat ca instanța sa dispună restituirea imobilului situat în București, . sector 1, ce face obiectul Notificării nr._ din 03 iulie 2001, Dosar nr.1039.
Acest imobil este compus din teren și construcție.
Terenul este liber și poate fi restituit în natura, construcția fiind demolată, iar pentru aceasta urmând a fi acordate măsurii reparatorii.
Au formulat Notificarea nr.1039/3 iulie 2001 prin care s-a solicitat restituirea imobilului din București . 1. Notificarea formulată prin intermediul executorului judecătoresc formează obiectul Dosarului nr._ din 20 iunie 2001 .
Având în vedere că asupra cererilor de restituire în natură sau masuri reparatorii sunt competente să se pronunțe autoritățile administrative și instanțele judecătorești, în aceasta situație instanța este obligată să verifice condițiile de admisibilitate a cererii de restituire a imobilului.
În acest sens a fost pronunțata și Decizia nr.XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanța a admis acțiunea, a constat ca reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea în natura a imobilului teren liber în suprafața de 210 mp., dar în mod greșit a menționat că este situat în sectorul 6 și nu în sectorul 1.
Instanța nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere din notificare, a rezolvat notificarea doar parțial, cu toate ca a formulat aceste precizări și imediat după afișarea soluției pe portalul instanțelor de judecata.
Față de aceste considerente recurenții-reclamanți au solicitat instanței să dispună admiterea cererii și să dispună îndreptarea greșelii materiale în sensul că imobilul este situat în sectorul 1, iar în ceea ce privește construcția demolată să constate ca sunt persoane îndreptățite la măsurii reparatorii.
În mod corect a admis cererea formulate îndreptând eroarea în sensul ca imobilul este situate în București sector 1, nu sector 6, dar neîntemeiat a respins celelalte capete de cereri.
Pe parcursul procesului reclamanții au precizat concret din ce se compune imobilul, tocmai pentru a nu exista nici un dubiu.
Arată totodată că instanța a fost investită prin cererea de chemare în judecată să rezolve notificarea asupra imobilului, imobil compus din teren și construcție.
În motivarea recursului declarat de pârât, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat că instanța în mod greșit a constatat calitatea de persoane îndreptățite și a obligat pârâtul să restituie imobilul mai sus menționat în favoarea reclamanților, având în vedere că nu există nici un act în dosar relevant prin care să iasă că bunul se află în proprietatea statului și ca notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Așadar instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Potrivit art.25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin masuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamanților nu a fost soluționată deoarece, dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, sens în care reclamanții au fost înștiințați cu privire la stadiul soluționării notificării.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct.25.1 din H.G. nr. 250/2007).
Conform art.22-23 din Legea nr.10/2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se considera îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (până la soluționarea notificării).
Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege «orice acte juridice translative de proprietate, care atesta deținerea proprietății de către o persoana fizica sau juridică".
Totodată, în Capitolul I pct.1 lit.e din același act normativ se arată ca sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată ca deși reclamanții au susținut că au depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, actele depuse și avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr.nr.10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietate, un înscris sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.
Înscrisuri anexate notificării, precum și cele depuse în fata instanței și considerate de către aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum" și determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților la restituirea în natură a imobilului din litigiu, ignorând dispozițiile Legii nr.10/2001, instanța de judecată dispunând restituirea în natură fără a clarifica exact situația juridică a imobilului.
Din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către PMB pentru restituirea imobilului în litigiu îl constituie faptul ca potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.498/2003 contestatorii nu și-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul d proprietate și calitatea de persoane îndreptățite.
Art. 22.1 alin 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001 probate prin H.G. nr.498/2003 arată ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciara, act sub semnătura privată și alte asemenea. Același articol arată ce acte sunt considerate potrivit Legii nr.10/2001 că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de mostenitor, testament, acte de stare civila care atesta filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art.22 din Normele date în Aplicarea Legii nr.10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.10/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.1451 2001, cu o luna prin O.U.G. nr.184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr.10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.
Precizează faptul că la dosarul de lege 10 nu se regăsește o situație juridică clara și la zi pentru imobilului în cauza identificat potrivit raportului de expertiza din dosar în care să se stabilească atât situația juridică cât și locativă la zi furnizată de ICRAL și la Administrația Fondului Imobiliar care administrează.
Dacă persoana îndreptățita a primit o despăgubire, restituirea în natura este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Solicită judecarea în lipsă conform art.242 alin.ultim Cod procedură civilă.
La data de 22.10.2012 pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare solicitând scoaterea sa din cauză având în vedere că, așa cum a constatat și instanța de fond, intimata – pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății.
În motivarea întâmpinării, intimata pârâtă arată că prin cererea introductivă de instanță, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanții au chemat în judecată municipiului București prin Primar General și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea imobilului situat în București, ., sector 1.
Prin Sentința civilă nr.1826/2011 Tribunalul București, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind introdusă În contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
Totodată, prin aceiași sentință, instanța de fond a admis în parte cererea reclamanților, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire pentru imobilul teren în suprafață de 210 mp. situat în București, . (fost nr.136), sector 6, identificat potrivit raportului de expertiză efectuat de expert topografic B. D., dispune restituirea în natură a imobilului teren menționat
Pentru aceste considerente solicită instanței scoaterea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților din prezenta cauză, având în vedere că aceasta, așa cum a constatat instanța de fond nu are calitate procesuală pasivă În litigiul dedus judecății.
În drept au fost invocate Legea nr.10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G. nr.11/2007, O.U.G nr.4/2012, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art.115-119 din Codul de procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:
În ceea ce privește recursul formulat de reclamant împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, Curtea constată că este nefondat, având în vedere că prin cererea formulată în fața primei instanței reclamantul a solicitat rectificarea sentinței pronunțate exclusiv sub aspectul numărului sectorului unde este situat imobilul în litigiu. Prin încheierea recurată, tribunalul a admis cererea reclamanților și a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței în sensul că a specificat că imobilul ce formează obiectul notificării este situat în sectorul 6 și nu în sectorul 1, așa cum din eroare se menționase.
Prin cererea de recurs, reclamanții au criticat încheierea de ședință din data de 20 03 2012, arătând că prin cererea de chemare în judecată a fost greșit dactilografiat numele unuia dintre reclamanți, numele corect fiind acela de Frederich. Din examinarea conținutului cererii de îndreptare a erorii materiale, rezultă că reclamanții nu au solicitat rectificarea sentinței și sub acest aspect, ci doar în ceea ce privește numărul sectorului în care se află imobilul, astfel că, din această perspectivă, calea de atac promovată, apare ca fiind nefondată. În măsura în care recurenții consideră că se impune rectificarea sentinței primei instanțe, sub aspectul unei alte erori materiale, au deschisă calea formulării unei astfel de cereri, în condițiile dispozițiilor art 281 cod procedură civilă, instanța competentă fiind cea care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare se cere.
În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr 667/2012, prin care tribunalul a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului, Curtea îl apreciază ca întemeiat, în sensul că în mod greșit prima instanță a considerat că nu a fost sesizată și cu soluționarea notificării formulate de reclamant în temeiul legii 10/2001și sub aspectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcția demolată. Este adevărat că inițial reclamanții au solicitat doar restituirea în natură pentru teren, la data de 21 04 2011, aceștia au depus o cerere precizatoare prin care au solicitat retrocedarea imobilului în măsura în care este liber, precum și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru ceea ce nu poate fi restituit în natură. Pentru a determina care este obiectul cererii de chemare în judecată cu soluționarea căreia a fost investită, Curtea reține că prima instanță, pornind de la faptul că este vorba de o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr 20/2007, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, trebuia să coroboreze conținutul acțiunii introductive de instanță cu notificarea formulată de reclamanți în temeiul legii 10/2001, prin care aceștia au învederat componența imobilului, în sensul că este format din teren și construcții demolate, pentru care au solicitat restituire în natură și respectiv despăgubiri bănești, constând în contravaloarea acestora.
Din această perspectivă, Curtea constată că sunt nepertinente susținerile tribunalului în sensul că cererea completatoarea nu a fost formulat în scris, potrivit exigențelor impuse de dispozițiile art 82 cod procedură civilă, o astfel de cerere aflându-se în dosarul de fond la fila 10, a cărei existență este chiar recunoscută de către tribunal, care face referire la ea chiar în considerentele sentinței recurate. În egală măsură soluția primei instanțe, care nu valorifică nici precizarea făcută oral de apărătorul reclamanților la termenul de judecată din data de 24 05 2011, pe considerentul că nu este îndeplinită cerința formei scrise a cererii este greșită, în condițiile în care susținerile orale au fost consemnate ca atare în încheierea de ședință, astfel că cerința formei scrise, de care se prevalează tribunalul ca argument pentru respingerea cererii de completare a dispozitivului, a fost respectată.
Având în vedere că tribunalul în mod eronat nu a intrat în cercetarea fondului cererii completatoare, referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, apreciază că se impune casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță.
Cu privire la recursul pârâtului, Curtea constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Coroborând relațiile furnizate de Direcția de Taxe și Impozite a Sectorului 1 București cu informațiile deținute de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza decretului de naționalizare nr 92/1950, la poziția 7119 din anexa figurând Schweitzar E.( bunica reclamanților), construcțiile fiind demolate în baza decretului C.S nr 74/1980, la acel moment acestea figurând în proprietatea statului, ca fond fix ce se scoate din funcție în vederea demolării.
În ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, Curte are în vedere actul de vânzare cumpărare prin care antecesori reclamanților au dobândit imobilul notificat, precum și autorizația de construcție obținută de autorul recurenților pentru edificarea clădirilor pe terenul respectiv. Reclamanții și-au dovedit calitatea de succesori în drepturi a autorilor lor prin actele de stare civilă depuse și prin certificatele de moștenitor depuse la dosar. Pe cale de consecință, Curtea reține ca neîntemeiată critica pârâtului referitoare la lipsa dovezilor legate de preluarea imobilului de către stat, precum și a calității reclamanților de persoane îndreptățite de măsuri reparatorii, în condițiile legi speciale.
Astfel, Curtea constată că imobilul în litigiu situat în București, ., sector 1 a fost proprietatea autorilor reclamanților, defuncții F. Schveitzer și Helena Schveitzer, așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/1914 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, imobilul fiind alcătuit din teren cu următoarele vecinătăți: fața cu . cu proprietatea lui I. T., în partea dreaptă a intrării cu un loc viran și în partea stângă cu proprietatea dlui C. D..
De pe urma defunctului F. Schveitzer au rămas moștenitori defuncta E. Schveitzer și E. K., astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 17.04.1942, iar de pe urma defunctei E. Schveitzer a rămas unică moștenitoare C. E., astfel cum rezultă din certificatul de calitate nr. 55/10.01.2004 eliberat de notar public F. S., iar de pe urma defunctei C. E. au rămas în calitate de moștenitori reclamanții, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 5/27.01.2000 eliberat de notar public L. C. .
Din coroborarea declarațiilor de notorietate, existente la dosar rezultă că defuncta E. Schweitzer a mai fost cunoscută și cu numele de E. Schwetzer sau I. Schveitzer, potrivit declaraței autentificate sub nr.427/03.03.2004 de notar public F. S. (filele 39-40). Iar defuncta K. Helena a mai fost cunoscută și sub numele de C. Helena sau K. E. sau C. E., astfel cum rezultă din declarația autentificată sub nr.430/03.03.2004 de notar public F. S..
Examinând dispozițiile art 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, legiuitorul statuează că în categoria actelor doveditoare, acceptate de legea specială sunt incluse:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
În alineatul final al acestui text de lege, se prevede că în cazuri deosebite se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la fundamentarea deciziei.
Rațiunea instituirii unui sistem probatoriu( mai ales în ceea ce dovada dreptului de proprietate) derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Dând eficiență acestor prevederi legale, Curtea constată că proba dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat pe calea legii speciale, precum și a calității reclamanților de succesori în drepturi ai autorilor deposedați abuziv de către stat în perioada regimului comunist s-a realizat în deplină concordanță cu dispozițiile legii 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ.
În ceea ce privește posibilitatea instanței de soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, Curtea constată că această chestiune a fost examinată și tranșată de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, dacă este cazul.
Înalta Curte a reținut că o astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Instanța supremă a concluzionat în sensul că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Făcând aplicarea celor statuate de Înalta Curte pe calea recursului în interesul legii, Curtea apreciază că soluția a fost pronunțată de prima instanță cu respectarea acestor limite, constatând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile legii speciale.
Recurentul pârât a mai făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, precum și la dispozițiile normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării de către persoana îndreptățită a unei precizări referitoare la inexistența altor probe, precum și a unei declarații prin care persoana îndreptățită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat. Față de aceste aspecte și apreciind că reclamanții nu au depus actele solicitate de către Primăria Mun București, recurentul consideră că obligarea sa la emiterea unei dispoziții de restituire este prematură.
Practic, recurentul consideră greșită soluția primei instanțe ,în sensul că această soluție este pronunțată cu nerespectarea prevederilor Normelor Metodologice, reprezentate de HG 250/2007, referitoare la necesitatea existenței unei precizări/declarații din partea notificatorilor din care să rezulte că nu mai au probe de depus cu privire.
Curtea apreciază că lipsa acestei declarații nu poate constitui un impediment pentru unitatea deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal, această cerință fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptățite în sensul că reprezintă o garanție pentru acestea că unitatea deținătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptățite ar fi putut să-l pună la dispoziția unității deținătoare.
Prevederile pct 25.1 din HG 250/2007 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.
Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.
Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.
Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns și celeilalte susțineri a apelantului pârât, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.
De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.
În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.
Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.
Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se contestă implicit posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale.
Această îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanțelor de judecată prin decizia civilă nr XX/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, statuându-se că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În motivarea acestei soluții, instanța supremă reține faptul că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Curtea consideră neîntemeiată critica referitoare la nestabilirea situației juridice a terenului, în condițiile în care aceste aspecte au fost elucidate prin relațiile furnizate de Primăria Municipiului București, Direcția generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, precum și de Direcția Patrimoniu, din cadrul aceleași instituții, în sensul că potrivit notei de reconstituire, se confirmă faptul că imobilul în litigiu nu este afectat de rețele edilitare subterane, neindentificându-se nici pe suprafața acestuia capace de rețele edilitare. De asemenea, relațiile anterior menționate evidențiază că actualmente fostul amplasament al terenului este ocupat de un spațiu verde, care este folosit și ca parcaj auto neamenejat. Coroborând aceste informații cu concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie, existent în dosarul de fond, Curtea constată că situația juridică a imobilului teren a fost clarificată de către prima instanță.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtului, precum și recursul reclamanților formulat împotriva încheierii din data de 20 03 2012 și va admite recursul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr 667/2012, pe care o va casa în parte( doar cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile preluate de către stat și demolate) cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Se va lua act că recurenții nu au cerut cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ÎN MAJORITATE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți K. C., K. F., C. C., K. J. împotriva încheierii de îndreptare pronunțată la data de 20.03.2012 de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL formulat împotriva sentinței civile nr.1826 din data de 25.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .
Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți K. C., K. F., C. C., K. J. împotriva sentinței civile nr.667 din data de 21.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Casează, în parte, sentința atacată.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Ia act că recurenții nu au cerut cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/22.02.2013
T.B.Secția a V-a Civilă – E.O.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ
a d-nei judecător M. H., în sensul că:
Admite recursul pârâtului și modifică sentința atacată în sensul că acordă măsuri reparatorii pentru teren prin echivalent în condițiile Legii nr.247/2005, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit prevederilor art.10 din Legea 10/2001, „(1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(2) În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
(3) Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”.
Așadar, în privința terenurilor, art. 10 din lege (aplicabil naționalizării incidente în cazul prezent) îngrădește posibilitatea obținerii terenului, în situația în care el este ocupat de construcțiile noi autorizate sau este afectat de servituți legale sau de amenajări de utilitate publică alelocalităților urbane și rurale.
În privința sintagmei amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, ea trebuie definită prin raportare la dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și ale și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora se au în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, inter alia căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale, parcări și altele (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 9730 din 30 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).
Prin referire la această categorie de excepții, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 menționate, prin teren ocupat, nerestituibil în natură, se va înțelege așadar, terenul construit sau afectat de amenajări de utilitate publică, care fie este afectat de căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), fie este vizat de existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Nu mai puțin, se observă că textul de lege nu impune în situația amenajărilor de utilitate publică, necesitatea autorizării acestora, pentru a fi exceptate de la restituirea în natură.
2. Aplicând aceste considerente teoretice, speței prezente, apreciez că potrivit probelor administrate în fața primei instanțe de judecată, rezultă că imobilul teren în litigiu, reprezintă un spațiu verde amenajat și parcare delimitată.
Astfel, potrivit adresei nr. 6423/_/2011 a PMB – Direcția Generală Dezvoltare Urbană, Direcția Urbanism, terenul se în zona V1a – Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice (fila 129 dosar fond).
Din raportul de expertiză depus la filele 118-120 dosar fond, rezultă că pe teren s-a identificat și un parcaj auto delimitat de borduri.
De asemenea, din adresa nr. 738/2009 a PMB – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Cadastru, rezultă că folosința terenului este parcare și spațiu verde amenajat (filele 55-57 dosar fond).
Nu mai puțin, fotografiile depuse la dosar la filele 139-140 dosar fond, atestă clar amenajarea terenului ca spațiu verde între trotuar și parcarea de pe marginea străzii, cu grilaj public și pomi sădiți.
Coroborând toate aceste probe, în opinia mea rezultă indubitabil faptul că imobilul teren nu putea fi restituit în natură, fiind incidente dispozițiile art. 10 din lege, evocate anterior, terenul reprezentând în prezent, o amenajare de utilitate publică.
În aceste condiții, am apreciat că pentru teren trebuiau acordate măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr.247/2005, fiind de acord cu celelalte dispoziții ale opiniei majoritare.
Judecător
H. M.
Red. HM
2 EX.
| ← Cereri. Decizia nr. 1332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 280/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
