Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2136/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2136/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 4010/4/2010
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 2136 R
Ședința publică de la 10.12.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
………………………
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant H. M. D. G. și de recurenții pârâți G. D. I. și P. I. și M. București prin Primarul G., împotriva deciziei civile nr. 334A/03.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. N., C. V. M., C. G. al Municipiului București, E. A. S., E. D. G., I. B. B. S., I. B. C. C., S. A. D., V. C. și V. P. V., având ca obiect „anulare act”.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.12.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 10.12.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1273/2011, Judecătoria Sectorului 4 București a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere privind constatarea inaplicabilității Decretului nr. 92/1950 și a admis cererea reclamantului H. M. D., împotriva pârâților V. C., V. P. Vicuța, P. I., G. D. I., I. B. B. Ș., I. B. C. C., S. A.-D., C. N., C. M. V., E. D. G., E. A. S., M. București, prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 16/05.11.1973 referitor la apartamentul nr. 8, din imobilul din București, . nr. 4, sectorul 4, nr. 148/10.01.1974, referitor la apartamentul nr. 12, din același imobil, nr. 1517/01.07.1997, referitor la apartamentul nr.10,precum și contractele de vânzare-cumpărare subsecvente nr. 2997/11.03.1997, încheiat de către pârâta E. D. G., nr. 138/10.01.2002, încheiat de către C. N. și nr. 1718/25.07.2002, încheiat de către pârâții V. C., V. P. Vicuța, pârâții fiind obligați la restituirea în natură a acelor trei apartamente.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanță a reținut in esenta, ca odata ce dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut in mod irevocabil si cu efect retroactiv prin sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, dreptul sau de proprietate a fost incalcat si este o sarcina disproportionata si excesiva impusa reclamantului formularea unei actiuni in revendicare, impunandu-se astfel anularea contractelor in vederea restabilirii dreptului reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 334A din 03.04.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, solutionand apelurile declarate impotriva sentinței civile nr. 1237/15.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București a pronuntat urmatoarea solutie: a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă P. I., a admis apelurile declarate de pârâții E. D. G., E. A. S., C. Nikolaus, V. C., V. P. Vicuța, M. București, prin Primarul G. împotriva aceleiași sentințe civile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis în parte cererea precizată și a respins capetele de cerere privitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 16 din 05.11.1973, nr. 148 din 10.01.1974, nr. 2997 din 11.03.1997, nr. 138 din 10.01.2002 și nr. 1718 din 25.07.2002 referitoare la apartamentele 8 și 12 din București, . nr. 4, sectorul 4, precum și cele privitoare la restituirea acestor apartamente către reclamant; a menținut dispozițiile referitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517 din 10.07.1997 și restituirea apartamentului nr. 10 din București, . nr. 4, sectorul 4, către reclamant, precum și cele referitoare la renunțarea la judecata capătului cererii privind inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, in esenta, următoarele:
Apelurile declarate de pârâții E. D. G., E. A. S., C. N., V. C., V. P. Vicuța și M. București, prin Primarul G. sunt fondate.
Într-adevăr, contractele prin care autorii intimaților I. B. C. C. și I. B. B. Ș. (respectiv I. B. N. și A.) precum și intimata C. V. Magdaleana au dobândit apartamentele 8 și 12 din imobilul în discuție, au fost încheiate în anul 1973, respectiv 1974 cu fostul ICVL București, într-o perioadă în care nu se punea problema posibilității vreunei restituiri către foștii proprietari a acestor bunuri preluate de stat, cumpărătorii fiind de o vădită bună-credință la cumpărare, bună-credință prezumată de altfel de lege, conform art. 1899 alin. 2 C.civ., în orice caz nerăsturnată prin probe.
Pe cale de consecință, se poate considera și că actele de vânzare-cumpărare încheiate în mod subsecvent, pe de o parte, de către intimații I. B. C. C. și I. B. B. Ș. cu apelantul C. N. și apoi de către acesta din urmă cu apelanții V. C., V. P. Vicuța, iar pe de altă parte, de către intimata C. V. M. cu apelanții E. D. G., E. A. S., au fost încheiate cu bună-credință, respectiv cu credința a vânzătorilor că sunt proprietari și cu credința cumpărătorilor că au contractat de la adevărații proprietari (buna credință prezumându-se, neproducându-se o dovadă contrară, împrejurarea că bunurile nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995 ci erau stăpânite în temeiul unor titluri de proprietate datând din anii 1973 – 1974 nefiind de natură a pune pe cumpărători în situația de a face verificări cu privire la eventuala existență a unei cereri de retrocedare formulată în baza Legii nr. 112/1995 sau a unei acțiuni în revendicare, acțiunea de față fiind pornită oricum ulterior încheierii vânzărilor).
Ca urmare a bunei-credințe a cumpărătorilor în cazul contractelor încheiate în anii 1973 – 1974 cu statul, respectiv ca urmare a bunei credințe a tuturor părților contractate în cazul contractelor subsecvente, nu se poate reține niciun motiv de nulitate absolută pentru contractele de vânzare-cumpărare anterior menționate.
Apelul declarat de apelanta-pârâtă P. I., analizat prin prisma susținerilor din fața primei instanțe, în lipsa unor motive de apel, este nefondat, intrucat se constată că apartamentul nr.10 a fost cumpărat de apelantă împreună cu soțul său de atunci, intimatul G. D. I., la data de 01.07.1997, în temeiul legii nr. 112/1995, în condițiile în care la acea dată exista pe rolul instanțelor o acțiune în revendicare (câștigată, de altfel, prin sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București), iar reclamantul H. M. D. G. înștiințase Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu privire la acest aspect (vezi filele 47-48 din volumul I al dosarului primei instanțe), ceea ce înseamnă că, la acel moment, cumpărătorii, cu minime diligențe, puteau afla despre împrejurarea că imobilul cumpărat face obiectul unei cereri de restituire, culpa lor fiind asimilabilă unei lipse a bunei credințe, ceea ce atrage, pentru cauza ilicită, nulitatea absolută a contractului încheiat, dispoziție corectă a primei instanțe, ca va fi menținută.
Este înlăturat motivul de apel invocat de M. București, prin Primarul G. cu privire la lipsa capacității de folosință a CGMB, întrucât în privința capătul de cerere la care s-a renunțat în fața primei instanțe, referitor la inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998 acordă calitate procesuală Consiliului G. al Municipiului București.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat, in termen legal, prezentele recursuri reclamantul H. M. D. G., precum si pârâții G. D. I., P. I. și M. București prin Primarul G..
Prin recursul formulat de reclamantul H. M. D. G. s-au invocat dispozitiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. si s-au dezvoltat, in esenta, urmatoarele critici:
Instanta de apel în mod gresit a mentinut ca valabile contractele de vanzare-cumparare nr. 16/05.11.1973, nr. 148/10.01.1974, nr. 2997/11.03.1997, nr. 138/10.01.2002 și nr. 1718/25.07.2002 în raport cu principiul error communis facit ius aplicabil.
1. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanta de apel a considerat ca în privința apartamentelor 8 și 12 care au fost instrainate de Statul comunist în baza Legii nr. 4/1973 trebuie retinuta buna-credinta a subdobanditorilor, prezumtie care "nu a fost rasturnata prin nici un mijloc de proba ".
Instanta a reinterpretat dispozitiile Legii nr. 4/1273.
Or, în raport de aceasta, hotararea nu cuprinde motivele pe care se sprijina, intrucat trebuia a fi avuta în vedere și sentinta civila nr._/15.12.1997 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 București prin care s-a admis actiunea în constatarea inaplicabilitatii Decretului nr. 92/1950 și normelor subsecvente acestuia autoarei reclamantului și pe cale de consecinta lipsa titlului statului cu obligarea paratelor la restituirea imobilului.
Aceasta hotarare este intrata în puterea de lucru judecat și își produce efectele.
Potrivit Legii nr. 4/1973 și HCM nr. 1017/08.08.1973 nu puteau fi instrainate catre chiriasi decat anumite locuinte expres prevazute în lista-anexa a HCM-ului, și numai imobilele proprietate de stat pentru care C. de Ministrii isi daduse avizul de vanzare (aviz nominal pentru fiecare imobil în parte).
Reclamantul a sustinut și demonstrat ca și în acest caz avem de-a face cu o fraudare a legii în ceea ce priveste vanzarea intervenita la . 12, intrucat:
- la primul alineat din contract se mentioneaza ca vanzator "Intreprinderea pentru Construirea și Vanzarea Locuintelor", institutie a statului de la acea vreme care se ocupa numai de vânzarea imobilelor construite din fondurile locative de stat (proprietate de stat);
- desi instanta fondului a facut o completa și corecta analiza a Legii nr. 4/1973 (si constata ca raportat la prevederile art. 2 din aceasta lege, locuintele construite din fondurile de investitii centralizate ale statului sunt administrate de intreprinderi subordonate consiliilor populare sau de intreprinderi de stat; iar potrivit disp art. 15 din Legea nr. 4/1973, toti cetatenii care detineau la acel moment o locuinta proprietate de stat isi puteau exercita drepturile de a o detine în continuare dar numai în calitate de chiriasi, platind statului o chirie corespunzatoare și neputand fi evacuati decat în conditiile legii de atunci), instanta de apel nu a mai impartasit aceasta opinie, fara sa-si motiveze insa solutia. Or, trebuia sa se retina distinctia clara pe care o face textul de lege în privinta celor doua categorii de locuinte. Prin urmare, cetatenii care aveau calitatea de chiriasi în locuinte proprietatea statului (locuinte intrate în proprietatea statului, iar nu construite conform legii nr. 4/1973) nu le puteau cumpara, ci pastrau în continuare dreptul de a detine locuinta cu plata unei chirii. în aceste conditii, vanzarea apartamentelor 8 și 12 s-a facut în mod ilegal, prin incalcarea dispozitiilor legale Ia momentul incheierii, transmiterea dreptului de proprietate nefiind valabil.
2. Instanta de apel nu a tinut cont nici de caracterul retroactiv al constatarii nevalabilitatii titlului statului (sentinta civila nr._/15.12.1997 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2), in aceste conditii actul de vanzare-cumparare nemaifiind salvat de eroarea invincibila si .-a aflat cumparatorul la momentul perfectarii contractului cu privire la calitatea de proprietar a statului, unita cu buna credinta a acestuia.
În mod evident, și de aceasta data instanta de apel savarseste o injustete intrucat din coroborarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificata, ale deciziei nr. 33/2008 dar și din dispozitiile sentintei civile nr._/15.12.1997 pronuntata de Judecătoria Sectorului 2 București și intrata în putere de lucru judecat, cele doua contracte incheiate în baza Legii nr. 4/1973 sunt nule absolut.
Recurentul reclamant arata ca, pentru a lamuri instanta de apel cu privire la demersurile noastre în vederea redobandirii posesiei imobilelor în discutie, a depus la dosar anumite inscrisuri din dosarul nr. 1364/1994 al udecătoriei Sectorului 4 București, avand ca obiect: "constatarea calitatii de mostenitor fata de A. H., constatarea inaplicabiIitatii Decretului nr. 92/1950 și a normelor subsecvente și accesorii 524/1955, 218/1960, nr. 712/1966 pentru cauza de nerespectare a dispozitiilor cuprinse în Decret, pentru neconstitutionalitate în raport cu Constitutia din 1948; pentru abrogarea Decretului 92/1950, 218/1960, și 712/1966 și disparitia relatiilor de proprietate socialista și pentru nerespectarea dispozitiilor art. I și II din Decretul nr. 92/1950; constatarea inexistentei dreptului de proprietate a statului și prin consecinta a dreptului de proprietate ori a altor drepturi ale celorlalti parați; restituirea imobilului situat în .. 4 (fost 6, fost .) .,9,10,11, 12 și 13 și terenul aferent în posesia reclamantului", acte din dosarul nr._/1994 al Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti din dosarul nr. 9887/1997 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti, printre care sentința civila nr._/15.12.1997 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 prin care s-a admis actiunea în constatarea inaplicabilitatii Decretului 92/1950 și normelor subsecvente acestuia autoarei mele și pe cale de consecinta lipsa titlului statului cu obligarea paratelor la restituirea imobilului.
Din cuprinsul acestor inscrisuri rezulta ca demersul său a inceput în anul 1994, prima actiune fiind promovata pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București și nu a sectorului 2 cum s-a sustinut de catre parțile adverse. Declinarea competentei a fost invocata din oficiu de catre Judecătoria Sectorului 4 București.
3. Decizia nr. 33/2008 pronuntata de catre Înalta Curte de Casație și Justiție, vine sa clarifice teza potrivit cu care buna credinta trebuia analizata și din perspectiva vanzatorului (Statul) și chiar și în situatia imobilelor instrainate in-baza Legii nr. 4/1973. Se reda de catre recurent din cuprinsul acestei decizii a instantei supreme si se arata că a solicitat constatarea nulitatii absolute atat a contractelor de vanzare-cumparare incheiate în baza Legii nr. 4/1973 cat și a tuturor actelor subsecvente acestora prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentelor 8 și 12 în raport de . lucru judecat a sentintei civile nr._/15.12.1997 si desfiintarea titlului statului (Decretul nr. 92/1950 și a tuturor normelor susecvente decretului) cu efect retroactiv prin sentinta civilă nr._/15.12.1997 intrată în puterea de lucru judecat.
4. Privitor la istoricul preluarii abuzive a imobilelor (teren și constructii) ce fac obiectul prezentei actiuni, reclamantul arată că prin sentinta civila nr._/15.12.1997 instanta a constatat ca Decretul nr. 92/1950 era inaplicabil autoarei sale, de aceea obliga Statul Român și CGMB sa lase în deplina proprietate și linistita posesie imobilul; constata inaplicabilitatea nu numai a decretului, dar și a tuturor normelor subsecvente acestuia cu efect retroactiv.
În raport de acesta dispozitie, instanta nu putea sa considere "salvat" titlul intimatilor în raport de principiul de drept error communis fac it ius.
Hotararile Curtii de la Strasbourg (cauza Strain și altii contra României - hot. nr. 7/2005, definitiva la 30.11.2005, publicata în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 99/02.02.2006; cauza P. contra României - soluționata, în parte, la 01.12.2005) demonstreaza, în esenta, ca fata de fostul proprietar nu poate opera principiul bunei-credinte în cazul bunului preluat de stat prin nationalizare pentru ca aceasta instrainare echivaleaza cu o noua nationalizare, ceea ce contravine textului CEDO citat mai sus.
Practic, soluția vânzării bunurilor naționalizate către terți, chiar daca aceștia invoca buna-credința, reprezintă o ingerința a statului în dreptul său de proprietate.
Or, în situația data vânzarea către terțe persoane echivalează cu o expropriere în fapt (a se vedea cauza P. contra României).
Contractul incheiat de Statul Român prin mandatarii sai este nul absolut.
Contractele au fost încheiate formal, în condițiile în care statul nu detinea vreun titlu asupra bunurilor imobile, fiind evident ca suntem în prezenta unei vânzări nule absolut – situație tipica de vânzare a bunului altuia.
Principiul error communis facit ius nu este aplicabil în speta.
Prin recursul formulat pârâtul M. București, prin Primarul G., se invoca disp. art. 304 C.pr.civ. si se sustin următoarele considerente:
In mod greșit instanța a menținut dispozițiile referitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517/10.07.1997 și restituirea apartamentul nr. 10 din imobilul situat În București, ., nr. 4, sector 4, având în vedere următoarele argumente:
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1517/10.07.1997 a fost încheiat de Primăria Municipiului București prin mandatar și intimata-pârâta cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 Cod civil, și anume: părțile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniu său la momentul vânzării, iar cauza a fost licita, nefiind prohibită de lege.
Se arata si ca nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.
Pârâții G. D. I. și P. I. au invocat dispozitiile art. 304 pct. 6, 7 si 9 C.pr.civ. si au dezvoltat urmatoarele critici:
Hotararea criticata nu intruneste cerintele art. 261 (1) pct. 5 C.pr.civ. Motivarea hotararii judecatoresti nu este realizata clar și coerent pe fiecare apel declarat, fiecare avand particularitati diferite mai ales ca instanta nu a dispus solutionarea deosebită pe fiecare contract de vanzare-cumparare a caror nulitate absoluta s-a solicitat și decis, conditie indispensabila pentru controlul exercitat de jurisdictia ierarhnic superioara și care totodata constituie o garantie impotriva arbitrariului pentru partile litigante realizand astfel dovada ca cererile și mijloacele de aparare au fost serios examinate de judecator. În caz contrar este atrasa casarea hotararii - art. 304 pct. 7 c.pr.civ . Desi tribunal face trimitere la dispozitiile art. 292 (2) C.pr.civ. nu procedeaza la aplicarea acestor dispozitii.
Desi tribunalul analizeaza global și nu individual situatia tuturor contractelor de vanzare-cumparare incheiat în baza și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 11l2/1995 admite apelurile declarate mai putin apelul lor, admite apelurile Municipiului Bucuresti și a Consiliului G. al Municipiului București, facand aplicabilitatea dispozitiilor art. 1899 (2) C.civ. Desi nu s-a facut o dovada concreta cu privire la reaua lor credinta, fara o motivare concreta și plasandu-i . în raport cu celelalte parti respinge apelul declarat.
- Intimatul reclamant și autoarea sa niciodata nu au avut posesia imobilului situat în .. 4 Sectorul 4, respectiv a apartamentului nr. 10, situat în acelasi imobil etajul 4, s-au a vreunui apartament pana la momentul aplicarii Legii nr. 112/1995. Intregul imobil nu a constituit unica locuinta a acestora, dimpotriva imobilul cu regim P + 6 + M era exploatat obtinandu-se venituri din inchiriere, prin urmare, nu intrau în categoria persoanelor exceptate de la nationalizarea prevazuta de Decretul nr. 92/1950 desi, altfel s-a decis pe cale judecatorească.
Nu a fost clarificata situatia juridica a imobilului la momentul aplicarii Decretului nr. 92/1950 și a calitatii reclamantului de persoana indreptatita intrucat din relatiile comunicate de DITL nr._/2.08.2002 – depusa în dosarul initial rezulta ca titular rol fiscal era numita Solacolu A. și nu H. A., din adresa nr. 175/14.03.2012 emisa de SCAVL Berceni SA și adresa nr. 4317/1.09.1994 rezulta ca proprietarii imobilului situat în .. 4 au fost H. A., D. E., A.. E., N. A., nu s-a facut dovada iesirii din indiviziune, prin urmare nu s-a facut dovada certa ca la acest moment proprietarul exclusiv era autoarea intimatului reclamant.
Pe de alta parte a fost incalcata și regula unanimitatii, intrucat nu s-a facut dovada ca reclamantul putea formula singur prezenta acțiune, nu a facut dovada ca a avut acceptul celorlalti coproprietari, dovada ca nu indeplinea aceste conditii respectiv, nu era singura persoana indreptitita de a formula prezenta cerere și celelalte cereri o confirma și certificatul de mostenitor nr. 758/26.05.1992 autentificat de notariatul de Stat Sectorul II din care rezulta ca masa succesorala ramasa de pe urma autoarei sale este în cota indiviza de 5/8 și nu de 100%;
- temeiul de drept al cererii de chemare în judecata a fost art. 948 pct. 4 Cod civil, 966-968 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 1 (6) HG nr. 20/1996, art. 3 din Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 111 și 57 C .pr. civ. și ulterior dupa termenul din data de 30.01.2006 (cu incalcarea art. 132 C. pr. civ. invoca în completare și art. 46 (2) din Legea nr. 10/2001 iar cele doua instante analizeaza cauza prin prisma Legii speciale nr. 10/2001, prin urmare, s-a incalcat principiul disponibilității aflându-se în cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 "plus petita";
- instanta analizeaza și aplica dispozitiile Legii nr. 10/2001 în situatia în care "intimatul reclamant nu a urmat efectiv procedura prealabila administrativa prevazuta în mod imperativ de Legea nr. 10/2001:
- recurenții-pârâți arată că au fost introdusi în cauza abia la termenul din data de 18.11.2003, prin cererile succesiv formulate arătând că nu solicita revendicare dar la termenul din data de 13.11.2006 formuleaza un nou capat de cerere prin care solicita sa fie obligati a-i lasa în deplina proprietate și posesie apartamentele - art. 80 C.civ, invoca nulitatea contractului de vanzare cumparare raportat la lipsa de obiect, vanzarea nu este oneroasa lipsa de pret, disproportia contraprestatiilor definind actul ca fiind gratuit, neseriozitatea prețului, scopul imediat și mediat al actului, principiul consensual, lipsa caracterului sinalagmatic, caracter imoral, lipsa capacității de exercițiu PMB nu are legitimitate juridica, cumparator rea-credinta, temei drept art. 948 pct. 1, 3 și 4, art. 966 și urm. C.civ și art. 46 (2) Legea nr. 10/2001. Acasta a fost cererea formulata de catre intimatul reclamant, avand în vedere principiul disponibilitatii cele doua instante sub acest aspect trebuia sa analizeze prima instanta face trimitere la practica CEDO fără a analiza în concret cauzele de nulitate invocate de intimatul reclamant;
- să se aibă în vedere ca prin decizia nr. 33/9.06.2008 pronuntata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007 obligatorie potrivit art. 330/7 alin. 4 C.pr.civ, cele doua instante ignora acest recurs în interesul legii;
- nu sunt avute în vedere nici cauza R. contra României și alte cauze cu obiect similar pronunțate de CEDO la care se face trimitere în decizia 33/2008,
- dispozițiile art. 20 (2) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 care prevăd ca în cazul în care imobilul revendicat a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățita va avea dreptul la masuri reparatorii prin echivalent stabilire la valoarea de piața;
- dispozițiile Legii nr. 1/2009 cu precădere pct. 11 de completare art. 45 potrivit cărora: "Contractele de vanzare cumparare incheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data incheierii acestora";
- faptul ca apartamentul 10 situat în . nr. 4, sectorul 4, București a fost dobandit cu respectarea dispozitiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. 1517/1.07.1997;
- titlul lor de proprietate există, are valoare de act autentic, a fost transcris, înscris în Cartea Funciara, sunt titulari de rol fiscal, au plătit integral prețul stabilit.
- reclamantul nu a uzat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995 și anume de a formula cerere în termenul de 6 luni dar nici nu a urmat efectiv procedura prealabila administrativa prevăzuta de Legea nr. 112/1995;
- art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocat chiar de reclamant protejează și conserva contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectare dispozițiilor Legii nr. 112/1995;
- cele doua instante nu au dat eficienta și au inlaturat precedentul judiciar creat în dosarele solutionate irevocabil cu situatie juridica identica pentru apartamente situate în acelasi imobil și care au avut ca autori surorile M..
Invocă decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007 are a impus o practica unitara, recomandarea CEDO care da valoare precedentului judiciar și nu în ultimul rand va rugam sa fie avut în vedere precedentul judiciar creat de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă prin solutiile pronuntate în dosare cu obiect și situatie juridica identica ce au avut acelasi obiect pentru apartamente situate în acelasi imobil nationalizate în baza Decretului nr. 92/1950.
În cazul de față între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt neconcordanțe, în ultima perioada în cazuri cu obiect similar și Curtea Europeană a hotărât ca atunci când apartamentul a fost dobândit cu respectarea Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățita are dreptul la despăgubiri și nu la restituirea în natura – a se vedea cauza C. contra României.
Se citeaza si din HG nr. 250/07.03.2007.
Prin urmare, prin dispoziții legale adoptate recent în concordanta cu practica Curtii Europene în aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a hotărât acordarea de despagubiri persoanei indreptatite și nu restituirea în natura a apartamentului revendicat, în caz contrar prin solutia adoptata se realizeaza o alta expropriere/nedreptate, fiind incalcat un alt drept de proprietate, fiind lasat fara eficienta juridica principiul securitatii raporturilor juridice.
Pe cale judecătoreasca atat intimatul-reclamant cat și verisorul sau, numitul Solacolu I. S., impreuna sau separat, au formulat și alte cereri ce au avut ca obiect restituirea în natura a intregului imobil, cereri perimate sau respinse (de ex. sentinta civila nr. 716/13.02.2002 pronunțata în dosarul nr. 4892/2001, decizia civila nr. 462/20.11.2002 pronunțata în dosarul nr. 2608/2002).
Cu privire la Decretul nr. 92/_, daca a fost sau nu titlu valabil, anterior pronunțării sentinței civile nr._/15.12.1997 în dosarul nr. 9887/1997 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorul 2 București, prin normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, respectiv HG nr. 11/1997, legiuitorul a calificat decretul ca fiind titlu valabil, prin urmare, la data cumpărării respectiv, 27.09.1996, a avut convingerea ferma ca apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
Invocă dispozițiile Legii nr. 213/1998 potrivit cărora titlul de proprietate dobândit de ei în baza Legii nr. 112/1995 se bucura de beneficiul deplin al protecției legii, fiind recunoscut ca fiind valabil încheiat, ei fiind cumparatori de buna credinta, iar statul avand calitatea de proprietar.
În acest sens, Curtea de Apel are o practica unitara, iar prin decizia 91/25.06.2002 Curtea Constituționala a hotarat ca la momentul aplicarii Legii de ordin social nr. 112/1995, Statul Român era prezumat a fi proprietarul bunului și ca nu trebuie sa se aduca atingere altui drept de proprietate precum și principiului securitatii raporturilor juridice.
De asemenea, invocă și dispozițiile art. 20 (2) din Legea nr. 1/2009.
În ceea ce îi priveste, arată recurenții-pârâți, contrar probatoriului administrat și aparerilor formulate, contrar cererilor formulate de reclamant și a temeiului de drept invocat, atat instanta de fond cat și tribunalul respinge apelul formulat de ei fara o motivare concreta în ce a constat reaua lor credinta, dar în schimb sunt admise apelurile pentru celelalte apartamente care se afla în situatie similara lor.
Din relațiile emise atat la data cumpararii cat și dupa chemarea în judecata, rezulta fara echivoc ca autorităților nu le-a fost notificata și dovedita intentia revendicării, nu le-a fost facut cunoscut existenta vreunui litigiu pe rol sau subsemnatilor avand ca obiect revendicare și nulitate contracte vanzare cumparare, astfel:
- din adresa nr. 709/10.09.2007, nr. 647/17.07.2001 și nr. 176/14.03.2012 eliberate de SCAVL Berceni rezulta fara echivoc ca pana la perfectarea contractului de vanzare cumparare nu a existat notificare emisa de fostul proprietar/mostenitor privind interdictia de vanzare cumparare cat și existenta vreunui dosar inregistrat pe rolul Judecatoriei Sectorului 4, avand ca obiect revendicare. În continuare se face mentiunea existenței bunei-credințe la data incheierii contractului;
Contractul de vanzare cumparare nr. 1517/1.07.1997 s-a incheiat cu respectarea conditiilor și termenului prevazut de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind achitat integral, am fost inregistrati titulari rol fiscal, drept proprietate transcris și inscris în Cartea Funciara.
- din relatiile comunicate de Primăria Municipiului București – Directia Juridica inregistrate sub nr._/12.12.2011 rezulta fara echivoc ca în evidentele Comisiei Municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu exista cerere privind restituirea în natura sau acordare despagubiri pentru imobilul situat în .. 4 sectorul 4;
- relatiile comunicate de catre Serviciul Spatiu Locativ de pe langa Primaria Sectorul 4 inregistrata sub nr. P 4/169/7.02.2012 contrazic adresa nr. 76/14.03.2012, 709/10.09.2007, 647/17.07.2001 și nr._/12.12.2011 mentionate mai sus.
Deși Serviciul Locativ nu avea competente de administrare și aplicare a Legii 12/1995 face afirmatii gratuite fara corespondent în realitate. Insa trebuie retinut faptul ca se face trimitere la cererea inregistrata sub nr._/16.08/1996 depusa dupa scurgerea termenului de 6 luni prevazut de Legea nr. 112/1995. În raspunsul comunicat, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe langa C. Local Sectorul, solicita reclamantului sa se prezinte în vederea completarii dosarului, cerinta pe care reclamantul nu a indeplinit-o. Prin cererea formulata inregistrata sub nr._/25.07.1996 reclamantul solicita suspendarea oricaror proceduri de înstrainare conditionat de solutionarea litigiului și în subsidiar solicita despagubiri. Până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul nu a inregistrat la C. Local nici o dovada privind existenta vreunui litigiu sau dovezi în sustinerea dreptului de proprietate. Litigiul la care a facut referire fără a produce dovezi în acest sens și a le depune la dosarul Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 este dosarul nr._/1994 ce avea ca obiect analizarea situatiei juridice a imobilului și nu revendicare – cerere respinsa prin sentinta civila nr. 5657/16.05.1997. Or, în functie de solutionarea acestei cereri, intemeiata pe dreptul comun, reclamantul a solicitat acordarea de despagubiri - pct. II din cererea nr._/25.07.1996.
Asadar, pana la incheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._/01.07.1997 reclamantul nu a prezentat, nu a îndeplinit cerința Comisiei de a completa dosarul cu dovezi privind calitatea sa de persona indreptatita, dovezi ale dreptului de proprietate și nici dovada existentei sau solutionarii vreunui litigiu în favoarea sa și care sa conduca la sistarea aplicarii dispozitiilor Legii nr. 112/1995.
Nu pot fi retinute afirmatiile cu privire la reaua credinta, reclamantul nu a solicitat compararea titlurilor și nu s-a decis ca titlul lor nu poate fi opus titlului reclamantului, contractul de vânzare-cumpărare a fost incheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, la acea data Decretul nr. 92/1950 a fost calificat ca fiind titlu valabil – art. 1 din HG nr. 11/1997 cât și de Curtea Constituțională.
Mai arată recurenții-pârâți că nu s-a făcut dovada certă în privința lor ca ar fi încheiat contractul cunoscând ca apartamentul va fi revendicat. De altfel, acest lucru nici nu era posibil, de vreme ce reclamantul nu a facut nici un demers cert în baza Legii nr. 112/1995 catre autoritatile competente în materie și nici în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Ei nu puteau sa prevadă intentia reclamantului de a revendica, de vreme ce au avut convingerea ferma ca statul este proprietarul apartamentului, reclamantul nu i-a notificat, reclamantul nu a locuit în imobil sau vreun membru al familiei pana la aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru a pune la îndoiala titlul statului, astfel ca, în mod legal au solicitat cumpararea apartamentului în discutie, iar pe de alta parte, nici reclamantul nu avea cum sa prevada ca va mai avea posibilitatea sa solicite restituirea imobilelor nationalizate, de vreme ce nu au uzat concret de prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, au avut ferma convingere ca statul era adevaratul proprietar al întregului imobil cu atat mai mult cu cat proprietatea statului la cea data era opozabila tuturor, nu existau nici posibilitati reale de verificare a titlului statului mai ales ca aceasta proprietate nu era exceptata de la naționalizare. Posesia și folosinta continua din anul 1986 nu a fost niciodata tulburata, existand aparenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu.
Eroarea . reprezintă o simpla figura de stil și o justificare pentru pastrarea apartamentelor de catre actualii proprietari ci reprezinta o expresie suprema a bunei credinte la momentul perfectarii contractelor.
Cu privire la sentința civila nr._/15.12.1997 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 9887/1997, hotărârea nu este opozabila nu au fost parti în dosar, nu le-a fost niciodată comunicata înainte de încheierea contractelor de vânzare cererea fiind introdusa ulterior incheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1517/01.07.1997. De asemenea, Dispozitia emisa de Primăria Municipiului București nr. 2002/21.08.1998 este emisa în baza acestei hotărâri judecătorești dar care nu a produs efecte juridice, prin adresa nr._/2009 emisa de Primăria Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar se face cunoscut ca aceasta dispoziție va produce efecte juridice numai după anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe cale judecătoreasca.
In cauza de fata au fost incalcate principiile de drept care consfințesc dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, împrejurare care le-a creat o reala vătămare ce nu mai poate fi înlăturata decât prin anularea hotărârii. Instanța nu si-a exercitat cu precădere rolul activ consfințit de art. 129 alin. 4 si 5 C.pr.civ., desi s-a solicitat, nu au fost administrat probe utile și pertinente cauzei, motiv pentru care au formulat și cerere de recuzare în fața judecătoriei, cerere respinsa, sentința civila nr. 1273 fiind pronunțata de același complet de judecata împotriva căruia s-a formulat cererea de recuzare, apreciem ca s-a antepronunțat completul de judecata anterior soluționării cererii de recuzare. În atare situație, apreciază ca sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Totodată, sa fie avut în vedere principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al Societății consacrat de art. 2 lit. a Legea nr. 165/2013.
Solutionand recursurile formulate, in raport de criticile dezvoltate, Curtea constata urmatoarele:
In ce priveste recursul declarat de reclamantul H. M. D. G., Curtea il va respinge, ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Curtea va respinge criticile aduse de recurentul reclamant in contextul art. 304 pct. 7 C.pr.civ., constatand ca decizia tribunalului este motivata cu respectarea dispozitiilor art. 261 pct. 5 C.pr.civ., tribunalul expunand argumentele de fapt si de drept considerate decisive in solutia data. Faptul ca tribunalul nu a facut referire la sentinta civila nr._/15.12.1997 pronuntata de Judecatoria Sectorului 2 București si la efectele acesteia nu echivaleaza unei nemotivari, acesta sentinta reprezenta doar un aspect al spetei, pe care tribunalul nu l-a considerat relevant in economia cauzei. Corectitudinea ignorarii acestei sentinte va fi analizata in contextul motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Curtea respinge de asemenea toate criticile aduse de recurentul reclamant solutiei tribunalului intemeiate pe dispozitiile Legii nr. 4/1973 și HCM nr. 1017/08.08.1973, referitoare la faptul ca vanzarea operata prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 16 din 05.11.1973 si nr. 148 din 10.01.1974 nu putea avea loc in conditiile acestor acte normative si s-a facut cu incalcarea lor.
In ce priveste nemotivarea de catre tribunal referitor la acest aspect, Curtea constata ca iarasi nu se poate impune unei hotarari judecatoresti sarcina de a lua in discutie in mod expres toate chestiunile pe care partile le invoca in mod exhaustiv, esential fiind ca prin argumentele expuse instanta sa transeze, implicit sau explicit, aceste chestiuni.
Or, tribunalul a motivat prin prisma art. 46 din Legea nr. 10/ 2001, text care acopera orice cauza de nulitate a contractelor incheiate anterior adoptarii acestei legi, in masura in care au fost incheiate cu buna credinta.
Astfel, Curtea constata ca cererea reclamantului obiect al prezentei cauze a fost introdusa la data de 25.07.2002, fiind formulate ulterior diferite precizari si modificari de cerere. Asadar, cererea a fost introdusa dupa . Legii nr. 10/ 2001.
Trebuie avute in vedere in consecinta dispozitiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, text care reglementeaza ca actele juridice de instrainare avand ca obiect imobile preluate fara titlu valabil sunt lovite de nulitate absoluta, afara de cazul in care au fost incheiate cu buna credinta.
Trebuie avute in vedere si dispozitiile art. 1899 alin. 2, art. 1898 si ale art. 967 alin. 2 C.civ., conform carora buna credinta si valabilitatea cauzei actului juridic se prezuma, pana la proba contrara.
Buna credinta reglementata de art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 ( si recunoscuta anterior de practica judiciara ) semnifica eroarea scuzabila, invincibila si neimputabila, a partilor, care au crezut intemeiat, fara sa poata pune la indoiala in mod normal, ca vanzatorul este proprietarul imobilului.
Ceea ce intereseaza este, deci, daca partile contractului au fost in eroare scuzabila cu privire la dreptul de proprietate al vanzatorului.
Or, avand in vedere data incheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 16 din 05.11.1973 si nr. 148 din 10.01.1974, . care regimul comunist era la putere si nu era previzibila catusi de putin reinstaurarea unui regim democartic care sa puna la indoiala dreptul statului asupra imobilelor preluate abuziv, nu se poate considera catusi de putin ca I. N. si A., respectiv R. E., au fost de rea credinta la incheierea acestor contracte, rea credinta care sa poata atrage consecinta declararii nulitatii contractelor.
Asa cum corect a retinut tribunalul, buna credinta la incheierea actelor juridice este prezumata conform art. 1899 alin. 2 C.civ., astfel ca reclamantului ii revenea sarcina probei contrare, aceasta proba contrara nefiind facuta de reclamant in niciun fel, ci, dimpotriva, este confirmata in raport de data incheierii acestor contracte.
La momentul incheierii contractului de vanzare cumparare, din punct de vedere legislativ si in contextul politic al vremii, cumparatorii I. N. si A., respectiv R. E., au fost in imposibilitatea de a verifica legalitatea preluarii imobilului si de a pune in discutie titlul statului si legalitatea vanzarii.
Oricum, dincolo de aceste considerente, Curtea constata ca Legea nr. 4/ 1973 reglementa posibilitatea de vanzare a imobilelor din fondul locativ de stat, fond locativ de stat care includea atat locuintele construite de stat, cat si locuintele preluate de catre stat, contrar celor afirmate de reclamant si retinute de prima instanta. In acelasi fel, "Intreprinderea pentru Construirea și Vanzarea Locuintelor", prin intermediul careia s-a savarsit vanzarea, avea ca obiect de activitate administrarea locuintelor din fondul locativ de stat, iar nu numai a locuintelor construite din fondurile statului, asa cum pretinde recurentul reclamant.
In ce priveste faptul ca potrivit art. 43 din lege C. de Miniștri aproba anual lista clădirilor ce se pun în vînzare, la propunerea comitetelor executive ale consiliilor populare județene și al municipiului București, Curtea constata ca acest aviz al Consiliului de Ministri nu se dadea individual pentru fiecare imobil in parte, cum sustine recurentul reclamant, ci prevederea legala era in sensul aprobarii anuale a unei liste de imobile .
In ce priveste contractele subsecvente nr. 2997/11.03.1997, nr. 138/10.01.2002 și nr. 1718/25.07.2002, nulitatea acestora nu putea fi atrasa decat in masura declararii nulitatii contractelor initiale, pe principiul anularii actului subsecvent urmare a anularii contractului initial, caci odata ce contractele initiale sunt mentinute valabile, acestea au operat transferul dreptului de proprietate catre cumparatorii I. N. si A., respectiv R. E., iar mai departe consecinta este ca in cadrul contractelor de vanzare cumparare incheiate subsecvent de catre acestia ne aflam in prezenta unor transmiteri efectuate de adevaratii proprietari, deci valabile.
Este corecta asadar solutia tribunalului de a respinge pretentia reclamantului avand ca obiect declararea nulitatii contractelor de vanzare cumparare incheiate cu privire la apartamentele 8 si 12 din imobil.
In ce priveste cererea de restituire a acestor apartamente, se constata de catre Curte ca nu a fost formulata de reclamant ca o revendicare in temeiul art. 480 C.civ., ci a fost formulata ca fiind o cerere de restituire a prestatiilor ca urmare a declararii nulitatii contractelor.
Astfel, prin precizarile de cerere depuse la filele 86 si urm. si f. 100 si urm. dosar fond ( vol. 1 ), depuse la data de 28.03.2006 si la termenul din 02.10.2006 reclamantul a precizat in mod expres ca cererea sa de obligare a paratilor sa lase in deplina proprietate si linistita posesia apartamentele nu reprezinta o cerere de revendicare, ci acest capat de cerere se intemeiaza pe efectul nulitatii de restituire a prestatiilor.
Asa fiind, consecinta a respingerii cererii de declarare a nulitatii contractelor, este neintemeiata si aceasta pretentie.
Referitor la caracterul retroactiv al sentintei civile nr._/15.12.1997, care a declarat nevalabilitatea titlului statului si la puterea de lucru judecat a acesteia, Curtea constata ca aceasta nu schimba concluziile expuse mai sus, caci Curtea nu neaga caracterul nevalabil al preluarii imobilului, dimpotriva, a facut aplicarea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, care vizeaza preluarile de imobile fara titlu legal. Insa, in contextul acestui text legal, contractele de vanzare cumparare vizate de cererea de recurs formulata de reclamant incheiate in temeiul Legii nr. 4/ 1973 sunt salvate de nulitate de buna credinta a partilor la incheierea acestora ( iar mai departe cele subsecvente nu mai pot fi expuse nulitatii, pentru simplul motiv ca sunt incheiate de vanzatori care au dobandit proprietatea in mod valabil ).
Toate demersurile facute de reclamant pentru redobandirea imobilului sunt in mod evident ulterioare incheierii contractelor de vanzare cumparare in baza Legii nr. 4/ 1973, astfel ca nu pot influenta valabilitatea acestor doua contracte.
In ce priveste decizia nr. 33/ 1998 data in recurs in interesul legii, Curtea constata ca aceasta nu aduce argumente in sprijinul pozitiei reclamantului de anulare a contractelor de vanzare cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 4/ 1973, dimpotriva, aceasta facand referire in mod explicit la faptul ca restituirea imobilului catre fostul proprietar este conditionata in ultima instanta de constatarea relei credinte a partilor la incheierea contractelor de instrainare, care sa determine declararea nulitatii contractului.
In final, in ce priveste argumentele recurentului reclamant ca vanzarea ar constitui o ingerinta in dreptul sau de proprietate, conform practicii CEDO, Curtea constata ca acestea sunt irelevante in raport de obiectul cauzei, care il constituie declararea nulitatii contractelor, situatie in care obiectul analizei se limiteaza la cercetarea valabilitatii acestor contracte. Practica CEDO invocata de recurentul reclamant vizeaza raportul juridic dintre stat si reclamant, decurgand din incalcarea deja savarsita a drepturilor fostului proprietar, dar nu contine principii de solutionare a unei cereri de declarare a nulitatii contractului de vanzare cumparare, care pune in discutie raportul juridic dintre cumparatorul de buna credinta - si el in egala masura protejat de art. 1 din protocolul Aditional nr. 1 la CEDO, si fostul proprietar deposedat de regimul comunist.
Iar in ce priveste principiul error communis facit ius, despre care recurentul reclamant sustine ca nu este aplicabil in speta, Curtea constata ca deznodamantul juridic al cauzei nu se impune prin aplicarea acestui principiu, ci prin aplicarea directa a art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, deci prin aplicarea unui text legal ( care nu consacra de altfel principiul la care face referire recurentul reclamant, ci principiul protejarii bunei credinte, principiu asemanator, dar totusi diferit de primul mentionat ).
Pentru toate aceste motive, in baza art. 312 C. pr.civ., va fi respins recursul reclamantului, ca nefondat.
In ce priveste recursul declarat de paratul G. D. I., Curtea il va respinge ca inadmisibil, vazand ca acest parat nu a declarat apel impotriva sentintei fondului, declarand prezentul recurs omisso medio, asadar ..
Potrivit art.282 si 299 C.pr.civ., hotararea pronuntata de prima instanta era supusa apelului, iar decizia pronuntata in apel era supusa recursului, recursul neputand fi exercitat direct, omisso medio, in conditiile in care nu a fost promovat apelul de catre acest parat.
NU poate fi primita apararea recurentului parat facuta in fata Curtii la termenul de dezbateri in fond in sensul ca nu i-a fost comunicata hotararea primei instante si de aceea nu a declarat apel, necomunicarea hotararii primei instante avand drept consecinta faptul ca nu curgea termenul de apel, paratul fiind in drept sa formuleze apel oricand, insa paratul nu a procedat in acest sens, dupa cum nu a invocat niciodata anterior punerii in discutie de catre Curte a acestui aspect neindeplinirea procedurii de citare sau de comunicare. Asadar, atata timp cat prin recursul formulat paratul G. nu a invocat faptul ca judecata in apel s-ar fi facut cu nelegala sa citare, acesta este socotit legal citat in apel, iar atata timp cat in fata instantei de apel nu a declarat apel impotriva sentintei primei instanta, aceste aspecte sunt irelevante la acest moment si nu pot inlatura inadmisibilitatea recursului formulat omisso medio.
In consecinta, va fi respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-pârât G. D. I..
Solutionand recursul declarat de parata P. I., Curtea va respinge inainte de toate exceptia inadmisibilitatii invocata de reclamant, cu motivarea unor aspecte legate de apelul declarat impotriva sentintei primei instante. Astfel, Curtea constata ca reclamantul invoca faptul ca cererea de apel declarata de P. I. a fost nula si, prin urmare, si recursul ar fi inadmisibil. Or, Curtea constata ca in conditiile art. 299 C.pr.civ., calea de atac a recursului este prevazuta de lege si deci perfect admisibila, indiferent de solutia data cererii de apel – de admitere sau respingere sau de anulare. Asadar, admisibilitatea caii de atac a recursului nu este influentata de natura solutiei data apelului ( de anulare a apelului sau alta solutie ), ci este data de existenta prevederii legale care sa reglementeze aceasta posibilitate de formulare a recursului.
Solutionand pe fond acest recurs declarat de P. I., ca si recursul declarat de M. Bucureșt, Curtea constata urmatoarele:
Curtea respinge ca fiind total nefondate sustinerile recurentei P. referitoare la faptul ca tribunalul nu a analizat distinct situatia fiecarui contract de vanzare cumparare si a fiecarui apel, ci ar fi analizat global, iar motivarea nu ar fi facuta clar si coerent pe fiecare apel in parte.
Din lecturarea deciziei recurate Curtea constata ca se releva cu evidenta ca situatia apelului declarat de parata P. si a contractului de vanzare cumparare care o priveste pe aceasta s-a facut distinct, total separat, de celelalte apeluri si de celelalte contracte de vanzare cumparare. Asadar, nu este de la bun inceput adevarata afirmatia apelantei, iar mai departe logic nu poate fi identificata vatamarea pe care aceasta o invoca. Daca tribunalul a tratat in comun apelurile celorlalti parati, aceasta nu priveste in mod evident pe recurenta parata, care nu poate invoca o eventuala vatamare suferita de alta parte.
Iar Curtea constata ca solutia data apelului formulat de parata P. a fost motivata cu respectarea cerintelor prevazute de art. 261 pct. 5 C:pr.civ., fiind expuse argumentele esentiale care au determinat solutia tribunalului asupra acestui apel.
Curtea inlatura toate afirmatiile recurentei P. referitoare la neclarificarea situatiei juridice a imobilului la momentul aplicarii Decretului nr. 92/1950 și a calitatii reclamantului de persoana indreptatita sau la faptul ca autorii reclamantului nu erau exceptati de la aplicarea Decretului nr. 92/ 1950, in raport de dispozitiile Legii nr. 10/ 2001 fiind evidenta irelevanta unor asemenea aparari, in conditiile in care la acest moment legislativ si printr-o practica absolut constanta preluarea in temeiul Decretului nr. 92/ 1950 este considerata abuziva si fara titlu valabil pentru simplul motiv ca aceasta preluare contravenea Constitutiei din 1948, indiferent daca proprietarul deposedat era sau nu exceptat de la nationalizare. Iar sentinta civila nr._/ 1997 a JUdecatoriei Sectorului 4 a recunoscut in mod irevocabil si fara putinta de contestare la acest moment caracterul nevalabil al acestei preluarii. In ce priveste calitatea de proprietari la momentul preluarii si aspecte legate de partajarea imobilului ( invocate de recurenta parata P. ), Curtea constata ca acestea sunt superflue, in conditiile in care aceasta hotarare judecatoreasca recunoaste in mod indubitabil in persoana reclamantului un bun, un drept asupra imobilului, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO.
Prezenta actiune in declararea nulitatii nu este supusa regulii unanimitatii, invocata de recurenta P., aceasta regula guverna – si aceasta circumstantiat – actiunea in revendicare, cum nu este actiunea de fata.
Curtea constata nefondata si apararea recutentei P. conform careia tribunalul ar fi savarsit plus petita facand aplicarea Legii nr. 10/ 2001, aceasta lege fiind aplicabila litigiului in raport de data declaransarii lui, nefiind la dispozitia partii aplicarea unei legi in vigoare sau nu, ci legialtia incidenta este aplicabila in mod inerent unui litigiu, odata ce se afla in sfera sa de reglementare.
Pe de alta parte, reclamantul nu mai era in situatia de a formula notificare conform Legii nr. 10/ 2001, asa cum pretinde recurenta P., in situatia in care era deja beneficiarul unei hotarari judecatoresti irevocabile care obliga statul sa ii retrocedeze imobilul, anume sentinta civila nr._/ 1997 a JUdecatoriei Sectorului 4. Singura actiune pe care reclamantul o avea de formulat potrivit acestei legi era prezenta actiune, de declarare a nulitatii contractelor de vanzare cumparare.
Sunt inlaturate de catre Curte si apararile recurentei P. referitoare la incalcarea dreptului sau la apărare si la proces echitabil, si la neexercitarea rolului activ consfințit de art. 129 alin. 4 si 5 C.pr.civ., Curtea constatand ca neefectuarea de catre instanta a anumitor acte sau demersuri pe care recurentii le considera drept obligatie de exercitare a rolului activ nu reprezinta un aspect de nelegalitate care sa poata fi pus in discutie pe calea recursului, iar pe de alta parte referiririle facute la procesul echitabil si dreptul la aparare sunt cu carcater general, fara a se arata in concret in ce fel ar fi fost incalcate aceste drepturi. Faptul ca instanta nu a administrat anumite probe pe care recurenta le considera utile și pertinente cauzei vizeaza iarasi temeinicia deciziei, instanta de apel avand puterea de apreciere asupra utilitatii administrarii probelor, astfel cum prevede art. 295 C.pr.civ.. Masura de admitere sau respingere a cererii de probatorii a partilor nu este nelegala atata timp cat a fost motivata pe aprecierea instantei asupra utilitatii probei, aprecierea utilitatii unei probe reprezentand o chestiune care tine de temeinicie, iar nu de legalitate.
Curtea constata insa fondate criticile paratei P. referitoare la gresita aplicare a legii de catre tribunal la momentul retinerii relei credinte a partilor la incheierea contractului de vanzare cumparare nr. 1517/ 1997, in contextul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Astfel cum s-a aratat mai sus, buna credinta reglementata de art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 drept cauza de salvare de la nulitate a contractului de vanzare cumparare semnifica eroarea scuzabila, invincibila si neimputabila, a partilor, care au crezut intemeiat, fara sa poata pune la indoiala in mod normal, ca vanzatorul este proprietarul imobilului.
Ceea ce intereseaza este, deci, daca partile contractului nr. 1517/ 1997 au fost in eroare scuzabila cu privire la dreptul de proprietate al vanzatorului.
Tribunalul a retinut ca reau credinta a partilor acestui contract decurge din faptul ca exista pe rol dosarul Judcatoriei Sectorului 2 in care s-a pronuntat sentinta civila nr._/ 1997, iar pe de alta parte reclamantul notificase Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/ 1995 despre existenta acestui dosar.
Curtea constata ca nu exista nici un indiciu care sa sprijine ideea ca cumparatorii din acest contract au cunoscut aceste situatii sau le-ar fi putut cunoaste.
Astfel, din actele care au stat la baza incheierii acestui contract rezulta ca nu a existat la momentul cumpararii vreun referat care sa alerteze pe cumparatori despre existanta dosarului pe rol sau despre notificarea facuta de reclamant.
Dosarul pe rol exista la JUdecatoria Sectorului 2, o instanta care nu era cea a situarii imobilului – Sectorul 4, astfel ca cumparatorii din acest contract, paratii P. si G. nu aveau posibilitatea sa cunoasca existenta acestui dosar. NU exista la acel moment o evidenta computerizata, tinuta in raport de numele persoanelor implicate in proces sau pe alt criteriu raportat la care cumparatorii sa poata face demersuri pentru identificarea unor procese care sa ii intereseze. Era necesar asadar ca din exterior, printr-un anumit element, sa fie alertati legat de pretentiile unui fost proprietar.
Or, referitor la aceasta Curtea constata ca . formulat catre Primaria Sectorului 4 o notificare de suspendare a oricarei proceduri de instrainare si o instiintare despre procesul pe rol.
Curtea remarca faptul ca aceasta notificare nu se constituia . despagubire sau de restituire in natura in temeiul Legii nr. 112/ 1995, ci a reprezentat in mod exclusiv o cerere de instiintare despre dosarul aflat pe rolul instantei, cu solicitarea de suspendare a vanzarii catre chiriasi.
Nu a existat insa in dosar nicio proba care sa confirme ca aceasta instiintare a fost adusa si la cunostinta . care a efectuat vanzarea catre cumparatorii G. si P., astfel incat acestia sa fie in masura sa o cunoasca. Dimpotriva, . a sustinut permanent pe parcursul procesului ca nu a cunoscut aceasta notificare, nefiindu-i comunicata de catre PMB.
PMB a sustinut, dimpotriva, ca a comunicat catre . instiintare, insa Curtea constata ca nu este probata aceasta sustinere a PMB, neexistand nicio proba a acestei inaintari de catre PMB.
Curtea are in vedere si faptul ca la momentul incheierii contractului Decretul nr. 92/ 1950 nu era declarat drept titlu nevalabil de preluare a imobilului printr-o dispozitie legala, iar practica instantelor de judecata nu era nici ea relevanta in acest sens.
Asa fiind, nu se poate retine ca acesti cumparatori au avut vreun element pe baza carora sa poata cunoaste demersurile promovate de reclamant pentru restituirea imobilului si sa puna la indoiala dreptul vanzatorului asupra imobilului, in raport de care sa fie de rea credinta la incheierea contractului.
IN consecinta, si intrucat prezumtia de buna credinta opereaza in favoarea recurentei P., fara a fi rasturnata de reclamant, Curtea constata ca nu se poate retine reau credinta macar a cumparatorilor din acest contract de vanzare cumparare si, in conditiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, contractul este salvat de la nulitate, indeplinind toate conditiile de validitate prevazute de art. 948 C.civ...
Pentru aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ., vor fi admise recursurile declarate de parata P. I. si M. Bucuresti, va fi modificata decizia recurată, în parte, în sensul că va fi admis apelul declarat de apelanta-pârâtă P. I. împotriva sentinței civile nr. 1237 din 15.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, va fi schimbata în parte sentința apelată, in sensul ca vor fi respinse și cererile de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517 din 10.07.1997 și de restituire către reclamant a apartamentului nr. 10, obiect al acestui contract. Cererea de restituire, asa cum am aratat mai sus, a fost formulata pe principiul efectului nulitatii de restituire a prestatiilor, urmand asadar soarta cererii de declarare a nulitatii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă P. I..
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-pârât G. D. I. împotriva deciziei civile nr. 334A din 03.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurentul-reclamant H. M. D. G. și recurenții-pârâți P. I. și M. București prin Primarul G. și cu intimații-pârâți C. N., C. V. M., C. G. al Municipiului București, E. A. S., E. D. G., I. B. B. S., I. B. C. C., S. A. D., V. C. și V. P. V..
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul H. M. D. G. împotriva aceleiași decizii civile.
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți M. București și P. I. împotriva aceleiași decizii civile.
Modifică decizia recurată, în parte, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă P. I. împotriva sentinței civile nr. 1237 din 15.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Schimbă în parte sentința apelată, astfel:
Respinge și cererile de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517 din 10.07.1997 și de restituire către reclamant a apartamentului nr. 10, obiect al acestui contract.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. F. C. D. L. M.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
20.12.2013
Jud. apel: L.E. F.
I. Târțău
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 644/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
