Cereri. Decizia nr. 185/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 185/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 29635/3/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 185 R
Ședința publică de la 29.01.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………..
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă B. P. C. F., împotriva sentinței civile nr. 1017/03.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 22.01.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 29.01.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civila înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. 5616/30/22.09.2010, reclamanta B. P. C. F. a chemat in judecată pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea Statului R. la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său F. N., datorită măsurilor administrative cu caracter politic suferite în perioada anilor 1952-1964 – domicilii obligatorii, colonii de muncă, arestări nelegale – și condamnarea politică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial partea 13 nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, prin sentința nr. 9/21.01.1960, pronunțată de Tribunalul M. Constanta, în dosarul nr. 645/1959, rămasă definitivă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2106/PI/13.09.2010 Tribunalul T. a declinat competența materială și teritorială, de soluționare a pricinii formulată de reclamanta B. P. C. F. în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul T. a analizat cu precădere excepția necompetentei sale teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare pe care a admis-o pentru următoarele considerente.
Observând particularitățile disputei procesuale pendinte – decelabile prin raportare la finalitatea spre care tinde petiționara – aceea a acordării în condițiile Legii nr. 221/2009, a unei compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin deportarea în URSS în perioada comunistă și, mai apoi, norma legală circumscrisă alin. (4) aparținând art. 4 din lege, instanța a constatat că cea din urmă, prin a sa formulare clară și nesusceptibilă de interpretări, consacră legislativ un caz de necompetență teritorială absolută în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază petiționara, în alți termeni, că textul legal în discuție îngăduie și obligă la identificarea competenței rationae loci și rationea materiae, prin raportare la domiciliul reclamantei, ce are a se privi a fi acel element de identificare a persoanei fizice și nu denumirea dată adresei (domiciliul ales), a care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură, așa cum în speță se tinde la a se acredita ideea.
De aceea, instanța, conformându-se și imperativului art. 158 alin. 1, 3 și 4 – art. 159 pct. 3 Cod procedură civilă, urmează a admite excepția invocată, raportându-se și la dispozițiile art. 155 apartenente Legii nr. 105/1992, potrivit cărora, dacă domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate, și nu se poate stabili care dintre instanțele române competente este abilitată să tranșeze litigiul, cererea de chemare în judecată va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Tribunalul București - secția civilă.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă dosarul a fost înregistrat la data de 21.04.2011, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1017 din 03.045.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1354/21.10.2010 si 1358/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind despăgubirile pentru prejudiciul moral rezultând din condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, și-au încetat efectele.
Prin decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție de soluționare a recursului in interesul legii privind soluționarea acțiunilor după pronunțarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (decizia nr. 12/19 septembrie 2011), instanța suprema a stabilit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial.
Reclamanta invoca in cererea sa si temeiurile de drept comun - răspunderea civila delictuala.
Art. 1349 cod civil reglementând răspunderea pentru fapta ilicita este aplicabil dosarului de față având in vedere ca cererea întemeiata pe aceasta norma legala nu era in curs de soluționare la data intrării in vigoare a Codului Civil, ci a fost formulata după data de 1 octombrie 2011.
Acțiunea in repararea prejudiciului moral care a aparținut victimei directe nu este transmisibila pe cale succesorala dat fiind caracterul strict personal al dreptului vătămat, succesorii putând doar continua eventual o acțiune începuta de defunct. Apărările din întâmpinarea paratului privind acest aspect au fost reținute la soluționarea in fond a cauzei.
Cât privește efectele pe care acțiunile statului le-au avut asupra reclamantei înseși, acestea nu au fost obiectul unei reglementari din partea statului. Actele contrare principiilor unui regim democratic săvârșite in perioada regimului comunist pot da naștere la reparații atunci când legiuitorul hotărăște aceasta. Masurile administrative dispuse asupra reclamantei – nedovedite – nu pot face obiectul cercetării in prezenta acțiune, de vreme ce statul nu a hotărât sa răspundă pentru actele dinaintea anului 1989 – cât privește situațiile descrise de reclamanta – si având in vedere ca prejudiciile morale invocate s-au produs înaintea ratificării CEDO (de altfel, cât o privește pe reclamanta, drepturile la despăgubiri morale privind situația sa școlara sau de munca nu se înscriu in cele consfințite de Convenția Europeana a Drepturilor Omului).
Examinând cererea si din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Constituție, tribunalul reține ca soluția nu contravine Convenției Europene a Drepturilor ratificata de România in 1994. În acest sens, se citează considerentele Curții Constituționale: «Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. ( ... )”
Cât privește jurisprudența instanței de la Strasbourg, tribunalul a reținut că, potrivit cauzelor von Maltzan si alții v. Germania sau Kiladze v. G., persoanele care reclama compensații pentru măsuri incompatibile cu principiile unui regim democratic trebuie sa dovedească existenta unei speranțe legitime in obținerea acestor compensații. Câta vreme statul – care dispune de o larga marja de apreciere in implementarea politicii de compensații nu legiferează in sensul reclamat, (ori actul legislativ este lipsit de efecte juridice) instanța nu poate dispune asupra compensațiilor pentru prejudiciile morale ce fac obiectul acțiunii.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B. P.-C.-F.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, recurenta-reclamantă și-a modificat temeiul de drept, pornind de la prevederile Legii nr._, care în art. 5 alin. 1 (articol care nu a fost declarat neconstitutional) recunoaște calitate procesuală activă, pe lângă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și altor persoane nominalizate, printre care și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv și le-a corelat cu cele de drept comun.
Numai art. 5 lit. a, teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, astfel încât recurenta apreciază că are calitate procesuală activă, fiind descendent de gradul 1, în calitate de fiică a lui F. N., tatăl său care a suferit măsuri administrative cu caracter politic în perioada anilor 1952-1964 - domicilii obligatorii, colonii de muncă, arestări nelegale - și condamnarea politică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal din 1936, republicat în M. Of., partea 1, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, prin sentința llf. 9/21.01.1960, pronunțată de Tribunalul M. C., în dos. nr. 645/1959, rămasă definitivă.
În acest sens, recurenta arată că a invocat art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 2, alin. 4 și alin. 5, art. 5, art. 51 din Legea nr._, art. 1349 C. civ., art. 2507 C. civ., art. 2508 C. civ., coroborate cu art. 52 alin. 2 teza 1 din Constituția României.
Recurenta apreciază că prima instanță nu era legată de temeiurile de drept invocate prin acțiune, mai ales că situația litigiilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 a avut un drum atât de imprevizibil, ori la introducerea unei cereri de chemare în judecată, justițiabilul trebuie să aibă la îndemână legi previzibile, iar nu în cursul soluționării litigiului să piardă și o cale de atac și un temei de drept.
În mod greșit, prima instanță arată că acțiunea în repararea prejudiciului moral nu este transmisibilă pe cale succesorală, calitatea procesuală activă, având în cazul de față temei legal. Astfel, Legea nr._ recunoaște descendentului calitatea de reclamant. Prevederea din art. 5 alin. 1 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarată neconstituțională.
Instanța de fond a interpretat greșit legea prin restrângerea categoriei reclamanților doar la victimele directe. Mai mult, mențiunea că după deces descendenții pot formula astfel de cereri, este și superfluă, deoarece regula de drept comun, este că în această situație are loc transmiterea calității procesuale către moștenitori.
Legiuitorul nu a avut în vedere ca acțiunile să fie pornite doar de către titulari, având în vedere și distanța mare de timp de când au avut loc condamnările cu caracter politic, cele mai multe dintre victime fiind deja decedate la data apariției legii. Intenția legiuitorului care a lărgit sfera descendenților până la cei de gradul al doilea, a fost ca și moștenitorii să poată solicita inclusiv daune morale.
Împrejurarea declarării neconstituționale a cererii de acordare de despăgubiri pentru daune morale, nu are semnificația eliminării și a dispozițiilor din dreptul comun care permit acordarea de daune morale, atât art. 998 din Vechiul Cod civil, cât și din art. 1349 din Noul Cod civil, permit să fie formulate astfel de cereri.
Ceea ce sub recurenta a arătat în motivarea acțiunii vizează măsurile dispuse împotriva tatălui său, care sunt dovedite cu prisosință din înscrisurile depuse la dosar (hotărârea de condamnare, înscrisurile emanate de la organele de securitate, fișa matricolă penală, copia cărților poștale din coloniile de muncă forțată).
Aspectele referitoare la persoana recurentei țin de efectele pe care membrii familiei celor condamnați politic le aveau de suferit și care sunt de notorietate, astfel încât nu trebuie dovedite, însă a formulat prezența acțiune pentru tatăl său, nu pentru ea personal.
Instanța poate dispune asupra cererii de acordare de despăgubiri pentru daunele morale, deoarece calitatea procesuală este recunoscută prin Legea nr. 221/2009, iar temeiul acordării lor este de drept comun.
Recurenta reclamantă a formulat critici inclusiv pe fondul pretențiilor sale, arătând suferințele suportate de tată său ca urmare a condamnării cu caracter politic suferită.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește acțiunea reclamantei, înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 22.09.2010, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”, Curtea constată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, că se pune problema incidenței art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării acestei decizii de neconstituționalitate a reprezentat un izvor de practică neunitară. Una dintre opinii a fost în sensul aplicării acestei decizii la cauzele pendinte cu consecința lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzelor civile pendinte, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii noi și în egală măsură drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Această divergență de practică judiciară a fost însă înlăturată prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.09.2011 a deciziei în recurs în interesul legii nr. 12.
Prin această decizie se stabilește că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținută în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanți, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenție. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanților, aceste condiții sunt îndeplinite în speță, în special având în vedere practica instanțelor naționale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.
Curtea a considerat că nu poate reține un astfel de raționament. Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, și, a contrario, D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, supra, par. 87 și decizia Ivanova, supra).
Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că cererea reclamantei nu era soluționată definitiv la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de altă parte, soluția în primă instanță a fost aceea de respingere a cererii reclamantei, astfel că nu conferă acesteia un bun, pentru a opera distincția avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr.12/2011 menționată mai sus a fost publicată anterior soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, față de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, cererea reclamantei privind acordarea daunelor morale este lipsită de temei legal.
În ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile de drept comun, Curtea reține că titularul dreptului la actiunea in raspunderea civila delictuala este persoana care a suferit direct un prejudiciu printr-o faptă considerată delict sau cvasidelict civil. Acest drept poate fi exercitat personal de către cel păgubit sau prin reprezentare legală sau convențională și se poate transmite prin moștenire sau act juridic. Însă, o astfel de transmisiune are ca obiect dreptul la acțiune manifestat de titularul său, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de defunct. Această interpretare decurge atât din caracterul strict personal al dreptului vătămat cât și din modul în care este definit obiectul transmisiunii succesorale. Or, transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului, adică ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care acesta le-a lăsat la încetarea din viață. Nu intră în patrimoniul succesoral drepturi și obligații care nu existau în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.
Cum dreptul la despăgubiri morale nu exista în patrimoniul tatălui reclamantei la data decesului acestuia și nici dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală nu fusese exercitat personal de către defunctul său tată, rezultă că recurenta reclamantă nu putea dobândi prin moștenire un drept care nu exista în patrimoniul defunctului.
Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că recurenta reclamantă nu poate fi titulara unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului cauzat tatălui său, ci eventual, dacă defunctul său tată ar fi exercitat personal acest drept, recurenta, în calitate de moștenitoare, ar fi putut continua demersul judiciar promovat de autorul său.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă B. P. C. F., împotriva sentinței civile nr. 1017/03.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
07.02.2013
Jud. fond: L. P.
| ← Evacuare. Decizia nr. 869/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 329/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
