Legea 10/2001. Decizia nr. 2378/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 2378/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 17216/3/2012

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 2378R

Ședința publică de la 14.11.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – C. N. I.

JUDECĂTOR – M. D. O.

JUDECĂTOR - A. P. B.

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă B. F. și recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL împotriva sentinței civile nr.954/03.05.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă . SA.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat Toia P., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/21.08.2013, lipsă fiind recurenta-pârâtă și intimata-reclamantă . SA.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante arată că nu are alte cereri de formulat, care să conducă la amânarea dezbaterilor.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs, formulată de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, susține că recursul reclamantei privește două cereri care au fost subsidiare cererii principale, cereri care au vizat soluționarea de către instanța judecătorească, urmare a notificării 168/2001, formulată în temeiul Legii nr.10/2001, respectiv obligarea Municipiului București prin Primarul General, în calitate de unitate deținătoare a terenului care a aparținut acestui imobil, solicitat prin notificare, de a înainta dosarul administrativ aferent nr.1968/2001, după soluționarea irevocabilă a cauzei prezente, direct Comisiei Naționale pentru compensarea imobilelor, astfel cum dispune art.21 alin.1 din Legea nr.165/2013, și de asemenea, un capăt subsidiar, care are legătură cu capătul principal de cerere, acela prin care s-au solicitat daune morale, datorate refuzului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, M. București prin Primar General.

Susține că ambele capete de cerere au fost respinse de instanța de fond, apreciate ca fiind neîntemeiate, capătul de cerere prin care a solicitat obligarea la transmiterea directă a dosarului către Comisia Națională (la momentul pronunțării sentinței-03 mai, nu era în vigoare Legea nr.165) dar conform art.7 din Legea nr.147, Comisia Centrală pentru atribuirea despăgubirilor dar și în raport de dispozițiile care erau în vigoare la momentul respectiv precum și cele care sunt în vigoare la acest moment, apreciază că sentința instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește situația concretă din cauza prezentului dosar.

În cauza prezentă, notificarea este soluționată de instanța judecătorească sub toate aspectele. Arată că aspectele privind faptul că unitatea deținătoare a refuzat notificarea timp îndelungat, sunt reținute în considerentele sentinței recurate.

Noua Lege, nr.165/2013, dispune expres prin art.21 alin.1, că acest dosar se transmite de către unitatea deținătoare Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensare pentru a fi stabilite măsurile compensatorii în echivalent pentru acest imobil, ținând cont de faptul că s-a stabilit că nu este posibil să fie restituit în natură.

Apreciază că controlul de legalitate pe care instanța de fond apreciază că trebuie să se realizeze, că este menținut, într-adevăr și prin noua lege, prin art.21 alin.3, vizează doar un act administrativ ce ar fi trebuit să fie emis de Primarul Municipiului București, adică o dispoziție prin care să fie soluționată notificarea pe fond, care însă nu s-a realizat, or, în această situație, un control de legalitate asupra a ceea ce dispune instanța, este exclus să se realizeze. Se apreciază în considerentele sentinței că controlul ar trebui să vizeze dacă se conformează unitatea deținătoare dispozițiilor instanței. Apreciază că acest aspect ține de executarea hotărârii și nu de soluționarea notificării. Legea este certă și clar este acela că controlul vizează modalitatea de soluționare, adică măsurile propuse pentru compensare, restituire în natură sau, cum este cazul în speță, restituirea în echivalent a imobilelor și nu în modalitatea de executare a hotărârilor, care excede acestei proceduri.

Apreciază că se impune admiterea acestui capăt de cerere și obligarea Municipiului București în calitate de unitate deținătoare a imobilului, să transmită dosarul direct Comisiei Naționale pentru că nu numai că așa dispune legea, dar dacă s-ar trimite la Prefectură, care ar fi o chestiune strict formală, pentru că prefectul nu are ce să controleze sub acest aspect dispozițiile instanței, s-ar încălca și dispozițiile art.6 paragraf 1 din Convenția CEDO, pentru că s-ar prelungi și mai mult această procedură care și așa este foarte mult întârziată.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care a solicitat daune morale pentru refuzul de soluționare a notificării, arată că instanța de fond l-a respins cu motivarea că nu s-a probat existența unui prejudiciu de natură nepatrimonială pentru acest prejudiciu, apreciată la suma de 16.000 lei. Cuantumul este la aprecierea instanței, pentru că sunt criterii, atât în practica națională cât și în practica CEDO, s-au reținut criterii de cuantificare a prejudiciului moral, dar existența acestui prejudiciu este prezumată. Așa s-a reținut în mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și CEDO, în situația în care se probează existența unei fapte ilicite. Acest refuz nejustificat de soluționare a notificării, de peste 6 ani dosarul este complet.

În ceea ce privește notările instanței de fond că ar fi o culpă concurentă a reclamantei că nu a acționat mai devreme în justiție, or, faptul că reclamanta avea acest drept și această posibilitate să adreseze instanței, nu exonerează unitatea deținătoare de soluționare a notificării, în primul rând pentru că era o obligație. Legea nr.10 spune în mod expres prin art.25 și art.26 că unitatea deținătoare era obligată în anumit termen să soluționeze notificarea, ceea ce nu a făcut, fără nici un motiv justificat.

În aceste condiții, fiind dovedită fapta ilicită și culpa, ce decurge din refuzul vădit de nesoluționare, prejudiciul este prezumat. Un prejudiciu nepatrimonial este cert, regăsit la reclamantă, pentru că aceasta în mod cert este afectată de acest refuz și aceasta este afectarea încrederii în autoritățile statului. Acesta conduce în mod cert la un prejudiciu de natură morală. Apreciază că se impune stabilirea existenței acestui prejudiciu, cuantumul rămâne la aprecierea instanței, sunt criterii precizate în raport de durată, din 2007, dar și de celelalte aspecte, legate de importanța acestui imobil pentru reclamantă.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și admiterea și celorlalte capete de cerere și obligarea la trimiterea dosarului la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și obligarea la plata unor daune pentru repararea unui prejudiciu de natură morală

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulat de recurentul-pârât, M. București, prin Primar General.

Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante solicită respingerea recursului.

Este criticată sentința, în primul rând pe fond, sub aspectul că ar fi trebuit, înainte de a fi soluționată pe fond de către instanță, notificarea, să existe o hotărâre care să constate valabilitatea donației pentru care acest patrimoniu a trecut la stat în mod abuziv și de aceea a formulat această notificare în temeiul Legii nr.10/2001, fără ca reclamanta să țină cont de faptul că această lege prevede printre situațiile reținute în art.2 alin.1 lit.c ca reprezentând preluări abuzive din imobilul care fac obiectul acestei legi, acelea preluate în baza unui decret din 1954, privind donații făcute statului. Acest decret a fost în mod cert dat pentru a fi preluate de la cetățeni imobile, care urmau apoi să intre în anumite acțiuni de sistematizare, fără să se facă exproprierea, care era prevăzută de lege și era exproprierea pentru utilitate publică, care presupunea o despăgubire dreaptă și prealabilă. Se recurgea la aceste așazise donații, pentru a prescurta procedura și pentru a nu se da nimic, pentru a fi preluate aceste imobile gratis.

Mai arată că instanța de fond a reținut în mod corect că în prezenta cauză preluarea este abuzivă, pentru că, chiar dacă formal oferta de donație a fost autentificată de notarul public, acceptarea donației a fost un act sub semnătură privată, o decizie a Consiliului Popular, care în temeiul Decretului era competent să accepte aceste donații, fără a fi autentificate, or, la momentul respectiv, donațiile nu puteau să fie încheiate în mod valabil decât în formă autentică, atât oferta cât și acceptarea. Decretul care stabilea competența, stabilea în mod expres la art.9, că în afară de notarii de stat, aveau competență să încheie acte autentice și Consiliile locale populare, cu excepția donațiilor de orice fel, plus ipoteci și tradițiuni de terenuri și clădiri. D. urmare, rezultă că donațiile nu puteau să fie încheiate, inclusiv acceptarea lor de către notarii de stat și nu de către Consiliul popular.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că nu se impune să fie formulată o acțiune separată prin care să fie stabilită valabilitatea actului juridic de donație, pentru că el este act abuziv, chiar prin dispozițiile legii, fiind preluat prin efectul decretului nr.1948. Acest decret nu a derogat de la dreptul comun, singura derogare era aceea că puteau să fie acceptate și că se excludea să nu se mai comunice, dar acceptarea trebuia să fie în formă autentică, drept urmare se în cadrează în dispozițiile Legii nr.10/2001.

Solicită respingerea recursului, inclusiv sub aspectul obligării recurentului la cheltuieli de judecată, pentru că refuzând să soluționeze revendicarea, fiind soluționată pe cale judecătorească, acesta a căzut în pretenții și sunt aplicabile pe deplin dispozițiile art.274 Cod procedură civilă. Depune la dosar concluzii scrise.

CURTEA,

Deliberând asupra cauzei, reține:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamanta BANUTA F. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin Primarul General pe capătul 1 și 2 de cerere, Primarul General al Municipiului București pe capătul 3 de cerere, pentru ca în contradictoriu cu aceștia și pe baza probelor administrate, să pronunțe o hotărâre prin care: să se soluționeze pe fond notificarea nr. 1968/08.08.2001, transmisa prin executor judecătoresc, privind imobilul situat în București ., sector 6, format din teren in suprafața de 315,5 mp si construcție, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natura, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, obligarea pârâtului Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr. 1968/08.08.2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză.

In subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile disp. art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, reclamanții solicită să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI în solidar cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) diferența între valoarea de piață a imobilului la data de 10.05.2009 (3 ani anteriori prezentei cereri), intrucat data la care trebuia soluționată notificarea nr. 1968/08.08.2001 este 02.12.2007 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin notificarea nr. 1968/08.08.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, reclamanta B. F. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, imobil preluat în mod abuziv de către stat.

Imobilul mai sus menționat compus din teren în suprafață de 315,50 mp și construcție a fost dobândit de A. R. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5404/28.10.1965 la notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie, București. Conform testamentului autentificat sub nr. 457/31.01.1966 la Notariatul de Stat al Raionului N. B., A. R. a dispus ca, după încetarea sa din viață, întreaga avere mobilă/imobilă să revină fiului său, Ș. Ș., instituindu-l legatar universal.

Prin oferta de donație autentificată sub nr. 5070/02.07.1975 la Notariatul de Stat Local al Sectorului 7, tatăl reclamantei B. F., Ș. Ș., oferă spre donație statului român terenul viran din București, ., sector 6, în suprafață de 315,50 mp, ofertă acceptată prin Decizia Comitetului executiv nr. 189 din 13.02.1976. De asemenea, pentru ca această donație să se realizeze, tatăl său a fost obligat să demoleze construcția din cărămidă compusă din patru camere și dependințe, în suprafață de 95 mp, neprimind nici o minimă despăgubire.

Deși obiectul ofertei de donație l-a făcut doar terenul în suprafață de 315,50 mp, rămas viran după demolarea construcției, preluarea abuzivă a privit nu numai terenul, ci și construcția, aceasta fiind o formă abuzivă.

Oferta de donație autentificată sub nr. 5070/02.07.1975 la Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 a fost acceptata de statul roman prin Decizia nr. 189/13.12.1976 a Consiliului Popular al Municipiului București, Comitetul executiv.

În cazul donațiilor, legiuitorul pentru donațiile efectuate conform Decretului nr. 478/1954, prevede la art. 1 că donațiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituțiile sau organizațiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii, în condițiile prevăzute de prezentul Decret.În consecință, decretul mai sus precizat reglementează competența în acceptarea donațiilor făcute statului și nu cuprinde prevederi derogatorii de la regimul de drept comun, respectiv forma autentică.

In anul 1960 A. R. a decedat și conform certificatului de moștenitor nr. 222/1970, tatăl reclamantei B. F., ȘERBANOIU Ș., a devenit proprietar al imobilului compus din teren în suprafață de 315, 50 mp și construcție, situat în București, .. Întrucât după decesul tatălui reclamantei B. F., ȘERBANOIU Ș., conform certificatului de moștenitor nr. 73/25.10.1999, a devenit moștenitoarea legală a acestuia, este singura persoană îndreptățită la măsurile reparatorii.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile pentru emiterea deciziei/dispoziției motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoana îndreptățită la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a pârâtului Primarul General care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 23.09.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea pârâtului M. București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră .

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, Titlul VII din Legea 247/2005.

Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

În subsidiar, în măsura în care se va considera că cererea principală nu poate fi primită, având în vedere aceleași argumente de mai sus privind imposibilitatea efectuării controlului de legalitate de”către Instituția Prefectului, reclamanții au solicitat să se dispună transmiterea către Instituția Prefectului numai în vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise CCSD.

În privința capătului de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri, se arată că potrivit art.10 și 11 din Legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul subsemnatului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către CCSD.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii 10/2001, Decizia XX a ICCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

În probațiune: înscrisuri.

La data de 19.10.2012 . SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu precum și în interesul reclamantei.

La același termen instanța a dispus respingerea cererii de intervenție în intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei ca inadmisibilă și a constatat că în cauză a avut loc o transmisiune parțială a calității procesuale active în favoarea cesionarului . SA.

La același termen de judecată tribunalul a luat act de precizarea și modificarea cererii introductive, atât sub aspectul cadrului procesual, în sensul că reclamanta a înțeles să se judece numai cu pârâtul M. București prin Primar General și că, în plus, a solicitat și obligarea acestui pârât la plata de daune morale pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării.

Reclamanta B. F., în temeiul dispozițiilor art. 132 C., a formulat cerere precizatoare prin care a indicat cuantumul daunelor morale solicitate la suma de 16.000 lei.

Pârâtul nu a depus întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 954/03.05.2013 Tribunalul București a admis în parte cererea precizată și modificată și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei B. F., în calitate de persoană îndreptățită, și în favoarea reclamantei . SA, în calitate de cesionar, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri ce se vor stabili în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 315,5 și construcție (în prezent demolată) în suprafață desfășurată de 95 mp, imposibil de restituit în natură. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către C.C.S.D. dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre, ca neîntemeiat, pârâtul fiind obligat să transmită dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă și irevocabilă, către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea continuării procedurii administrative. S-a respins totodată capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca neîntemeiat și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 700 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Pentru această soluție Tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1968/08.08.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, reclamanta B. F. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6, imobil preluat în mod abuziv de către stat.

Imobilul mai sus menționat compus din teren în suprafață de 315,50 mp și construcție a fost dobândit de A. R. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5404/28.10.1965 la Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie, București. Conform testamentului autentificat sub nr. 457/31.01.1966 la Notariatul de Stat al Raionului N. B., A. R. a dispus ca, după încetarea sa din viață, întreaga avere mobilă/imobilă să revină fiului său, Ș. Ș., instituindu-l legatar universal.

Conform adresei nr. 018-7-_/14.06.2007, emisa de Primăria Sector 6, rezulta ca imobilul a fost inscris in evidentele fiscale incepand cu anul 1952, pe numele M. D.. A. R. s-a inscris in evidentele fiscale cu acest imobil incepand cu anul 1966. La decesul acesteia, rolul s-a schimbat pe numele antecesorului reclamantei B. F., Serbanoiu Ș..

Astfel, reclamanta B. F. a făcut dovada continuității dreptului de proprietate in patrimoniul antecesorilor ei pana la momentul preluării acestuia de către stat.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr.10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv și fac obiectul acordării de măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001, imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică.

În anul 1960 A. R. a decedat și conform certificatului de moștenitor nr. 222/1970, tatăl reclamantei B. F., ȘERBANOIU Ș., a devenit proprietar al imobilului compus din teren în suprafață de 315, 50 mp și construcție, situat în București, .. După decesul tatălui reclamantei B. F., ȘERBANOIU Ș., conform certificatului de moștenitor nr. 73/25.10.1999, a devenit moștenitoarea legală a acestuia și având în vedere dispozițiile art. 4 alin. 2 și 4 din Legea nr. 10/2001, este singura persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, având in vedere faptul ca reclamanta B. F. este unica moștenitoare care a formulat notificare in baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește suprafața terenului pentru care reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, tribunalul constată că în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5404/28.10.1965 este menționată suprafața de 315,50 mp, suprafață preluată și în oferta de donație către fostul Consiliu Popular al Sectorului 7, precum și în Decizia nr. 139/13.02.1976, prin care s-a acceptat oferta de donație făcută statului de către Ș. Ș. pentru terenul în suprafață de 315,50 mp. .

În această situație, tribunalul consideră că indicarea suprafeței de 315,2 mp în notificarea nr. 1968/2001 reprezintă o eroare materială, aspect confirmat și de faptul că prin cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat soluționarea în fond a notificării.

În privința construcției existente pe teren, tribunalul constată că aceasta a avut o suprafață desfășurată de 95 mp, așa cum rezultă din fișa tehnică a imobilului aflată la fila 79 din dosar, întocmită în anul 1968, construcția fiind demolată anterior autentificării ofertei de donație, așa cum rezultă din acest înscris, în care terenul este descris ca având suprafața de 315,5 mp și reprezintă teren viran ce va rămâne din imobilul de la adresa de mai sus în urma demolării clădirii de locuit și a dependințelor, demolare ce se va efectua în baza adresei nr._/12.06.1975, eliberată de fostul Consiliu Popular al Sectorului 7.

Prin urmare, atâta timp cât autorii reclamantei au deținut un teren compus din teren și construcție, iar construcția a fost demolată în scopul preluării abuzive a terenului, tribunalul constată că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru construcția demolată, așa cum a solicitat prin notificarea emisă în baza Legii nr.10/2001 dar și prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește capătul trei al acțiunii, astfel cum a fost precizată și modificată, având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 16.000 lei pentru prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a nesoluționării în termen a notificării, se reține că potrivit art.998-999 C.civ, „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Aceleași condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale se regăsesc și în dispozițiile art._ NCC, aplicabil începând cu data de 01.10.2011.

În cauza de față sunt nu îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului M. București prin Primarul General, astfel cum se desprind din interpretarea prevederilor legale menționate mai sus.

Pe de altă parte, tribunalul constată că după expirarea termenului prevăzut de lege, precum și după pronunțarea Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să formuleze o acțiune de natura celei de față prin care instanțele de judecată să analizeze pe fond notificarea formulată. De asemenea reclamanta avea posibilitatea de a solicita obligarea instituției la soluționarea notificării și de a pune în executare hotărârea, precum și de a solicita aplicarea unei amenzi civile (art.580/3 C.pr.civ.) pentru a-l constrânge pe debitor să-și execute obligația.

Cu toate acestea, tribunalul constată că reclamanta a depus la dosar abia la 31.10.2007 toate documentele doveditoare în sensul Legii nr.10/2001, prin care a făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, declarând că nu mai au alte acte de depus, solicitând expres emiterea dispoziției potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr.10/2001 și, deși în continuare pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație, reclamanta a înțeles să formuleze prezenta cerere de chemare în judecată, abia la data de 14.05.2012, deși avea această posibilitate încă de la data completării în totalitate a dosarului administrativ.

Tribunalul constată că prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, decizie în baza căreia s-a și procedat la soluționarea în fond a notificării formulate de reclamantă, astfel că față de intervalul mare de timp scurs de la data completării dosarului administrativ, de faptul că reclamanta putea formula prezenta cerere de chemare în judecată cel puțin de la data soluționării recursului în interesul legii, nu se mai poate reține în cauză starea de disconfort psihic sau moral sau nemulțumirea și revolta cauzate pârâtului, pentru depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării.

Chiar dacă reclamanta a depus toate actele prevăzute de lege, aceasta nu a recurs la toate demersurile legale posibile în timp util, având posibilitatea de a solicita și simpla obligare a pârâtului de emitere a dispoziției întemeiată pe obligația de a face prevăzută de lege, pentru a evita nemulțumirea și revolta cauzate reclamantei de întârzierea soluționării notificării.

Pe de altă parte, tribunalul consideră că nesoluționarea în termen a notificării nu a fost cauzată doar de nesocotirea prevederilor legale de către pârât, ci și de numărul mare de notificări înregistrate în temeiul acestui act normativ, precum și de faptul că dosarele administrative au fost completate cu întârziere de către persoanele pretins îndreptățite.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul aferent notificării însoțit de prezenta hotărâre, imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâtul trebuie să respecte dispozițiile privind exercitarea controlului de legalitate de către instituția prefectului, în temeiul Legii 340/2004, care după rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri (prin care instanța a verificat și a constatat îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv, a actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, precum și a înscrisurilor care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului), se va rezuma doar la analizarea respectării hotărârii judecătorești de soluționare în fond a notificării și nu la o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea 10/2001, această împrejurare fiind stabilită fără echivoc prin rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta BANUTA F. împotriva soluției de respingere a capetelor de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze imediat si direct dosarul administrativ aferent notificării, însoțit de hotărârea instanței, către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor si obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata de daune morale, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial produs. Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței.

În susținerea motivelor de recurs se arată că:

În speța prezentă controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamante de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că reclamanta are calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.

Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dispozițiile art. 16 alin. 2/1 din Titlul VII al Legii 247/2005 erau aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.

Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce Ia prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării.

2. În mod neîntemeiat instanța de fond a respins capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata sumei de 16.000 lei, cu titlu de daune morale, cât timp pârâtul nu a soluționat notificarea in termenul stabilit de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, culpa pârâtului și fapta sa ilicită fiind astfel probate.

Instanța de fond a apreciat greșit în cauza prezenta ca trebuia administrat un probatoriu, din care să rezulte existența prejudiciului moral și întinderea acestuia, ceea ce în prezenta cauza nu s-a fi probat.

Tribunalul nu a avut însă în vedere, când a decis respingerea acestui capăt de cerere, practica curentă a înaltei Curți de Casație si Justiție - Secția Civilă, conform deciziilor depuse în dosarul de fond, care a reținut că în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 înregistrează un prejudiciu moral, care consta în starea de disconfort provocat nu doar de timpul îndelungat de așteptare a unei soluții din partea autorităților statului, dar si de nemulțumirea și revolta cauzate de conduita pârâtului, care practic nesocotește orice dispoziție legala imperativa, tratând aceste dispoziții legale după liberul său arbitru.

Reclamanta a făcut numeroase demersuri la pârât, pe cale administrativă, în sensul soluționării notificării, astfel cum rezulta din adresele efectuate de mandatarul nostru . SA, existente în dosarul administrative, fără nici un rezultat însă.

Pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate făcute în scopul soluționării notificării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, pârâtul se află în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței, deoarece obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă.

Atitudinea culpabilă a pârâtului a produs un prejudiciu moral, prejudiciu care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care ni le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.

Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care reprezentanții recurentului-pârât au adoptat-o față de mine, ca persoana care făceam demersuri pentru a-mi valorifica drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările mele, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element de baza al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).

În situația în care există o violare a art.6 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral {Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct. 42).

În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c. Românieip. 77,78, cauza A. M. și alții c.Românieip.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugalieip.29).

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.

I.C.C.J., Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul ca „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudența in cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala si o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge insa in situația îmbogățirii fără just temei”.

În drept, art. 304 pct. 9 si art.304 indice 1 cod proc. civ.

Probe: înscrisuri

Pârâtul a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.civ solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Se arată în susținere că in mod greșit instanța de judecată a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să înainteze dosarul către CCSD.

Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.

Conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arata in mod expres ca aceasta lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.

Art. 50 lit. b menționează expres faptul ca « orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abroga. «

Pe de altă parte deși instanța de judecată reține ca dovedită calitatea de persoana îndreptățită a reclamantului cu privire la imobilul în litigiu precum și preluarea abuziva a imobilului în proprietatea statului, actele depuse nu pot constitui o dovada în acest sens, deoarece promovarea unei acțiuni în anularea donației pana la momentul prezentei cereri precum si soluționarea favorabila a acesteia constituie condiții sine qua non pentru demersurile ulterioare, în vederea soluționării notificării.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.

În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 C. proc. civ. și consta în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.

În ceea ce privește obligația stabilita in sarcina paratului de a înainta dispoziția către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire, instanța de judecată nu poate obliga instituția la înaintarea directa a dispoziție primarului către Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.3041 și art.304 pct.6 și pct.9 C.pr.civ., Curtea, constată următoarele:

Asupra recursului declarat de recurentul – pârât M. București prin Primar:

1. Critica referitoare la calitatea de persoană îndreptățită ce se circumscrie motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cpc nu poate fi primită.

Astfel art. 2 lit. c din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică.

Oferta de donație încheiată în formă autentică a fost urmată de acceptarea acesteia prin decizia nr. 189/13.02.1976 emisă în temeiul Decretului 478/1954, acceptare neîncheiată în formă autentică (fila 38-40 dosar fond). În aceste condiții nu se impunea ca în prealabil să se introducă o cerere în anularea donației, având în vedere faptul că legea consideră un asemenea imobil preluat abuziv. Condiția introducerii prealabile și admiterii irevocabile a unei acțiuni în anulare sau în constatarea nulității donației există doar pentru donațiile încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil.

2. Critica referitoare la obligația stabilita in sarcina paratului de a înainta dispoziția către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce se circumscrise tot art. 304 pct.9 cpc nu poate fi primită cât timp o astfel de obligația nu a fost stabilită prin sentința recurată, capătul de cerere fiind respins ca neîntemeiat.

3. Critica referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.165/2013, ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., este fondată.

Sub acest aspect Curtea reține că ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, însă anterior expirării termenului de declarare a căii de atac de față, la data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art.4 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…)”, iar potrivit art.50 lit. c din același act normativ „La data intrării în vigoare a prezentei legi (…) articolele 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi se abrogă”.

Odată ce notificarea nu era soluționată irevocabil la data de 20 mai 2013, dispozițiile legii nr.165/2013 invocate de recurentul – pârât M. București prin Primarul General sunt aplicabile litigiului de față, urmând ca măsurile compensatorii ce se cuvin reclamanților să fie acordate în concordanță prevederile noii legi.

În atare condiții Curtea reține că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri compensatorii pentru imobilul preluat abuziv și care nu mai poate fi restituit în natură, fiindu-le aplicabile dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013 potrivit cărora „În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte” precum și prevederile capitolului III din lege care reglementează procedura de acordare a măsurilor compensatorii.

Pe cale de consecință, se constată că această critică formulată de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, ce vizează modul în care au fost acordate de către prima instanță măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr.247/2005, este fondat.

4. Critica referitoare la greșita obligare a recurentului – pârât M. București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată, ce poate fi, de asemenea, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., este neîntemeiată.

În prealabil se observă că deși se contestă acordarea cu titlu de cheltuieli de judecată a onorariului de expert, din analiza sentinței rezultă că o astfel de obligație nu a fost stabilită în sarcina pârâtului.

Referitor la obligarea recurentului – pârât la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, se reține că potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 C.pr.civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate atât în cauza în care sunt efectuate, cât și pe cale separată, alegerea aparținând părții care câștigă procesul.

Din textul de lege menționat rezultă că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, pârâtul putând să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care recunoaște pretențiile reclamantului la prima zi de înfățișare.

În aceste condiții, dat fiind că soluția pronunțată de instanța de fond a fost favorabilă reclamanților, conform celor arătate mai sus, Curtea apreciază că aceștia sunt îndreptățiți să recupereze de la recurentul - pârât suma de 700 lei achitată cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Nu vor fi primite criticile formulate de recurentul – pârât în sensul că nu se poate reține culpa sa procesuală, odată ce acesta nu a respectat prevederile art.25 din Legea nr.10/2001 care îl obligau să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrare.

Atitudinea recurentului – pârât a determinat reclamanți să se adreseze instanței pentru soluționarea, pe fond, a notificării, iar odată ce soluția tribunalului a fost favorabilă recurenților – reclamanți nu se poate susține lipsa culpei recurentului – pârât.

În ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat, Curtea nu apreciază că acesta este disproporționat, atât timp cât serviciile de asistență juridică nu se limitează numai la prezența unui avocat la termenul de judecată, ci implică și formularea cererii de chemare în judecată, consultarea actelor prezentate de părți, solicitarea și participarea la administrarea de probe.

Totodată Curtea constată că suma de 700 lei solicitată cu titlu de onorariu de avocat nu este disproporționată prin raportare la obiectul litigiului – soluționare notificare formulată în temeiul legii nr.10/2001, motiv pentru care apreciază că nu se impune a se face aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ.

Asupra recursului declarat de recurenta– reclamantă.

1. Critica referitoare la greșita soluționare a cererii de obligare a pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ. este parțial fondată.

Sub acest aspect, Curtea reține că la data pronunțării hotărârii recurate era în vigoare Titlul VII al Legii nr.247/2005 care reglementa o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr.10/2001 ce se finaliza prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate.

După cum s-a arătat mai sus, litigiului de față îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.165/2013, care a abrogat în mod expres Titlul VII din Legea nr.247/2005, și care, la rândul său prevede o procedură ulterioară emiterii dispoziției administrative.

Potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de urmat în vederea acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură este reglementată în capitolul III al legii.

În cauza de față, tribunalul a fost investit cu o cerere prin care s-a urmărit soluționarea pe fond a notificării nr. 1968/08.08.2001, iar într-un asemenea litigiu instanța de judecată, nu putea dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea.

Tribunalul a soluționat în fond notificarea formulată, și nici potrivit legii în vigoare la data pronunțării și nici potrivit legii noi nu se poate anticipa ori sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.

În lumina acestor considerente soluția tribunalului de respingere a solicitării recurentei – reclamante de înaintare a dosarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor este corectă.

2. Critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art.998 – 999 C.civ. cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, ce poate fi, de asemenea, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., este nefondată.

Potrivit art.998-999 C.civ, „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Aceleași condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale se regăsesc și în dispozițiile art.1349 NCC, aplicabil începând cu data de 01.10.2011.

În cauza de față Curtea constată că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului M. București prin Primarul General, astfel cum se desprind din interpretarea prevederilor legale menționate mai sus.

Deși corectă critica formulată de recurenta – reclamantă referitoare la statuările contradictorii ale primei instanțe referitoare la termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării, totuși numai nerespectarea termenului prevăzut de lege, ce constituie o faptă ilicită nu conduce automat la angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului – pârât.

Analizând îndeplinirea celorlalte condiții impuse de art.998 – 999 C.civ. Curtea constată, în primul rând, că deși se invocă stări de disconfort psihic și moral cauzat de atitudinea umilitoare adoptată de pârât nu se prezintă nicio dovadă în sensul celor afirmate, cu toate că potrivit art.1169 C.civ. „cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie să o dovedească”.

Nu poate fi primită susținerea în sensul că pentru repararea prejudiciului moral este suficientă simpla dovedire a faptei ilicite pentru a fi prezumate prejudiciul și legătura de cauzalitate, odată ce dispozițiile legale sunt clare în sensul dovedirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale. Referirea la practica instanțelor naționale nu poate fi reținută drept temei pentru a prezuma prejudiciul, odată ce în dreptul român, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept.

Pe de altă parte, Curtea constată că după expirarea termenului prevăzut de lege, precum și după pronunțarea Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, nimic nu i-a împiedicat pe recurentă să formuleze o acțiune de natura celei de față prin care instanțele de judecată să analizeze pe fond notificarea formulată. De asemenea, recurenta avea posibilitatea de a solicita obligarea instituției la soluționarea notificării și de a pune în executare hotărârea, precum și de a solicita aplicarea unei amenzi civile (art.580/3 C.pr.civ.) pentru a-l constrânge pe debitor să-și execute obligația.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art.998 – 999 C.civ. și ale art.1349 NCC, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, motiv pentru care constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Având în vedere considerentele arătate mai sus în analiza celor două recursuri declarate în cauza de față, Curtea, cu observarea dispozițiilor art.312 alin.2 și alin.3 C.pr.civ., urmează să în parte recursul și să modifice în parte sentința recurată, în sensul că pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul menționat în sentință. Totodată vor fi mențiune celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de către recurenta-pârâtă.

Modifică în parte sentința recurată și în consecință:

Obligă pârâtul să emită în favoarea reclamantei B. F., în calitate de persoană îndreptățită și în favoarea reclamantei . SA, în calitate de cesionar, decizia cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 315,5 și construcție (în prezent demolată) în suprafață desfășurată de 95 mp, imposibil de restituit în natură.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Respinge recursul formulat de către recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Irevocabila.

Pronunțată în ședința publică din data de 14.11.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. N. M. D. A. P.

I. O. B.

GREFIER,

E. D. C.

Red. CNI

Tehnored. .> 2 ex. / ………………..

Tribunalul București – Secția a III-a Civilă

Judecător: I. L. M.

← Grăniţuire. Decizia nr. 329/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Cerere reexaminare ajutor public judiciar. Decizia nr. 823/2013.... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 2378/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 2378/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI