Grăniţuire. Decizia nr. 329/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 329/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 2253/292/2011
Dosar nr._
(2680/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.329
Ședința publică de la 21.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - M. V.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți B. D., B. R. I. și B. S., împotriva deciziei civile nr. 114 din 03.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. D. și V. G. S..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 14.02.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea cauzei la 21.02.2013 când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată la nr._ /01.06.2011, reclamanții V. D. și V. G. S. i-au chemat în judecată pe pârâții B. D. și B. R. I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să le lase în pașnică folosință și deplină proprietate suprafața de aproximativ 50 mp, teren intravilan situat în Roșiorii de Vede, ., județul Teleorman ; obligarea pârâților la ridicarea porții metalice și a unui stâlp din beton înalt de 2 metri și gros de 30 de cm, construit abuziv pe terenul lor, stabilirea hotarului despărțitor dintre proprietățile părților, obligarea pârâților să le permită construirea unui gard din plăci de beton pe hotarul despărțitor pornind de la . lungime de 30 metri liniari.
În motivare, reclamanții au susținut că terenul lor în suprafață de 1.245 mp situat în Roșiorii de Vede, ., județul Teleorman, se învecinează la Nord cu terenul pârâților. De peste 50 de ani între cele două terenuri a existat gard în spatele curții iar dinspre . lungime de 30 metri a existat o cale de acces folosită jumătate de reclamanți, iar cealaltă jumătate de către pârâți, existând întotdeauna semne de hotar. La . porți metalice, una folosită de reclamanți, cealaltă folosită de pârâți, iar între ele a existat o țeavă metalică, reprezentând dintotdeauna semnul de hotar. Defunctul B. M. și B. T. au fost frați și starea de fapt menționată a existat de 50 de ani, între autorul pârâtului și părinții reclamantei. La data de 28.05.2011 pârâtul a tăiat țeava metalică și a montat un stâlp din beton pe proprietatea reclamanților, construind o altă poartă din fier forjat. În prezent pârâții nu le mai permit accesul pe această poartă și le-au acaparat porțiunea de teren cuprinsă între stâlpul din beton până în punctul 413.
În drept, și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480, 483 Cod civil.
Pârâții au depus întâmpinare, invocând în prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive a lor, având în vedere că în baza sentinței civile nr. 967/17.05.2011 imobilul din Roșiorii de Vede, ., constând în casă și teren aferent de 1.495 mp, a fost atribuit numitei B. S., ce urmează a fi introdusă în cauză. Referitor la acest teren, au menționat că provine de la B. P., decedat la 18.12.1987, de pe urma căruia s-a eliberat certificatul de moștenitor nr. 427/17.06.1988, prin care lui B. M. îi revine întreaga masă succesorală. Hotarele terenului nu au fost modificate niciodată pe cele 4 laturi, exercitându-se o posesie continuă, neviciată. În . un teren mai mare, de 1.495 mp ce a fost atribuit lui B. M. și restul lui B. T.. În această curte mare există două case, una edificată de B. M. și S., iar alta edificată de B. P., B. T. și B. M. în care locuiesc reclamanții. Casa reclamanților este amplasată chiar pe hotar. În colțul casei este montat un gard din scândură în forma literei L iar în partea din față a casei reclamantei a existat o poartă metalică de acces, însă aceștia nu o foloseau, întrucât plantaseră pomi și flori. Consideră pârâții că nu au acaparat nicio suprafață de teren, întrucât nu s-a desființat nici un semn de hotar dintre cele două proprietăți. Stâlpul de beton care a fost turnat se află la 1,5 metri față de colțul casei reclamanților. Pârâții sunt de acord ca reclamanții să-și monteze gard în spatele casei și al garajului în linie dreaptă de la stradă și apoi oblic și să se unească cu cel existent în prezent care pornește din colțul garajului reclamanților.
La data de 19.09.2011 reclamanții au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei B. S., proprietară a imobilului învecinat cu cel al reclamanților, și menținerea celorlalți doi pârâți față de capetele de cerere privind revendicarea și ridicarea porții metalice, întrucât a fost amplasată de B. D., terenul cu pricina fiind folosit și de aceștia.
Prin sentința civilă nr.434/27.02.2012, Judecătoria Roșiori de Vede a admis cererea având ca obiect revendicare, grănițuire, obligația de a face, completată, formulată de reclamanți; a obligat pe pârâți să le lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 119 mp, situat în intravilanul mun.Roșiorii de Vede, ., județul Teleorman, (ce face parte din terenul proprietatea reclamanților in suprafață de 1245 mp), cuprins între punctele 112,111,110,109,120,121,122,140,130,112 conform Anexei 2(completată) la Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert I. A.-C., confirmat de instanță; a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul 112,130,154,153,152,165 conform aceleiași Anexa 2 la Raportul de expertiză tehnică judiciară menționat mai sus; a obligat pe pârâți să ridice de pe terenul reclamanților un stâlp din beton și o poarta metalică; a obligat pe pârâți să le permită reclamanților să amplaseze un gard din plăci de beton pe hotarul despărțitor al proprietăților lor; a obligat pe pârâți să le plătească reclamanților suma de 1044 lei reprezentând cheltuieli de judecată și grănițuire.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile au dobândit fiecare dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, fără să aibă cunoștință fiecare de acțiunea întreprinsă de celălalt.
Reclamanții se consideră îndreptățiți la jumătate din terenul total de 2513 mp conform sentinței civile nr.234/14.02.2011, respectiv 1245 mp, în timp ce pârâta și fiul său care reprezintă cealaltă tulpină a aceluiași arbore genealogic, se consideră îndreptățiți la o suprafață mai mare de tere, de 1495 mp.
Expertul I. A. C. a constatat că reclamanții folosesc suprafața de 1149 mp față de 1245 mp, cu cât figurează în actul de proprietate, iar pârâta deține suprafața de 1364 mp teren față de 1495 mp, cât este înscris în titlul de proprietate.
A mai constatat expertul că suma suprafețelor rezultate din acte, este mai mare decât cea existentă pe teren, rezultând o suprapunere de teren de 100 mp.
D. fiind că reclamanții dețin carte funciară, număr cadastral, ce a dus la identificarea cu ușurință a terenului, că aceștia au executat anumite lucrări pe terenul pe care părțile îl folosesc ca intrare comună, instanța de fond a considerat că suprafața revendicată de reclamanți le aparține acestora și confirmând raportul de expertiză întocmit în cauză, a admis acțiunea reclamanților și i-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 119 mp cuprins între punctele 112,111,110,109,120,121,122,140,130,112, conform Anexei 2 (completată) a raportului de expertiză, stabilind linia de hotar dintre proprietățile părțile pe aliniamentul 112,130,154,153,152,165, pronunțând în acest sens sentința civilă nr. 434/27.02.2012.
Prin aceeași sentință, pârâții au fost obligați să ridice de pe terenul reclamanților un stâlp din beton și o poartă metalică, urmare a stabilirii liniei de hotar și totodată pârâții au fost obligați să le permită reclamanților să amplaseze un gard din plăci de beton pe hotarul despărțitor al proprietății lor, față de dispozițiile art. 560 Cod Civil.
Pârâții au mai fost obligați să le plătească reclamanților suma de 1044 lei reprezentând ½ din cheltuielile de judecată și grănițuire, în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă și art. 560 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel, atât apelanții reclamanți V. D. și V. G.-S. cât și apelanții pârâți B. D., B. R.-I. și B. S..
Apelanții reclamanți V. D. și V. G. – S., au criticat sentința invocând faptul că în mod greșit au fost obligați pârâții să plătească reclamanților ½ din cheltuielile de judecată în sumă totală de 3086 lei, reprezentând 1000 lei - onorariu de avocat; 2000 lei onorariu de expertiză; 86 lei – taxă judiciară de timbru.
Instanța de fond și – a întemeiat reducerea cheltuielilor de judecată pe dispozițiile art. 560 Cod Civil, însă textul se referă la cheltuielile ocazionate de grănițuire, nicidecum la cheltuielile de judecată în privința cărora sediul materiei constă în dispozițiile art. 274- 277 Cod procedură civilă.
Suma de 1044 lei acordată de instanța de fond reprezintă mai puțin de ½ din cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în acest proces, prin urmare, solicită schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul obligării pârâților la plata sumei de 3086 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului lor, apelanții pârâți au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere probele administrate în cauză constând în acte și depoziții de martori.
Astfel, în baza sentinței civile nr. 969/ 17 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede, irevocabilă, B. S. deține imobilul situat în Roșiori de Vede, ., compus din casă din cărămidă, anexe și teren aferent în suprafață de 1495 mp, terenul provenind de la B. P.- socrul apelantei B. S. – decedat la data de 18. 12. 1987, în urma căruia s –a eliberat certificatul de moștenitor nr. 427/ 17.06. 1988 prin care, întreaga masă succesorală i – a revenit lui B. M..
Din anul 1968, când a avut loc căsătoria acestuia din urmă cu B. S., cei doi au stăpânit in mod continuu terenul și au edificat construcțiile pe teren, hotarele terenului nefiind modificate niciodată.
Au mai precizat apelanții pârâți, că la . o poartă mare și 2 porți mici, din anul 1968 de când trăia B. P., folosite de ambele familii, iar reclamanții aveau o ușă de acces în spatele casei, pe care o foloseau frecvent, casa acestora fiind situată chiar pe hotar.
În luna mai, apelantul pârât B. D. le-a cerut apelanților reclamanți să folosească poarta de acces de la stradă și a montat alte porți susținute de un stâlp din beton situat lângă stâlpul din beton al reclamanților.
Cu martorii C. M., B. F., B. I. și Covete C., s-a dovedit că între cele două proprietăți există în prezent gard despărțitor, că hotarul nu a fost modificat, că reclamanții au desființat o placă și jumătate din gardul betonat și au montat porți mari care se deplasează pe șine, prin urmare, reclamanții nu au demonstrat că pârâții le-au acaparat vreo suprafață de teren.
Apelanții pârâți au solicitat reanalizarea probelor și omologarea raportului de expertiză în varianta a III-a, în care se menține configurația actuală a terenurilor, iar poarta metalică și stâlpul din beton se află pe terenul deținut de pârâți și nu afectează terenul proprietatea reclamanților.
În drept, apelanții pârâți au invocat dispozițiile art.303 pct.7,8 Cod procedura civilă.
La apelul declarat de apelanții reclamanți, apelanții pârâți au formulat întâmpinare înregistrată la Tribunalul Teleorman, la data de 6 iunie 2012, prin care au solicitat respingerea apelului, apreciind că în mod corect instanța de fond a stabilit că pârâții trebuie să suporte cheltuielile de judecată în proporție de ½ în raport de prevederile art.560 Cod Civil.
Cât privește apelul declarat de apelanții pârâți, apelanții reclamanți, prin întâmpinarea înregistrată la data de 6.06. 2012, au solicitat respingerea acestuia invocând faptul că atât din răspunsul părților la interogatoriu, cât și din declarațiile martorilor rezultă că de peste 30 de ani, ambele familii foloseau o intrare comună situată în spatele casei reclamanților și existau două porți metalice, cele două familii folosind fiecare câte o poartă, țeava metalică fiind semnul de hotar.
Reclamanții foloseau . pietonală, cât și pentru accesul cu mașina, astfel că varianta propusă în anexa nr. 2, le dă posibilitatea folosirii intrării și cu mașina or, în varianta propusă de pârâți, nu mai au această posibilitatea și nici pe cea a folosirii garajului care are deschidere către terenul folosit în comun de către părți. Această situație datează de 50 de ani, fiind acceptată de autorul pârâților, B. M., în timp ce ., era folosită de către reclamanți numai pietonal.
Această situație de fapt a fost schimbată la data de 28.05. 2011, când pârâtul B. D. a tăiat țeava care exista între cele două porți și a montat un stâlp din beton pe proprietatea reclamanților, la 2,5 m cu aproximație de locul în care se afla țeava tăiată.
Au mai precizat apelanții reclamanți, că actul lor de proprietate a fot intabulat anterior pronunțării sentinței civile nr.967/17.05.2011 - care constituie actul de proprietate al pârâtei B. S. - și în mod obligatoriu, în schița avută în vedere la pronunțarea sentinței menționate, terenul pârâților s-a suprapus peste cel proprietatea reclamanților.
Pe de altă parte, din nici o probă nu rezultă că locuința reclamanților este situată pe hotarul despărțitor, cum susțin pârâții, terenul reclamanților era îngrădit de peste 50 de ani, prin fața casei reclamanților nu este posibil accesul cu mașina, drept pentru care, apelanții reclamanți apreciază că în mod legal a fost omologat raportul de expertiză în varianta nr. 2.
Prin decizia civilă nr.114/3.10.2012, Tribunalul Teleorman a admis apelul declarat de apelanții reclamanți V. D. și V. G. S., împotriva sentinței civile nr. 434 din 27.02. 2012 a Judecătoriei Roșiori de Vede, în contradictoriu cu apelanții pârâți B. D., B. R. – I. și B. S.; a schimbat, în parte, sentința în sensul că obligă pe pârâți, să plătească reclamanților suma de 3086 lei cheltuieli de judecată efectuate la fond; a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanții pârâți și a obligat apelanții pârâți să plătească apelanților reclamanți, suma de 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, la calcularea cheltuielilor de judecată datorate de pârâți, reclamanților, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art.274 Cod procedură civilă și art.560 Cod civil, obligându-i pe pârâți la plata sumei de 1044 lei reprezentând ½ din cheltuielile de judecată și grănițuire efectuate de către reclamanți.
Art.560 Cod Civil, are însă în vedere numai cheltuielile de grănițuire constând în reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, cheltuieli care se suportă în mod egal de proprietarii terenurilor învecinate, în timp ce în cauză nu au fost solicitate astfel de cheltuieli de către reclamanți .
Spre deosebite de cheltuielile de grănițuire, cheltuielile de judecată se plătesc în conformitate cu art. 274 alin (1) Cod procedură civilă, de partea care cade în pretenții și cum acțiunea reclamanților V. D. și V. G. – S., a fost admisă în întregime, pârâții B. S., B. D. și B. R. I. aveau obligația achitării în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți, în cuantum de 3086 lei, reprezentând onorariu avocat- 1000 lei, onorariu de expertiză - 2000 lei și taxa judiciară de timbru - 86 lei, prin urmare, în mod greșit pârâții au fost obligați numai la plata acestor cheltuieli în proporție de 1 /2.
D. urmare, tribunalul a admis apelul declarat de apelanții reclamanți, în conformitate cu art. 296 Cod procedură civilă și a schimbat în parte sentința, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond, în cuantum de 3086 lei.
Cât privește apelul declarat de apelanții pârâți B. D., B. R. I. și B. S., acesta a fost apreciat ca nefondat, reținându-se că apelanții pârâți invocă un drept de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 1495 mp, stabilit prin sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede, drept ce le-a fost încălcat prin stabilirea liniei de hotar pe aliniamentul 112 – 130 –_- 165, conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză tehnico - judiciară efectuat în cauză de expert I. A. C..
La rândul lor, apelanții reclamanți V. D. și V. G. S. au revendicat de la apelanta pârâtă suprafața de 50 mp teren intravilan, dreptul lor de proprietate fiind stabilit prin sentința civilă nr.234 din 14.02. 2011 pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede.
Din actele de proprietate prezentate de părți, reiese că prin sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011, definitivă și irevocabilă, apelantei pârâte B. S. i-au revenit, în urma tranzacției încheiate cu B. D., B. A. și A. G., terenul în suprafață de 1495 mp aferent construcțiilor constând în casă anexe, grajd, garaj, imobile dobândite în devălmășie în timpul căsătoriei, împreună cu soțul ei B. M. (decedat), prin uzucapiunea de 30 de ani.
În aceleași condiții, prin uzucapiunea de 30 de ani, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 1245 mp, situat la aceeași adresă, respectiv în ., Roșiori de Vede și B. T. și B. S. - părinții apelantei reclamante V. D. – prin sentința civilă nr. 234 din 14.02. 2011 și ulterior, prin sentința civilă nr. 1063 din 24 mai 2011, s –a constatat că reclamanții V. D. și V. G. S. au cumpărat de la B. T. și B. S., prin antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 1 aprilie 2011, imobilul situat în Roșiori de Vede, . compus din casă și teren în suprafață de 1245 mp, hotărârea pronunțată ținând loc de act autentic de vânzare – cumpărare.
Expertul I. A. C., cu ocazia efectuării raportului de expertiză, a constatat că suma suprafețelor rezultate din actele de proprietate prezentate de părți, este mai mare decât cea existentă pe teren, cele două suprafețe suprapunându-se pe 100 mp.
Coroborând concluziile expertului cu depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța a reținut corect că cele două familii, în calitate de moștenitori ai defunctului B. P. de la care provine terenul în litigiu, au folosit în comun, timp de peste 50 de ani, calea de acces la proprietățile lor, din dreptul vechilor porți metalice situate în spatele casei apelanților reclamanți, cale de acces folosită atât pietonal cât și cu mașina (depozițiile martorilor B. I. – f.66, Covete C. – f.67, Poteran P.- f.70, C. M. – f 68, B. F. – f.69) și care, potrivit declarației martorei C. M., a fost folosită pentru aprovizionarea cu lemne și cărbuni și de B. T., tatăl apelantei V. D..
Faptul că terenul a fost deținut de către apelanții reclamanți rezultă și din împrejurarea că aceștia au efectuat în spatele casei lor, mai multe lucrări, respectiv, cămin de apă, alee, racord apă potabilă, iar garajul reclamanților are deschidere tot către terenul din spatele casei, toate aceste lucrări fiind individualizate în schița anexă la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză.
Au mai declarat martorii, că reclamanții au folosit porțile metalice mari către drumul de acces comun instalate de B. P., până în luna mai 2011 când porțile au fost înlocuite de apelantul pârât B. D., cu alte porți noi și le-a interzis apelanților reclamanți să folosească .> Prin urmare, stabilind hotarul despărțitor pe aliniamentul 112,130,154,153,152,165 conform Anexei nr. 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză și obligând apelanții pârâți să lase apelanților reclamanți în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 119 mp, ce face parte din terenul proprietatea acestora în suprafață de 1245 mp (în prezent terenul folosit de acesta fiind de 1149 mp), instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în concordanță cu probele administrate în cauză, reținând totodată că terenul provine de la același autor B. P., care a dorit ca fii săi B. M. și B. T. să folosească terenul în cote de ½ fiecare, cum i-a mărturisit martorului Covete C. și pe de altă parte, apelanții reclamanți dețin carte funciară pentru terenul proprietatea lor.
Au susținut apelanții pârâți, că apelanții reclamanți au invocat drept titlu de proprietate o hotărâre prin care au obținut dreptul de proprietate prin uzucapiune, însă instanța constată că atât apelanții reclamanți, cât și apelanți pârâți, au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl deține fiecare, prin uzucapiunea de 30 de ani, apelanții pârâți pretinzând un drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren mai mare decât ar reprezenta jumătate din terenul rămas de la autorul comun al părților, B. P. deși, potrivit dispoziției martorului Covete C., dorința acestuia a fost ca fiilor săi să le rămână fiecăruia, jumătate din teren.
În consecință, apelul declarat de apelanții pârâți a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă.
Apelanții pârâți au fi obligați potrivit cu dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, să plătească apelanților reclamanți suma de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții B. D., B. R. și B. S., solicitând modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de revendicare promovată, a cererii de ridicare construcții și admiterea cererii de grănițuire conform anexei 3 la raportul de expertiză, cu menținerea limitelor de hotar determinate de acesta, cu respingerea cheltuielilor de judecată cerute de reclamanți și compensarea acestora la instanța de fond, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., după expunerea situației de fapt, recurenții pârâți au susținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au interpretat și aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art.480, 481 C.civ., privitoare la dreptul de proprietate, precum și ale Legii nr.7/1996 cu referire specială la dispozițiile art.26 și art.32 din Legea nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.
Au susținut că terenul în suprafața de 1495 m.p. ce aparține recurentei B. S., a fost dobândit prin uzucapiune, sentința civila nr. 967 din 17 mai 2011 a Judecătoriei Roșiori de Vede, definitivă și irevocabilă, fiind o hotărâre declarativă și nu constitutivă de drepturi, instanța constatând un drept preexistent pronunțării hotărârii judecătorești, dreptul de proprietate.
Recurenții pârâți au făcut dovada incontestabilă că această suprafață de teren provine de la defunctul B. P., decedat la data de 18 decembrie 1987 socrul recurentei B. S., singurul moștenitor al acestuia fiind fiul său, B. M. - soțul decedat al recurentei B. S., căruia i-a rămas întreaga masa succesorala conform certificatului de moștenitor nr. 427 din 17 iunie 1988.
Prin urmare actul de proprietate deținut de recurenți este unul valabil, constată drepturi preexistente dobândite prin uzucapiunea de lungă durată și nu există nici un motiv ca instanțele de fond să limiteze acest drept, decât cu încălcarea flagranta a dispozițiilor art. 480 si art. 481 Cod Civil.
Instanța de fond și instanța de apel nu au ținut cont de dispozițiile art. 26 alin.1 din Legea 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, potrivit cărora dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale sunt opozabile fata de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege sa dispună de ele.Potrivit acestui text de lege, recurenta B. S. nu avea nevoie de o înscriere în cartea funciară pentru ca dreptul său să fie opozabil față de terți.
Pe de altă parte, instanța de fond și cea de apel nu au ținut cont de dispozițiile art.32 lit. a) din aceeași lege potrivit cărora efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la suprafața terenurilor, destinația, categoria de folosința valoarea sau alte asemenea aspecte.
Față de aceste dispoziții legale, chiar înscris în Cartea Funciară, actul de proprietate al reclamanților nu putea să fie opozabil pârâților în privința suprafeței deținute.
Recurenții au susținut că instanțele de fond au dat relevanță în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, actului de proprietate întabulat al reclamanților care în privința suprafeței de 1245 m.p. nu constituia un act opozabil și că în același mod greșit, instanțele de fond au ignorat că actul de proprietate al reclamanților intimați era reprezentat de o hotărâre judecătorească similară, tot de constatare a unui drept de proprietate prin uzucapiune, însă în același corp comun preexistent terenul fiind la aceeași adresa și formând în trecut un singur trup, motivarea sentinței nr. 234 din 14 februarie 2011 fiind scutită de orice comentarii, instanța reținând ca autorii reclamanților, B. T. și S., părinții reclamantei V. D., ar fi găsit un teren viran în Roșiori și ar fi întemeiat o gospodărie pe acesta.
Verificând însă ambele hotărâri, instanțele de fond puteau constata că atât actul deținut de recurenții pârâți, cât și cel deținut de reclamanții-intimați au aceeași putere juridică, nefiind nici unul care să aibă un efect juridic mai puternic.
Conform raportului de expertiza întocmit în cauză, recurenții au o lipsă de teren de 131 m.p. întrucât potrivit actului de proprietate, aceștia dețin 1495 m.p., iar conform măsurătorilor din teren dețin numai 1364 m.p., aceeași situație este și în cazul reclamanților care au o lipsă de teren de 96 m.p. (1149 m.p. față de 1245 conform actului de proprietate).
Având în vedere că recurenții dețin, conform raportului de expertiză necontestat de nici una din părți, mai puțin teren în realitate decât ar fi îndreptățiți conform actului de proprietate, nu se putea admite ideea că aceștia ar fi acaparat teren de la reclamanți, această soluție fiind vădit nelegală.
Soluția adoptată de a menține integrală suprafața reclamanților de 1245 m.p. doar pentru că această suprafață de teren ar fi fost intabulată este una care încalcă prevederile legale menționate mai sus ale Legii nr.7/1996, dar și pe cele ale art.480 Cod Civil, întrucât li se încalcă proprietatea în mod flagrant și fără nici o justificare legală. Practic soluția adoptată de Judecătoria Roșiori și menținută de Tribunalul Teleorman face ca în prezent recurenții pârâți să rămână doar cu 1268 m.p., pentru ca reclamanții să fie satisfăcuți și să aibă întreaga suprafața de teren de 1245 m.p., conform actului lor de proprietate, întrucât pe teren expertul a găsit doar suprafața de 2513 m.p.
În această situație recurenții au o lipsă de teren în prezent de 227 m.p. adică întreaga suprafață de teren ce lipsește la fața locului, în raport de actele de proprietate pe care și unii și ceilalți le dețin, iar reclamanții nu suportă nici o lipsă de teren.
Soluția legală pentru a se respecta dreptul de proprietate atât al recurenților, cât și cel al intimaților era aceea menționată de expert în anexa 3 la raportul de expertiză și propusă în mod explicit de acesta, prin care atât recurenții suportă o diferență de 131 m.p., cât și reclamanții una de 96 m.p., fiind în concordanță cu situația actuală din teren.
În finalul motivelor, recurenții au susținut că instanțele au făcut o greșită apreciere și aplicare a dispozițiilor art.480 C.civ., decurgând din argumentele deja expuse, ei fiind obligați la ridicarea porții metalice și a stâlpului din beton, întrucât acestea sunt amplasate conform raportului de expertiză, în perimetrul ce delimitează suprafața de 1364 m.p., pe care o dețin față de 1495 m.p., la care sunt îndreptățiți, conform actului de proprietate, astfel încât este evident că poziționarea acestor construcții, porți și stâlp, este pe terenul al cărui proprietari sunt recurenții, și nu pe terenul intimaților.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimații au arătat în esență că susținerile recurenților sunt nefondate, având în vedere că de mai bine de 30 de ani, ambele familii, foloseau o intrare în comun (din spatele casei acestora) în sensul că existau două porți metalice una folosită de intimați, cealaltă fiind folosită de pârâți, iar talpa (țeava metalică) a reprezentat dintotdeauna semnul de hotar. Soluția dată de instanțele de fond a avut în vedere această situație de fapt, practic orice altă soluție pronunțată în cauză le-ar afecta dreptul de proprietate și s-ar schimba o situație de fapt existentă între cele două familii mai mult de 30 de ani, fără a se contesta de către recurenți în vreun fel anterior acaparării.
Hotărârile instanțelor de fond nu încalcă prevederile art. 480, 481 din Codul civil si nici ale Legii nr.7/1996. La baza actului de proprietate deținut de cele două familii stă posesia utilă de mai mare de 30 ce ani ce a fost constatată de Judecătoria Roșiorii de Vede prin sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011 si sentința civila nr. 234 din 14.02.2011, ambele pronunțate de Judecătoria Roșiorii de Vede. Când s-a pronunțat sentința civila nr. 967 din 17.05.2011 s-a avut în vedere o schiță extrajudiciară, neavizata de OCPI Teleorman care a delimitat terenul peste limita sa de hotar, chiar peste gardul intimaților și fără a ține cont că anterior pronunțării acestei sentințe, autorii reclamanților, B. T. si B. S. și-au intabulat dreptul de proprietate până la limita de hotar existentă între cele două proprietăți, adică până în punctul 112 din raportul de expertiză materializat prin talpa (țeava) metalică dintre cele doua porți.
In raportul de expertiză se precizează că suma suprafețelor din acte este mult mai mare decât suprafața totală existenta în teren, rezultând o suprapunere fictivă între cele două terenuri. Acest lucru a fost posibil numai prin inducerea în eroare a instanței de judecată, prin prezentarea unei schițe neconforme cu realitatea, fără a fi avizata de OCPI și care a evidențiat o suprafață mult mai mare decât cea pe care recurenții o foloseau în realitate atunci când s-a pronunțat sentința civila nr.967 din 17 mai 2011 ce constituie actul de proprietate al recurentei B. S.. Prin urmare, era imposibil să se pronunțe o soluție prin care suprafața pârâților să rămână aceeași din hotărârea judecătorească și să se restabilească o situație de fapt existentă între familii, aceasta pentru că suprafața pârâților era prezentată în mod fictiv a fi mai mare, în realitate neexistând o suprafață atât de mare pe care să o posede timp de 30 de ani.
Atât autorii intimaților, B. T. și B. S., cât și aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren de 1245 mp până în punctul 112 din raport (materializat prin talpa metalica), ținând cont de aspectul că . comun de mai mult de 30 de ani fără a exista vreo obiecțiune în acest sens din partea familiei pârâților-recurenți, iar această situație de fapt a fost schimbată numai în data de 28.05.2011 când pârâtul B. D. a tăiat țeava (talpa) ce exista între cele două porți și a montat un stâlp din beton pe proprietatea intimaților, la aproximativ 2,5 m de locul în care se afla țeava tăiată, a dat jos poarta și a construit o altă poartă din fier forjat.
Efectul întabulării este opozabilitatea față de terți. In cauză a existat mai întâi actul de proprietate al autorilor noștri, B. T. si S., respectiv sentința civila nr. 234 din 14.02.2011 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul civil nr._, rămasă irevocabilă, iar apoi s-a emis sentința civila nr. 967 din 17 mai 2011 ce constituie actul de proprietate al pârâtei B. S.. Este adevărat că potrivit art.26 alin.1 din Legea nr.7/1996 dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea lor în cartea funciară atunci când provin din uzucapiune, însă recurenții omit să precizeze că mai întâi autorii intimaților au dobândit proprietatea prin uzucapiunea de 30 de ani și apoi s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei B. S. și în plus, doar familia intimaților a posedat terenul în suprafață de 119 mp, revendicat de reclamanți. Este imposibil ca suprafața de 119 mp revendicată de reclamanți să fie inclusă în suprafața de 1495 mp atâta timp cât a fost folosită numai de familia acestora până în momentul acaparării abuzive din partea recurenților.
Pârâții-recurenți au comis un abuz deoarece mai întâi au măsurat curtea lor și peste terenul proprietatea intimaților, chiar și peste gardul din plasa de sârmă necontestat nici de pârâți în prezenta cauză (a se vedea suprafața cuprinsa între punctele 165, 152, 153,154, 131 si 130 din anexa nr. 3 la raport), prezentând instanței o schiță neconformă cu realitatea, apoi au așteptat sa rămână irevocabilă sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011, ce nu s-a judecat în contradictoriu cu reclamanții și nici cu autorii acestora, fără a le fi opozabilă, după care au pătruns pe proprietatea acestora, având credința că aceștia nu au niciun act de proprietate cu care să se apere. Se pune întrebarea firească de ce nu au procedat în această modalitate și anterior pronunțării sentinței civile nr.967 din 17 mai 2011, daca se considerau îndreptățiți să folosească terenul până în punctul 111 din raportul de expertiză (așa cum pretind în cererea de recurs prin omologarea raportului conform anexei 3) cu atât mai mult cu cât actul ce a stat la baza constituirii dreptului de proprietate este dat de folosința continuă, publică, sub nume de proprietar și netulburată mai mult de 30 de ani. Pârâții-recurenți nu au folosit niciodată anterior acaparării din mai 2011 terenul la intrare până în punctul 111 așa cum se apară în prezenta cauză. Așa cum rezultă din depozițiile martorilor între punctul 112 si 111 din raport, terenul a fost folosit numai de reclamanți și autorii acestora, iar parații l-au folosit numai din data de 28.05.2011, însă în mod abuziv, încălcând dreptul de proprietate al acestora.
Anterior acaparării, reclamanții foloseau această intrare atât ca alee pentru a pătrunde pietonal în imobil, cât și cu mașina astfel că varianta propusă în anexa nr.2 este singura care da posibilitatea folosirii acestei intrări și cu mașina.
Un alt motiv pentru care nu se poate omologa raportul de expertiza în varianta susținută de recurenți este că în anexa nr. 3 din raport, terenul pentru care pârâta B. S. și-a constituit dreptul de proprietate depășește limita de hotar necontestată de niciuna dintre părți respectiv, suprafața cuprinsă între punctele 165, 152, 153,154, 131 si 130 din anexa nr. 3 la raport fiind în interiorul curții intimaților. Se pune întrebarea fireasca în ce mod a posedat pentru constatarea uzucapiunii pârâta B. S. această suprafață dacă este îngrădita de intimați de mai bine de 50 de ani, aceasta deoarece între punctele 165,152,153 131 si 130 din raport există gard de mai bine de 50 de ani și necontestat de niciuna dintre familii. Este evident că reprezintă o suprafața pe care recurenții nu au posedat-o niciodată.
Intimații apreciază că instanțele de fond au procedat în mod legal, ținând cont de toate probele administrate în cauză omologând raportul de expertiza în varianta nr. 2, fără a se încălca prevederile art.480 si 481 din Vechiul cod civil și nici dispozițiile Legii nr.7/1996.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica referitoare la greșita interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Critica este nefondată.
Astfel, reclamanții au învestit instanța cu o cerere de grănițuire a proprietății lor de cea a pârâților, de revendicare a unei porțiuni de teren și de ridicare a unui stâlp din beton și a unei porți metalice.
Potrivit art. 584 Cod civil, orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite de a sa, grănițuirea reprezentând prin urmare, aceea operațiune de delimitare prin semne exterioare a proprietăților vecine ce aparțin unor titulari diferiți iar acțiunea în grănițuire, mijlocul procedural pus la dispoziția unuia dintre titularii terenurilor învecinate, prin intermediul căruia se obține, pe baza unei hotărâri judecătorești, determinarea limitelor dintre proprietăți și stabilirea traseului pe care trebuie să îl urmeze titularul.
Pe de altă parte, acțiunea în revendicare este acțiunea petitorie care tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului și are ca rezultat, în cazul în care este admisă, redobândirea posesiunii ca o consecință a recunoașterii dreptului de proprietate, față de pârâtul posesor neproprietar.
În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită ca efect al evaluării probelor administrate în condiții de publicitate și contradictorialitate de părțile litigante, recurenții invocă un drept de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 1495 mp, stabilit prin sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede iar intimații reclamanți, invocă un drept de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 1245 mp, stabilit prin sentința civilă nr.234 din 14.02.2011 pronunțată de Judecătoria Roșiori de Vede.
Din actele de proprietate prezentate de părți, reiese că prin încheierea nr. 20/ 26.04.2011 și sentința civilă nr. 967 din 17 mai 2011, definitivă și irevocabilă, și încheierii nr. 20/ 26.04.2011, ambele pronunțate de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul nr._, recurentei B. S. i-a revenit, în urma tranzacției încheiate cu B. D., B. A. și A. G., terenul în suprafață de 1495 mp aferent construcțiilor constând în casă și anexe: grajd, garaj, imobile dobândite în devălmășie în timpul căsătoriei, împreună cu soțul ei, B. M. (decedat), prin uzucapiunea de 30 de ani.
În aceleași condiții, prin uzucapiunea de 30 de ani, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 1245 mp, situat la aceeași adresă, respectiv în ., Roșiori de Vede, prin sentința civilă nr. 234 din 14.02.2011, pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul nr._, autorii intimaților.
Or, fiind opuse două titluri (hotărâri judecătorești) care constată dobândirea drepturilor de proprietate exhibate de părți, prin uzucapiune, atât efectul achizitiv, cât și cel extinctiv, se puteau produce numai în raport cu întinderea posesiei exercitate conform adagiului tantum praesscriptium quantum possessum. Altfel spus, nu se poate dobândi prin uzucapiune decât bunul sau partea din bun care formează obiectul posesiei, posesorul dobândind numai dreptul real principal corespunzător posesiei sale, în funcție de configurația elementului animus.
Pe de altă parte, efectele uzucapiunii se produc retroactiv, de la data începerii posesiei.
În același timp, Curtea are în vedere că în cadrul hotărârilor prin care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, anterior menționate, niciuna dintre părțile litigante nu a înțeles să solicite chemarea în judecată a celeilalte.
Prin urmare, pentru fiecare dintre părțile litigante cu interese contrarii (așadar atât pentru recurenți cât și pentru intimați), hotărârea deținută de partea adversă, se va opune doar cu valoarea unui fapt juridic și respectiv cu valoarea unui mijloc de probă, (respectiv, de prezumție simplă), terțul care nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce i se opune (și care, nefiind parte în procesul finalizat prin hotărârile menționate nu și-a putut face propriile apărări), având posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrare de probe, să răstoarne prezumția invocată de cel care invocă hotărârea judecătorească drept titlu de proprietate și care, față de el, are doar valoare relativă (caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art. 1202 alin. (2) din Codul civil, doar în relațiile dintre părțile din litigiu).
În consecință, deși nu se poate contesta că titlul exhibat de recurenți este valabil, câtă vreme nu s-a probat că sentința civilă de care aceștia se prevalează ar fi fost desființată, întrucât acesta constată un drept real dobândit prin uzucapiune, hotărârea fiind pronunțată în contradictoriu cu terți față de prezentul litigiu - A. G. și B. A.. nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul că instanțele de fond ar fi limitat, cu încălcarea art. 480 din Codul civil, dreptul astfel dobândit.
Astfel, invocarea de către recurenți (ca de altfel și de către intimați) a unei hotărâri pronunțate în contradictoriu cu alte persoane decât cele cu care se află în conflict, nu poate avea decât valoarea unei prezumții relative de proprietate în favoarea acestora, decurgând din faptul existenței titlului, prezumție care poate fi răsturnată prin probe contrare, fără ca părții adverse – terț față de litigiul soluționat prin respectiva hotărâre- să i se poată opune caracterul absolut al titlului.
Numai în situația în care, nu ar fi administrate probe contrare, referitoare la întinderea posesiei, prezumția dedusă din opunerea unei astfel de hotărâri nu ar putea fi răsturnată.
Prin urmare, recurenții nu pot susține cu deplin temei că, întrucât dețin sentința civilă nr. 967/2011 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, se impunea a li se recunoaște în integralitate, în cadrul prezentului litigiu, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 1495 mp, în mod judicios instanța de apel procedând la administrarea de probatorii și verificarea, în condiții de contradictorialitate, a întinderii și naturii posesiei exercitate de fiecare dintre cele două părți cu interese contrarii, de la data începerii posesiei asupra celor două loturi.
Sub acest aspect, Curtea, având în vedere că în actuala reglementare a art. 304 din Codul de procedură civilă, realizarea controlului jurisdicțional în recurs este unul exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel,și care nu poate fi reevaluată în recurs, în lipsa administrării de noi probe admisibile și concludente, în conformitate cu prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă, reține că în cadrul situației de fapt, stabilite în fazele procesuale anterioare, s-a statuat că, în prezent, ambele terenuri măsoară 2513 mp., iar suma suprafețelor rezultate din actele de proprietate (hotărârile) prezentate de părți, este mai mare decât cea existentă pe teren, cele două suprafețe suprapunându-se pe 100 mp.
S-a reținut, totodată, că terenul provine de la același autor - B. P., care a dorit ca fii săi, B. M. și B. T., să folosească terenul în cote de ½ fiecare, recurenții pretinzând însă un drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren mai mare decât ar reprezenta jumătate din terenul rămas de la autorul comun al părților, B. P..
De asemenea, s-a reținut că cele două familii, în calitate de moștenitori ai defunctului B. P. de la care provine terenul în litigiu, au folosit în comun, timp de peste 50 de ani, calea de acces la proprietățile lor, din dreptul vechilor porți metalice instalate de B. P., situate în spatele casei reclamanților, până în luna mai 2011, când porțile către drumul de acces, au fost înlocuite de recurentul B. D., cu altele noi și le-a fost interzis intimaților dreptul de a folosi . cale de acces era folosită atât pietonal cât și cu mașina, de ambele familii, reclamanți efectuând în spatele casei lor, în exercitarea posesiei lor, mai multe lucrări, respectiv, cămin de apă, alee, racord apă potabilă, garajul acestora având deschidere către terenul din spatele casei.
Tot astfel, potrivit adresei nr._/17.05.2012, emisă de Primăria Mun. Roșiorii de Vede, Direcția de Impozite și Taxe, rezultă că înscrierea în registrul fiscal a numitului B. P. s-a realizat în anul 1966, pentru suprafața de 2.000 mp., în anul 1974, fiind înregistrați la cerere, B. T. și B. P., fiecare cu teren în suprafața de 1.000 mp., iar în anul 1990, de la rolul defunctului B. P. a fost înregistrat autorul recurenților B. M., cu construcții și teren în suprafața de 1.000 mp., ceea ce confirmă aprecierea instantei de apel, fundamentată pe probatoriile administrate în cauză, în sensul că, încă de la momentul exercitării posesiei, de către părțile litigante, prin voința autorului comun, respectată și confirmată prin chiar cererile de deschidere a rolului fiscal, formulate de B. M. și B. T., loturile astfel posedate aveau o întindere egală sau cel puțin aproximativ egală.
În același timp, expertiza efectuată în cauză confirmă existența unui gard din plasă de sârmă, între punctele 130,154, 153, 165, această limită de hotar nefiind contestată de părți.
Astfel, prin probele administrate, care relevă atât voința autorului comun al părților de a transmite, în mod egal, numiților B. M. și B. T., posesia asupra celor două loturi învecinate dar și continuarea exercitării posesiei de către aceștia în aceeași modalitate, timp de cca. 50 ani, prezumția relativă de proprietate de care s-a prevalat recurenta B. S., în temeiul sentinței civile nr. 967/17.05.2011 și încheierii nr. 20/ 26.04.2011, ambele pronunțate de Judecătoria Roșiorii de Vede în dosarul nr._, a fost răsturnată, aceasta neputându-se considera îndreptățită la a pretinde protecția dreptului de proprietate recunoscut prin această hotărâre decât în limitele în care a exercitat, împreună cu soțul său și ulterior cu moștenitorii acestuia, în tot timpul prescris de lege, posesia, în mod neechivoc și sub nume de proprietar.
Pe de altă parte, recurenții B. D. și B. R. I., nu pot justifica exercitarea posesiei decât în aceleași limite, aceștia nedeținând un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu.
Cum prin voința autorului comun, lotul inițial a fost împărțit în mod egal, nefăcându-se nici dovada, ca efect al administrării unor probe în condiții de contradictorialitate și de respectare a dreptului la apărare al tuturor părților cu interese contrare, că ulterior, recurenții ar fi posedat neechivoc, exclusiv și sub nume de proprietar, calea de acces, din dreptul vechilor porți metalice, situată în spatele casei reclamanților, ci doar în comun cu intimații, Curtea concluzionează că soluția pronunțată în apel este rezultatul unei corecte aplicări a principiilor ce guvernează soluționarea acțiunii în grănițuire și a acțiunii în revendicare, situație în care motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu poate fi reținut ca incident cauzei.
Astfel, tocmai datorită specificului cauzei, soluția adoptată de instanța de apel este judicioasă, stabilirea preferabilității unui titlu în raport de titlul exhibat de partea adversă, fiind impusă de compararea posesiilor exercitate de părțile litigante și de autorii acestora.
În aceste condiții, aprecierea instanței de apel în sensul că se impune stabilirea hotarului despărțitor conform Anexei nr. 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, care ia în calcul și limitele stabilite anterior și necontestate de părți pentru restul terenului (având ca punct comun punctul de reper 130) iar nu conform Anexei 3, așa cum susțin recurenții, nu este de natură a susține critica recurenților referitoare la încălcarea dreptului lor de proprietate.
Pe cale de consecință, este nefondată și critica referitoare la greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 480 din Codul civil, ca efect al obligării recurenților la ridicarea porții metalice și a stâlpului de beton, câtă vreme aceste elemente constructive sunt edificate cu depășirea liniei de hotar stabilite în cauză.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 26 și art.32 din Legea nr.7/1996, Curtea reține că, într-adevăr, potrivit acestor norme, dreptul de proprietate este opozabil față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, dacă provine din uzucapiune și că efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la suprafața terenurilor.
Așa fiind, câtă vreme, ambele părți invocă și au dovedit, deținerea unor drepturi de proprietate dobândite prin uzucapiune, argumentul instanțelor de fond referitor la preferabilitatea titlului intimaților, ca efect al îndeplinirii de către aceștia a formalităților de publicitate imobiliară, nu este în concordanță cu normele legale anterior evocate.
Cu toate acestea, întrucât, obiectul prezentei căi de atac îl constituie în acest caz, potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, decizia pronunțată de instanța de apel, Curtea, verificând considerentele deciziei civile recurate, constată că acest argument, a avut exclusiv un caracter subsidiar, considerentele care au justificat soluția adoptată în apel, vizând în esență, natura titlurilor exhibate de cele două părți, cadrul procesual subiectiv stabilit în litigiile în care cele două hotărâri judecătorești au fost pronunțate, întinderea posesiei exercitate de părțile aflate în litigiu asupra imobilului, modul de dobândire și exercitare de-a lungul timpului a posesiei asupra celor două loturi, reliefate de probele administrate în cauză, acestea constituind elementele esențiale avute în vedere de către tribunal în compararea celor două titluri înfățișate de părți.
Așa fiind, având în vedere cele reținute anterior, câtă vreme critica vizând aplicarea greșita în cauză a prevederilor art. 480 din Codul civil, nu este fondată, aprecierea ca fondată a criticii vizând aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 26 și art. 32 din Legea nr. 7/1996, nu poate avea ca efect decât înlăturarea acestui argument suplimentar reținut de tribunal în justificarea soluției adoptate, nefiind însă de natură a determina o altă soluție în ceea ce privește recursul de față.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că recursul nu este fondat, astfel că în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, îl va respinge.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, recurenții aflați în culpă procesuală vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, reprezentând onorariu avocat, achitat conform chitanței nr. 202/13.02.2013- fila 31 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții pârâți B. D., B. R. și B. S. împotriva deciziei civile nr.114/3.10.2012, Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. D. și V. G. S., ca nefondat.
Obligă recurenții către intimați, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 21.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. M. V.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I
Tehnored M.I/B.I.
2 ex/20.03.2013
------------------------------------------------
T.Teleorman – A.D.
- L.S.
Jud.Roșiori de Vede – N.F.D.
| ← Cereri. Decizia nr. 185/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 2378/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
