Drept de autor şi drepturi conexe. Decizia nr. 2728/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2728/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 30046/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IX-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 2728 R
Ședința publică de la 19.12.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. C.
JUDECĂTOR – I. R. D.
JUDECĂTOR – M. S.
GREFIER – I. P.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă . împotriva sentinței civile nr.1248/06.06.2012 și a încheierilor din 28.02.2013 și din 30.05.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, prin avocat C. G., cu împuternicire avocațială . nr._/2013, lipsind recurenta-pârâtă ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 04.10.2013 recurenta-pârâtă . a depus la dosar chitanțele . XWM_ PJ și . XWM_ PJ, prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 28,50 lei și timbru judiciar în valoare de 0,65 lei. La data de 19.12.2013 apărătorul recurentei-pârâte a depus la dosar o cerere de acordare a unui nou termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare.
Intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, prin avocat, având cuvântul asupra cererii de amânare, solicită respingerea sa, pentru că cererea de amânare nu este însoțită de nici o dovadă care să dovedească imposibilitatea de prezentare.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de avocatul ales al recurentei-pârâte ., având în vedere, pe de o parte, că domnul avocat nu are delegație depusă în dosarul de recurs, iar delegația din dosarul tribunalului, fila 52, este emisă exclusiv pentru dosarul Tribunalului București; pe de altă parte constată că procedura de citare cu recurenta este îndeplinită la data de 27.09.2013, cu suficient timp înaintea termenului de judecată pentru pregătirea apărării; în plus, cu privire la motivul imposibilității de prezentare a domnului avocat D. Badragan, ce nu are delegație în recurs, se constată că deși acesta susține că se află la Judecătoria V., în susținerea unui dosar penal, nu a prezentat nici o dovadă în acest sens, astfel încât prevederile art.156 Cod proc.civ. nu sunt întrunite pentru încuviințarea cererii de amânare.
Sub aspectul calității intimatei U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, Curtea rectifică în citativ calitatea intimatei în sensul că este intimată reclamantă și nu intimată-recurentă.
Intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, prin avocat, depune la dosar întâmpinare și învederează că, deși înscrisul depus a fost intitulat întâmpinare, îl califică drept concluzii scrise. Totodată, depune fotocopia certificată a contractului de asistență juridică nr._/04.10.2013, a facturii fiscale nr.CG_/04.10.2013 și extras de cont privind plata onorariului avocațial.
Intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, prin avocat, învederează că nu mai are cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, prin avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. Consideră neîntemeiate susținerile pârâtei cu privire la nelegalitatea măsurilor procesuale realizate la termenele din data de 28.02.3013 și 30.05.2013. În ceea ce privește temeiniciei soluției referitoare la calitatea de reprezentat a semnatarului cererii de chemare în judecată, în persoana doamnei M. A. Scriosteanu, în mod corect instanța a respins excepția, întrucât s-a făcut dovada acestei calități prin decizia Consiliului Director de numire în funcția de director executiv al UPFR.
Apărătorul intimatei-reclamante învederează că instanța în mod corect a respins excepția necompetenței teritoriale, deoarece la art. 10 din contractul nr. 4215/22.12.2010, încheiat între cele două părți, acestea stabilesc ca litigiile dintre acestea să fie soluționate de instanțele de judecată competente de la sediul UPFR. De asemenea, învederează că în ce privește temeinicia soluției referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, că în mod corect această excepție a fost respinsă de instanță, întrucât potrivit art. 6 din contract, pârâta s-a obligat la plata remunerației și penalităților aferente, în cuantum de 0,1% per zi de întârziere, calculate de la data scadentă, inclusiv pentru activitatea de comunicare publică desfășurată anterior încheierii contractului, așa cum rezultă din anexa verso a contractului, iar din cuprinsul contractului rezultă că acest contract acoperă toate spațiile în litigiu și toată perioada dedusă judecății, contractul nefiind reziliat de pârâtă în condițiile art. 9 din contract.
Apărătorul intimatei-reclamante arată cu privire la criticile formulate de recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, că acestea sunt neîntemeiate întrucât aprecierile și interpretările aduse dispozițiilor legale, dar și practicii ICCJ și CJUE, sunt lipsite de temei juridic, scoase din context și nerelevante prezentei cauze. Instanța nu poate interveni asupra voinței părților în condițiile în care s-a făcut dovada unui contract valabil încheiat între acestea, prin care recurenta-pârâtă și-a asumat obligațiile de a-și obține licența neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în spațiile indicate în contract și de a plăti remunerația datorată aferentă perioadei menționate în contract.
De asemenea, apărătorul intimatei-reclamante arată că instanța a reținut în mod corect calculul prezentat prin adresa UPFR în legătură cu modul de calcul al remunerației, penalităților de întârziere și actualizarea remunerației cu indicele de inflație. Solicită plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 31.07.2012 sub nr._, reclamanta U. P. de Fonograme din România (UPFR) a chemat în judecată pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată parata la plata remunerației echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publica fonogramelor publicate în scop comercial în scop ambiental în incinta spațiilor deținute din 01.01.2000 până în prezent, actualizată cu indicele de inflație, la plata penalităților de întârziere, calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până la data plății efective integrale, la obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat suma datorată de pârâtă ca fiind 18.762 lei fără TVA, respectiv 23.264,88 lei cu TVA.
În motivare reclamanta a arătat că U. P. de Fonograme din România, in calitate de organism de gestiune al producătorilor de fonograme, a fost abilitata prin art.3 al Deciziei nr.399/2006, publicată în MOf nr. 982/2006, să colecteze remunerația echitabilă în ceea ce privește drepturile producătorilor de fonograme datorata de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.
În considerarea dispozițiilor Metodologiilor privind comunicarea publică a fonogramelor, publicate prin Decizia ORDA nr. 399/2006, pârâta, prin reprezentantul său legal, a declarat la data de 05.03.2009 că difuzează muzică în scop ambiental în incinta spațiilor comerciale deținute, respectiv în cele 34 de camere ale hotelului „F.” și la bar-recepție, începând cu data de 01.01.2009, sens în care și-a asumat obligația de plată a remunerației echitabile corespunzătoare utilizării muzicii, conform metodologiilor in vigoare, și obligația de comunica UPFR, în termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătură cu datele indicate prin declarație.
Pentru spațiile indicate în declarație, UPFR a emis autorizația neexclusivă pentru utilizarea muzicii în scop ambiental și lucrativ nr. nr. 8440/29.07.2009.
În urma controalelor efectuate de inspectorii UPFR la punctele de lucru ale pârâtei, s-a constatat existența mai multor spații comerciale nedeclarate de aceasta la data de 5.03.2009, în incinta cărora se difuza muzică în scop ambiental.
Pentru rezolvarea situației litigioase, s-a încheiat contractul nr. 4215/22.12.2010 în vederea obținerii licenței neexclusive, pârâta obligându-se la achitarea remunerației pentru spațiile anexă la contract, respectiv camerele hotelului F.-34 camere, barul din incinta hotelului F., camerele hotelului C., barul din incinta hotelului C., recepția hotelului C., restaurant hotel C., camere hotel Cristal Frost, camere hotel V., bar hotel V., farmacia E. C. și magazin Modern C..
Deși UPFR i-a comunicat pârâtei mai multe înștiințări privind executarea obligației de plată, aceasta nu s-a conformat.
Au fost invocate prevederile art. 1065și ale art.1312 alin. 8 din Legea 8/1996 modificată și completata, raportat la care se desprinde concluzia că obligația de plata a remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor reprezintă o obligație legală, cuantumul remunerației fiind stabilit pentru fiecare locație care este dotată cu instalații de sonorizare, potrivit criteriilor prevăzute în tabelele metodologiei. Penalitățile de întârziere aferente remunerației datorate sunt în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadentă a obligației de plată, conform art. 6 din contractul nr. 4215/22.12.2010.
În drept, au fost invocate toate temeiurile indicate in acțiune, art. 139 din Legea nr. 8/1996 si art. 1349 NCC.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată față de lipsa calității de reprezentant a celui care a semnat cererea de chemare în judecată, excepția necompetenței teritoriale e Tribunalului București și excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._09, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii.
Prin încheierea din data de 28.02.2013 au fost respinse excepțiile lipsei calității de reprezentant și excepția necompetenței teritoriale, motivarea regăsindu-se în cuprinsul acestei încheieri.
Prin încheierea din data de 30.05.2013, instanța a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin cererea formulată la data de 30.05.2013 reclamanta a precizat debitul aferent perioadei 01.01._12 ca fiind în cuantum de 16.612, 28 lei (cu TVA inclus), solicitând și reactualizarea acestei sume cu rata de inflație, precum și suma de 11.234, 58 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal.
Prin sentința civilă nr.1248/06.06.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 16.612,28 lei (cu TVA inclus) reprezentând remunerație echitabilă datorată producătorilor de fonograme aferentă perioadei 01.01._12, fiecare rată lunară urmând a fi actualizată cu rata inflației de la data scadenței și până la achitarea efectivă, precum și la plata sumei de 11.234,58 lei, reprezentând penalități de întârziere la debitul principal, a obligat pârâta la obținerea autorizației/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental și a obligat pârâta la plata sumei de 3039,3 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin.3 C.proc.civ.
A reținut prima instanță că, potrivit contractului nr. 4215/22.12.2010, atașat la fila 24 din dosar, pârâta . declarat calitatea sa de utilizator de fonograme publicate în scop comercial prin comunicarea publică a acestora pentru, spațiile din anexa contractului - respectiv pentru toate spațiile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, menționând pentru fiecare dintre acestea data începerii activității, obligându-se la obținerea licenței neexclusive și la achitarea remunerației datorate către UPFR în baza metodologiilor în vigoare.
Cu toate acestea, pârâta nu a obținut licență exclusivă și nu a achitat remunerația.
Așa cum s-a reținut și la motivarea respingerii excepțiilor necompetenței teritoriale și a prescripției dreptului material la acțiune, din cuprinsul contractului rezultă că acest contract acoperă toate spațiile în litigiu și întreaga perioadă ce face obiectul acțiunii, deoarece, pe de o parte, pârâta s-a obligat prin contract și la plata remunerațiilor datorate pentru spațiile menționate anterior încheierii contractului, de la data începerii activității în fiecare dintre ele în parte, conform art. 10 din contract, iar contractul nu a fost reziliat în condițiile art. 9 din contract.
Așadar, și apărările de această natură pe fondul cauzei urmează a fi considerate neîntemeiate.
Prin urmare, tribunalul, raportat și la dispozițiile art. 1065 și 1312 alin.8 din Legea nr. 8/1996, a constatat că pârâta datorează reclamantei U. P. de Fonograme din România, în calitate de organism de gestiune al producătorilor de fonograme, abilitată în acest sens prin art.3 al Deciziei nr. 399/2006 publicata in MOf nr. 982/2006, remunerația echitabilă în ceea ce privește drepturile producătorilor de fonograme datorată de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.
Având în vedere cuantumul remunerației fixe stabilite prin Decizia ORDA nr. 399/2006, tribunalul a constatat că pârâta datorează reclamantei suma de suma de 16.612, 28 lei (cu TVA inclus) reprezentând remunerație echitabilă datorată producătorilor de fonograme aferentă perioadei 01.01._12, fiecare rată lunară urmând a fi actualizată cu rata inflației de la data scadenței și până la achitarea efectivă, precum și la plata sumei de 11.234, 58 lei, reprezentând penalități de întârziere la debitul principal.
În ceea ce privește calculul debitului principal, tribunalul a reținut că, în mod corect, reclamanta a calculat că pârâta datorează, în total, pentru spațiile menționate, conform remunerației stabilite prin Decizia ORDA nr. 399/2006, suma totală de 16.612, 28 lei (cu TVA inclus), raportat la remunerația datorată pentru fiecare spațiu și la perioada de funcționare.
Având în vedere perioada de timp scursă și necesitatea reparării integrale a prejudiciului, tribunalul a constatat întemeiată cererea de actualizare cu rata inflației a debitului principal, precum și cererea de acordare a penalităților, conform art. 6 din contractul nr. 4215/22.12.2010.
Tribunalul a admis și cererea având ca obiect obligarea pârâtei la obținerea autorizației-licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, având în vedere dispozițiile art.130 alin.1 lit.a din Legea nr. 8/1996 și ale Deciziei nr. 399/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ., solicitând conform prevederilor art.300 alin.2 și 3 C.proc.civ. suspendarea executării hotărârii recurate, precum și admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe fond, dispuneți modificarea în tot a sentinței și încheierilor atacate, iar în consecință admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii formulată de către reclamant.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 23.09.2013 sub nr._ .
În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă a arătat că, având în vedere faptul că la termenul din 27.09.2012 instanța de judecată a acordat reclamantei un termen spre a depune precizarea acțiunii în scris, a învederat instanței de fond faptul că era necesară comunicarea acestei cereri precizatoare către recurenta pârâtă, cu aplicarea alin.1 din art.132 C.proc.civ., spre a se putea formula și depune întâmpinare în prezenta cauză. La termenele ulterioare reclamanta a menționat în ședințe publice faptul că nu înțelege să realizeze cererea precizatoare și nici să depună dovada calității de reprezentant a persoanei semnatare a cererii de chemare în judecată față de excepțiile invocate de către subscrisa.
La termenul din 25.10.2012 instanța de judecată a rămas în pronunțare asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de către pârâtă, reclamanta refuzând expres să depună orice alt înscris în acest sens. Instanța a amânat pronunțarea pentru 01.11.2012 și ulterior pentru 05.11.2012 - după care în mod nelegal - deși a amânat pronunțarea asupra excepțiilor după administrarea tuturor probelor de către părți și susținerea concluziilor asupra excepției, a prorogat discutarea excepțiilor, punând în vedere părților depunerea contractului nr.8440/29.07.2009, în vederea soluționării excepției necompetenței teritoriale și reclamantei să facă dovada calității de reprezentant pentru persoanele care au semnat acțiunea.
Susține recurenta pârâtă că această modalitate de soluționare atrage nulitatea absolută a încheierii din 05.11.2012 și a actelor ulterioare, conform art.105-108 C.proc.civ., fiind nesocotite de către instanța de fond prevederile art.161 Cod proc.civ.
A solicitat recurenta ca pricina să fie soluționată cu respectarea dreptului de proprietate și a scopului activității judiciare, astfel cum sunt ele prevăzute de art.16 și art.124 din Constituția României, art.10 din Legea nr.304/2004 privind organizarea Judiciară, art.6 din Legea nr.30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Protocoalelor adiționale la aceasta Convenție.
Consideră recurenta că, după exprimarea expresă a voinței reclamantei de a nu depune alte probe, încheierea amintită constituie o încălcare a prevederilor art. 6 al C.E.D.O. în ceea ce privește drepturile sale, întrucât prin modul de soluționare se aduce o încălcare a dreptului la judecarea în mod echitabil a cauzei, de către o instanță care să se dovedească imparțială și să analizeze în limitele normelor interne și internaționale temeinicia oricărei cereri (art. 6 alin.1) - ca expresie a principiului egalității „armelor” în sensul unui just echilibru între părți.
A mai susținut recurenta că cererea de chemare în judecată nu respecta până la momentul formulării de concluzii de către părți și reținerea cauzei spre soluționare prevederile art.720 ind.3 alin.1 lit.b C.proc.civ. referitor la dovada calității celui care angajează partea, în îndeplinirea prevederilor imperative cuprinse în art. 112 pct. 6 C.proc.civ., ceea ce atrăgea admiterea excepției privind nulitatea cererii de chemare în judecată conform art.161, art.105 si urm. C.proc.civ.
Astfel, s-a observat lipsa dovezii calității celui care semnează - dovada numire, dovada calitate actuala față de data semnării cererii de chemare în judecată, dovada atribuții de reprezentare - întindere mandat și s-a refuzat expres de către reprezentantul reclamantei să depună orice dovadă în acest sens, fiind puse concluzii orale în ceea ce privește excepția.
Legiuitorul procedural civil a înțeles să reglementeze în detaliu cerințele de forma ale cererilor adresate instanței, sancțiunea nulității lipsei elementelor formale ale cererii fiind virtuală, existența vătămării și a imposibilității ei de înlăturare fiind prezumată, astfel, instanța sesizată cu o cerere informă ce excede excepției cuprinse în art.114 și art.161 C.proc.civ., nu poate da un termen ci, va anula cererea.
Astfel, s-a observat lipsa dovezii calității și atribuțiilor persoanelor semnatare. Fiind nedovedită calitatea, mandatul persoanei ce a semnat efectiv cererea; aspect față de care nu este atestată fără echivoc nici voința părții de a se judeca și nici exactitatea conținutului cererii de chemare în judecată, fără semnătura reprezentantului legal, cererea de chemare în judecată fiind ca și inexistentă.
Cu privire la excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului București, s-a arătat că aceasta a fost respinsă în mod eronat ta termenul din 28.02.2013, deoarece, astfel cum se poate observa atât din cererea de chemare în judecată precum și din actele depuse la dosarul cauzei de însăși reclamanta (informări ONRC) recurenta are sediul social în Municipiul C., județul C., ceea ce face ca în raport de prevederile art. 5 C.Pr.Civ instanța competentă teritorial în soluționarea prezentei cauze să fie Tribunalul C. și nu Tribunalul Municipiului București.
Nu contestă că, având în vedere calitatea părților în proces, reclamantul UPFR, ce a avut inițiativa declanșării litigiului are obligația de a determina jurisdicția căreia i se adresează cu cererea sa, însă apreciază că fie din neobservarea domiciliului pârâtei, fie din comoditate sau interes a introdus cererea la Tribunalul București în loc de Tribunalul C. - acesta din urmă fiind singurul competent să soluționeze cauza.
Față de această situație, pentru a evita cheltuieli inutile precum și pronunțarea unei hotărâri susceptibile de casare, recurenta contestă competenta jurisdicției aleasă de reclamant pe calea prezentei excepții.
Mai arată că în cauză nu sunt incidente niciuna din prevederile cuprinse în art. 6-16 C.Pr.Civ., iar raportat la obiectul dedus judecății și perioadele de timp pentru care se solicită plata remunerației (începând cu 01.01.2000 - până în prezent) nu sunt supuse niciunei înțelegeri a părților sub aspectul instanței competente să soluționeze litigiile intervenite între părți; astfel cum se poate observă din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, singurul înscris prin care părțile au stabilit de comun acord competenta de soluționare a litigiilor în favoarea instanței de la sediul UPFR este Contractul nr. 8440/29.07.2009, valabil până la 31.01.2010, cum de altfel susține si reclamantul precum și Contractul nr. 4215/22.12.2010, valabil pentru 1 an de zile, respectiv până la 31.12.2011, ceea ce face ca perioada pentru care se poate considera ca fiind competentă să soluționeze cauza instanțele judecătorești de la sediul UPFR să fie strict perioada cuprinsă și vizată de Contractul nr. 8440/2009 și Contractul nr. 4215/_, respectiv perioada 29.07._10 și perioada 22.12._10.
Perioada de la 01.01._09; perioada 31.01._10 și perioada 31.12.2010 - până în prezent, neintrând în competența de soluționare a Tribunalului București - aspecte neanalizate de către instanța de fond privind competenta teritorială pe perioadele menționate.
Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 01.01._09, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta a fost respinsă la termenul din 30.05.2013 cu ignorarea prevederilor legale și a principiilor care reglementează instituția prescrierii si a întreruperii termenului.
Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 - aplicabil față de pretențiile anterioare 01.10.2011, data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, termenul general de prescriere este de 3 ani, fapt pentru care raportat la data introducerii acțiunii 27.07.2012, termenul de prescriere se calculează pentru 3 ani în urmă, respectiv până la data de 27.07.2009, urmând a fi analizate față de cererea precizatoare și incidente prevederile cuprinse în Legea nr.287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil.
Arată recurenta, în ceea ce privește art.6 din Contractul nr. 4215/2010 aflat la fila 24 din dosar, că „Recunoașterea” menționată în încheierea din 30.05.2013 nu îndeplinește cumulativ cele trei condiții: 1. Nu este voluntară, ci inserată sub asumarea riscului neîncheierii unui contract; 2. Nu este neîndoielnică, sens în care nu exista nici un document atașat care să evidențieze penalitățile și corectitudinea facturilor fiscale; 3. Nu este pură și simpla - exista rezerva clară a subscrisei.
Față de soluția instanței de fond și pretinsa recunoaștere, în doctrină s-a reținut faptul că, pentru ca să producă efecte întreruptive și să poată fi reținută de către o instanță, recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică, să fie dată în deplină cunoștință de cauză privind existența dreptului la care se refera recunoașterea, iar recunoașterea sa se producă înăuntrul termenului de prescripție - hotărârea dată de instanța de fond fiind criticabila sub aspectul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În ceea ce privește fondul acțiunii, susține recurenta că în mod eronat s-a reținut faptul că în urma controalelor reprezentanților reclamantei s-ar fi constatat existența unor spații comerciale nedeclarate la 05.03.2009, în incinta cărora s-ar fi difuzat muzica în scop ambientală.
Exemplificând, imobilul identificat drept Hotel Cristal Frost prezintă Proces Verbal recepție finală la 19.07.2012; reclamanta a menționat în mod expres în scris spațiile pentru care nu se datorează remunerația solicitată prin acțiune, neexistând instalații necesare difuzare muzica ambientală sau perioade scurte: Bar de zi Hotel C.; Restaurant Hotel F.; Hotel V. - deschis doar sezonier pe timp de vară; magazin Modern - parterul închiriat altei persoane juridice începând cu 27.09.2010; farmacie - nedotată cu aparatura audio-vizuală.
În acest sens, Directiva europeană 2001/29/CE prevede în mod clar în paragraful (31) din preambul că un just echilibru trebuie păstrat între deținătorii de drepturi de autor și drepturi conexe și utilizatori.
Astfel, un organism de gestiune colectivă nu poate solicite remunerație atât timp cât operele care fac obiectul drepturilor sale nu au fost utilizate - utilizarea fiind de esența existenței unei folosiri reale -, altfel intrând chiar sub incidența dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză.
În acest spirit, Legea nr.8/1996 solicită luarea în considerare a proporției utilizării efective a repertoriului respectiv, transpunând corect intenția evidentă a legiuitorului comunitar (doar metodologia deviind în mod evident de la aceasta).
Definirea utilizatorului ca fiind orice persoana care deține sau folosește spații electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine „în care sunt instalate sau deținute aparate și orice alte mijloace tehnice sau muzicale, echipament informatic, CD-player, instalații de amplificare și orice alte aparate ce permit recepția, redarea ori difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoțite de sunet” extinde în mod nejustificat conceptul la persoane care nu utilizează neapărat opere muzicale în scop ambiental, chiar dacă au instalat un aparat care poate fi folosit și în acest scop (dar care, de exemplu, nu este folosit ca atare ori este folosit pentru redarea unor programe informative sau sportive, transmise ca urmare a plății efectuate către operatorii de cablu/satelit). Conform DEX, utilizatorul este „cel care utilizează”, iar verbul „a utiliza” este definit ca „a întrebuința, a folosi”. Întrucât Legea nu prevede nicio definiție specială, obligația de plată consemnată prin metodologie ar trebui să se aplice, desigur, numai celor care efectiv utilizează opere muzicale redate prin echipamentele instalate, și nu celor care doar au anumite echipamente instalate, neexistând nicio bază legală pentru astfel de distorsionări ale termenului de utilizator și extinderii abuzive a înțelesului acestuia. În același spirit s-au pronunțat atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, care au considerat că prevederile legale referitoare la beneficiarul serviciilor radio TV sunt doar cei care efectiv utilizează asemenea programe. Astfel, în Decizia nr.297/2004, Curtea Constituțională a evocat principiul conform căruia „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”. Ulterior, prin Decizia nr. 607/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în același sens, confirmând anularea de către instanțele inferioare a prevederilor din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 care impuneau plata unor asemenea servicii chiar și unor societăți care nu beneficiau efectiv de acestea. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „sensul acestei noțiuni (de beneficiar, n.n.) nu poate fi decât cel comun, respectiv «cel care beneficiază de ceva».
În acest sens este evocată și Decizia civilă nr. 121A din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale din 30 septembrie 2011 având drept obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 octombrie 2011, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 266/2011.
În ceea ce privește unitatea farmacie și recepția - zona de tranzit – recurenta are în vedere soluția CJUE privind cazul analizat al unui medic stomatolog, în aceiași sens și farmacistul care difuzează gratuit fonograme în incinta farmaciei nu realizează o „comunicare publica” în sensul dreptului Uniunii. Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul la o remunerație, este concluzia la care au ajuns magistrații Curții de Justiție a Uniunii Europene într-unul dintre dosarele aflate pe rolul instanței.
Conform jurisprudenței Curții, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o opera protejată. În al doilea rând, Curtea a menționat anumite elemente inerente noțiunii de public. Astfel, „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane.
În al treilea rând, Curtea s-a pronunțat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”. Se subînțelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.
Raportat la aceste criterii, Curtea statuează ca un medic stomatolog care difuzează gratuit fonograme in cabinetul sau privat, în avantajul clienților săi care beneficiază de aceasta difuzare Independent de voința lor, nu realizează o „comunicare publica” în sensul dreptului Uniunii.
Astfel, deși un asemenea medic stomatolog - cazul de față farmacist sau receptive - intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clienții săi formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură și constituie, așadar, un ansamblu determinat de potențiali destinatari, iar nu „persoane în general”. În ceea ce privește importanța numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeași fonograma difuzată de medicul dentist - cazul CJUE, Curtea constată că, în ceea ce privește clienții unui medic stomatolog, aceasta pluralitate de persoane este una mica sau chiar nesemnificativa, dat fiind ca cercul de persoane prezente simultan în cabinetul sau este, în general, foarte limitat.
În plus, deși clienții se succed, nu este mai puțin adevărat ca aceștia sunt prezenți prin rotație și, de regula, nu sunt destinatarii acelorași fonograme, în special ai celor radiodifuzate. În sfârșit, o astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clienții unui medic stomatolog merg la un cabinet stomatologic privat având ca unic obiectiv sa fie tratați, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor de stomatologie - similar în cazul farmaciei, unicul obiectiv îl reprezintă achiziționarea de medicamente; recepție - unicul obiectiv îl constituie încheierea documente de cazare.
Aceștia beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la cabinet și de durata așteptării, precum și de natura tratamentului care le este efectuat.
În aceste condiții, nu se poate prezuma că clientela normală menționată în cazurile enumerate este receptiva la difuzarea în cauza.
Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remunerație.
În ceea ce privește dispozitivul sentinței, arată recurenta că instanța investită cu soluționarea fondului a dispus obligarea sa la plata de penalități de întârziere conform contract referitor la debit principal - sume neacceptate de către recurentă, neexistând un calcul asumat de către părți - dar și la plata debitului actualizat cu rata inflației de la data scadentei până la achitarea efectivă.
Susține că soluția reprezintă o analiză în general a speței, nu regăsește o analiza și o motivare privind respingerea apărărilor sale, nu regăsește o motivare în drept care să reliefeze condițiile și normele legale/convenționale care au condus instanța la respingerea excepțiilor și admiterea acțiunii din prisma aplicării efective a acestora, soluția fiind practic una nemotivată.
Cererea de recurs, legal timbrată, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3021, art. 304 pct. 7, pct.8, pct. 9, art. 3041, art. 312 C.proc.civ.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de judecată din 3.10.2013, curtea a reținut că recurenta nu a achitat taxa judiciară de timbru aferentă cererii de suspendare a executării sentinței recurate, astfel încât, în temeiul art.20 din Legea nr. 146/1997, urmează a anula această cerere ca netimbrată.
Examinând sentința recurată și criticile formulate de recurenta-pârâtă, în raport de dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 și de art.3041 Cod proc.civ., curtea constată că recursul este nefondat.
Primul motiv de nelegalitate invocat se referă la modalitatea de soluționare a excepțiilor de către prima instanță, care, după dezbaterea contradictorie a acestora, a amânat cauza și a dispus administrarea de probe de către părți.
Deși a invocat încălcarea prevederilor art.16 și art.124 din legea fundamentală, a art.10 din Legea nr. 304/2004 și a art.6 din Convenția EDO, norme cu caracter general ce reglementează desfășurarea procesului, recurenta-pârâtă nu a indicat în concret care dintre prevederile legale procedural civile au fost încălcate de prima instanță.
Singura referire în acest sens a fost făcută la prevederile art.161 Cod proc.civ., însă curtea notează că prima instanță a procedat întocmai cu norma amintită, când, la examinarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, a observat că este necesară administrarea unei dovezi sub acest aspect, acordând un termen de judecată în scopul complinirii lipsurilor.
Împrejurarea că anterior reclamanta declarase că nu înțelege să depună la dosar un alt înscris referitor la calitatea de reprezentant a semnatarului cererii nu prezintă relevanță pentru chestiunea corectei aplicări a prevederilor art.161, deoarece posibilitatea de a acorda un termen în scopul arătat mai sus intervine după ce instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant și nu anterior, când aspectul nu fusese încă examinat de instanță.
Prin urmare, simpla declarație anterioară a părții, că nu se mai folosește de un alt document în privința reprezentării, nu interzice instanței ca la momentul examinării excepției, să facă aplicarea art.161 Cod proc.civ., după cum nu interzice părții să depună un alt înscris, dacă îi este solicitat de instanță.
De altfel, excepția în discuție începe prin a avea un caracter dilatoriu și apoi are efect peremptoriu, dacă partea interesată nu complinește lipsurile în termenul stabilit de instanță, astfel încât sancțiunea nulității cererii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului nu operează de drept, de la momentul la care omisiunea a fost constatată, ci de la momentul epuizării termenului acordat potrivit art.161 Cod proc.civ. pentru întregirea lipsurilor, dacă această obligație nu a fost îndeplinită.
De aceea, critica ce valorifică o pretinsă nelegalitate procedurală în modul concret de soluționare a excepțiilor este neîntemeiată.
Cu privire la temeinicia măsurii de respingere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, curtea constată că prin încheierea din data de 28.02.2013 tribunalul a reținut că decizia nr.8748A/29.09.2009 reprezintă dovada numirii în funcția de director a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată.
Nicio critică efectivă nu a fost adusă hotărârii primei instanțe legat de această situație de fapt, în privința căreia curtea nu găsește necesar a formula comentarii suplimentare, prevederile art.161 Cod proc.civ. fiind corect aplicate de instanță.
O altă critică a privit greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale a instanței.
Astfel, a solicitat recurenta-pârâtă aplicarea la speță a prevederilor art.5 Cod proc.civ., susținând că, cel puțin pentru perioadele 01.01.2000 – 29.07.2009 și 31.01.2010 – 22.12.2010 tribunalul nu era competent a soluționa cererea, deoarece alegerea de competență cuprinsă în convențiile încheiate între părți nu privesc aceste perioade.
Pe de o parte curtea reține că, potrivit art.10 din contractul nr.1215/22.12.2010 (fila 9 dosar fond), părțile au convenit ca eventualele litigii între părți legate de plata remunerației datorate potrivit contractului să fie soluționate de instanța competentă de la sediul reclamantei UPFR.
Prin urmare, în privința pretențiilor ce au ca izvor contractul încheiat între părți, tribunalul de la sediul reclamantei (în speță Tribunalul București) este competent din punct de vedere teritorial.
Pe de altă parte, examinând argumentul recurentei-pârâte în sensul că pentru restul pretențiilor deduse judecății această instanță nu era competentă, curtea reține că reclamanta și-a întemeiat întreaga cerere pe convențiile încheiate între părți, astfel încât nu se poate reține necompetența instanței pentru o parte din pretenții, acțiunea având caracter unitar.
În același timp, aspectul întinderii în timp a efectelor contractelor încheiate între părțile litigante reprezintă o chestiune de fond, ce urmează a fi examinată la momentul soluționării pe fond a cauzei și nu în legătură cu aspectul competenței teritoriale, aceasta din urmă determinându-se în limitele formulării cererii de către reclamant, care stabilește astfel coordonatele în raport de care pricina va fi soluționată.
De aceea, curtea constată că în mod corect a fost soluționată excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe.
Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea va înlătura apărarea privind nevalabilitatea recunoașterii cuprinsă în art.6 din contractul nr.4215/2010, constatând că niciuna dintre susținerile pârâtei nu este fondată.
Astfel, nu s-a dovedit că recunoașterea nu a avut caracter voluntar (că ar fi fost dată din eroare) și nici vicierea consimțământului recurentei pârâte la încheierea contractului (ca urmare a unei eventual violențe psihice, după cum implică recurenta când afirmă că recunoașterea este dată sub riscul neîncheierii unui contract). De altfel, această apărare este formulată direct în recurs, iar curtea apreciază că nulitatea unui act juridic (ce poate fi reținută și pe cale incidentală) nu poate fi invocată direct în recurs, opunându-se dispozițiile art.294 Cod proc.civ., aplicabile în temeiul art.316 Cod proc.civ.
De asemenea, curtea reține că nici caracterul îndoielnic al recunoașterii nu rezultă din conținutul contractului amintit și nici existența unei rezerve a pârâtei. Aceasta din urmă ar fi trebuit să rezulte din conținutul contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.
Cu privire la temeinicia acțiunii reclamantei intimate, recurenta-pârâtă a susținut, în mod generic, că nu a utilizat operele pentru care reclamanta a solicitat plata remunerațiilor, expunând considerații de ordin teoretic cu privire la noțiunea de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental.
De asemenea, a susținut că farmacia și recepția nu sunt spații în care să se producă utilizarea operelor muzicale, că magazinul este închiriat altei persoane juridice și că Hotelul Cristal Frost s-a aflat în proces de reamenajare.
Curtea reține însă că toate spațiile pentru care intimata-reclamantă a calculat remunerația aferentă utilizării operelor muzicale în scop ambiental sunt cuprinse în contractele nr.4215/22.12.2010 și respectiv nr._/22.08.2012, încheiate cu pârâta, fiind menționate expres în anexele acestora (filele 25 și 36 dosar fond), astfel încât în mod corect a angajat tribunalul răspunderea contractuală a pârâtei, în temeiul acestor acte juridice.
De aceea, sunt lipsite de relevanță argumentele pârâtei cuprinse în cererea de recurs, referitoare la inexistența scopului lucrativ al utilizării muzicii pentru o parte din spații, de vreme ce însăși recurenta-pârâtă a încheiat cu reclamanta-intimată contracte prin care s-a angajat a plăti remunerații pentru respectivele spații.
Un alt motiv de recurs privește plata penalităților, recurenta susținând că nu a acceptat să plătească aceste penalități, însă curtea reține că și plata penalităților a fost asumată prin contractele încheiate (art.6), astfel încât în mod corect au fost calculate și stabilite de prima instanță.
Nu este fondată nici afirmația în sensul că sentința recurată nu este motivată, curtea constatând că hotărârea cuprinde argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiată, caracterul lor succint nefiind de natură a împiedica înțelegerea raționamentului instanței. Dimpotrivă, în considerente sunt redate și motivele pentru care instanța a înlăturat apărările pârâtei, astfel încât nici motivul de critică întemeiat pe art.304 pct.7 Cod proc.civ. nu este fondat.
În consecința acestor argumente, reținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, curtea constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, în temeiul art.312 Cod proc.civ.
În temeiul art.274 Cod proc.civ., va obliga recurenta la plata sumei de 3.224 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de judecată conform facturii fiscale și extrasului de cont depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrată cererea de suspendare a executării sentinței civile nr. 1248/2012.
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ., cu sediul în Municipiul C., ..107, ., parter, ., împotriva sentinței civile nr.1248/06.06.2012 și a încheierilor din 28.02.2013 și din 30.05.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. P. DE FONOGRAME DIN ROMÂNIA, cu sediul în București. ..88B, sectorul 1, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 3.224 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. C. I. R. M. S.
D.
GREFIER
I. P.
Red.IRD
Tehnored. .> 2ex/31.07.2014
Tribunalul București – Secția a IV-a civilă - Judecător A.G.T.
| ← Marcă. Decizia nr. 545/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Marcă. Decizia nr. 497/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
