Marcă. Decizia nr. 545/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 545/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 7478/2/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.545R
Ședința publică de la 06.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I. R. D.
JUDECĂTOR - M. LĂMÎIȚA C. LL.M
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea contestației în anulare a deciziei civile nr.467/R/16.02.2012, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2010, formulată de contestatoarea F. SOJUSPLOIDOIMPORT în contradictoriu cu intimații S. P. INTERNAȚIONAL INTELECTUAL PROPERTY, S. P. INTERNAȚIONAL și O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI.
Dezbaterile de fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 21.02.2013, consemnate în încheierea de ședință la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 28.02.2013 și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 06.03.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 7478/3/04.10.2012 pe rolul Curții de Apel București secția a IX-a, contestatoarea . formulat, în contradictoriu cu intimatele S. P. Intelectual Property B.V., S. P. Intelectual N.V. și O. de S. pentru Invenții și Mărci, contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 467/16.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București secția a IX-a.
Prin primul motiv al contestației în anulare astfel formulate, arată contestatoarea că:
Legea a dat în competența OSIM judecarea în fond a cererilor privind înregistrarea mărcilor, opoziții la înregistrarea mărcilor, a contestațiilor împotriva deciziilor prin care s-au soluționat cererile de înregistrare marcă, iar instanțele judecătorești au a judeca doar ca instanțe de apel sau recurs.
Conform art. 159 alin.1 teza a II-a pct.1 C.pr.civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești.
În speță, Comisia OSIM este instanța competentă care rezolvă fondul litigiului.
Conform art. 159 ind.1 alin.4 coroborat cu art. 298 și 316 C.pr.civ, la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.
Precizează contestatoarea că, în raport de aceste prevederi a invocat – la al doilea termen de judecată – motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispozițiile art. 306 alin. 2 C.pr.civ. cu referire la art. 253 alin. 2 C.pr.civ. și art. 47 alin. 9 din Regulamentul aprobat prin HG 833/1998, solicitând instanței de recurs să califice calea de atac, pentru că doar în raport de această calificare putea instanța de recurs să verifice competența instanței de apel și propria competență.
Reținându-se, prin hotărârea contestată, că instanța de recurs că nu a fost legal investită cu o cale de atac împotriva hotărârii prin care s-a statuat asupra aspectului respectiv, consideră contestatoarea că s-a ajuns la o concluzie greșită pentru că hotărârile pronunțate de OSIM (ca organ cu activitate jurisdicțională care se pronunță pe fond) sunt supuse apelului, și respectiv recursului.
În cazul de față, OSIM nu s-a pronunțat pe fondul contestației, hotărârea pronunțată fiind dată referitor la un incident procedural. În această situație, legea prevede doar calea de atac a recursului.
Se mai arată că instanța de recurs a judecat ca și cum OSIM ar fi pronunțat o hotărâre asupra fondului contestației, fără să țină cont de aspectele rezolvate de OSIM prin hotărârea supusă controlului judecătoresc.
Din acest motiv, concluzia la care s-a ajuns ca urmare a nerezolvării problemei clarificării căii de atac este una greșită pentru că, apreciind că tribunalul avea de judecat un apel, și nu un recurs, Curtea a ignorat normele de procedură privind competența generală, care conduc la concluzia că hotărârea pronunțată în apel este dată de o instanță necompetentă.
Consideră contestatoarea că acest motiv de contestație poate fi încadrat și în motivul prevăzut de art.318 teza a II-a C.pr.civ.
Referindu-se la incidența motivului de contestație reglementat prin art. 318 teza a II-a C.pr.civ, mai arată contestatoarea că:
Recursul pe care l-a formulat s-a întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 306 alin. 2 C.pr.civ. cu referire la art. 253 alin 2 C.pr.civ. și art. 47 alin. 9 din Regulamentul aprobat prin HG 833/1998, art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Din compararea motivelor de recurs cu considerentele deciziei civile contestate rezultă că instanța de recurs nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs formulate de contestatoarea recurentă, comportându-se în realitate ca o instanță de apel.
Deși erau arătate, în motivarea recursului, motivele considerate contradictorii din sentința instanței de apel, și cele străine de natura pricinii, niciunul dintre argumentele deciziei contestate nu răspunde la criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs, instanța constatând greșit și global că motivele de recurs ar fi repetate în diferite forme, dar întemeiate practic pe pretinsa încălcare a acelorași dispoziții legale.
Practic, instanța de recurs nu a răspuns și nu a lămurit de ce a considerat că motivele invocate de contestatoare ca fiind contradictorii și străine de natura pricinii nu pot fi primite.
Față de aspectele expuse, se solicită admiterea contestației în anulare și rejudecarea recursului prin prisma motivelor prevăzute la art. 306 alin. 2 C.pr.civ. cu referire la art. 253 alin 2 C.pr.civ. și art. 47 alin. 9 din Regulamentul aprobat prin HG 833/1998, 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Intimatele S. P. Intelectual Property B.V., S. P. Intelectual N.V. au formulat întâmpinare la contestația astfel formulată, prin aceasta arătând în esență că:
La data de 05.03.2012, contestatoarea din prezenta cauză a formulat o altă contestație în anulare îndreptată împotriva aceleași decizii nr. 467/2012 a C. secția a IX-a, contestație în privința căreia s-a pronunțat soluția anulării pentru netimbrare (în dosarul nr._ ).
Contestația în anulare de drept comun formulată de contestatoare este, în opinia intimatelor, inadmisibilă pentru că este îndreptată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de atac prin contestație în anulare.
Sub acest aspect, se arată că decizia civilă nr. 467/2012 a C. secția a IX-a este hotărârea împotriva căreia a fost formulată contestația în anulare, iar hotărârea care trebuia atacată era cea pronunțată de Tribunalul București pentru că această din urmă instanță a judecat ca instanță de apel, schimbând hotărârea OSIM. Contestatoarea nu pune în discuție competența instanței care a judecat la Curtea de Apel, ci greșita compunere a completului instanței de apel.
Greșita compunere a instanței de apel putea fi invocată pe calea recursului, însă contestatoarea nu a investit instanța de recurs în mod legal cu analiza acestei chestiuni.
Consideră intimatele că greșita compunere a instanței de apel nu se poate invoca pe calea contestației în anulare, acest motiv fiind reglementat de dispozițiile legale în materie, și prin urmare contestația în anulare este inadmisibilă.
Nici în situația în care s-ar considera că societatea contestatoare se referă la aspecte care privesc competența instanței nu este admisibilă contestația, pentru că aceasta ar fi trebuit invocată pe calea recursului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, F. criticând doar greșita compunere a instanței.
Chiar dacă s-ar reține că s-au formulat critici cu privire la competență, contestația în anulare era calea subsidiară de a formula astfel de critici.
Mai susțin intimatele caracterul inadmisibil al contestației în raport de faptul că societatea contestatoare a omis să invoce, în recurs, motivele pe care se bazează în contestația în anulare.
Potrivit art. 317 alin. 1 C.pr.civ., contestația în anulare pentru motivul arătat de F. nu este admisibilă dacă motivele au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. În cauză, este vorba de un motiv care a fost invocat de F. la al doilea termen de judecată în recurs și, în aceste condiții nu a investit instanța de recurs cu verificarea încheierii interlocutorii din 08.06.2010.
Precizează intimatele că jurisprudența este unanimă în acest sens – evocând mai multe hotărâri judecătorești.
Nu se poate accepta – în opinia intimatelor - că ar fi incidente dispozițiile de excepție de la art. 317 alin. 2, pentru că în cauză recursul a fost judecat în fond.
Intimatele consideră că este inadmisibilă și contestația în anulare specială formulată în cauză de contestatoare, față de prevederile art. 321 C.pr.civ și de împrejurarea că anterior a formulat o altă contestație în anulare, iar aceasta a fost soluționată (în sensul anulării cererii, ca netimbrată).
Pentru situația în care se va reține admisibilitatea contestației în anulare, intimatele au formulat următoarele apărări:
Contestatoarea face referire la norme de competență generală care ar fi fost ignorate de instanța de apel, concluzionând ea însăși că hotărârea pronunțată în apel este dată de o instanță necompetentă.
Se mai arată că OSIM nu este o instanță de judecată, iar căile de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunță OSIM, indiferent cum ar fi calificate, se judecă exclusiv de instanțe de judecată. Ținând seama de faptul că F. nu contestă hotărârea pronunțată de OSIM, și eventual încălcarea competenței de acest oficiu, ci manifestă nemulțumiri față de competența instanțelor de judecată, rezultă că în speță nu suntem pe tărâmul competenței generale – la care face referire art. 159 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.
În plus, potrivit art. 159 ind. 1 alin. 2, orice competență de ordine publică, cu excepția celei generale, nu poate fi invocată mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
În ce privește contestația în anulare specială, se susține netemeinicia acesteia.
Cu privire la motivul de recurs invocat la al doilea termen de judecată, instanța a stabilit că nu a fost învestită cu un astfel de motiv, și a efectuat o analiză minuțioasă asupra motivelor care au determinat-o să ia această hotărâre.
Așa zisa neanalizare a motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., se arată că la pag. 17-18 din decizia contestată sunt detaliate motivele care au determinat respingerea acestui motiv.
Se mai arată că nu se poate susține nici existența unei greșeli în neanalizarea motivului atâta vreme cât instanța în mod efectiv a analizat aceste critici formulate prin recurs.
Analizând contestația în anulare în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 317 – 318 C.pr.civ. coroborat cu art. 129 C.pr.civ., Curtea – în opinie majoritară - reține următoarele:
Apărările prin care societățile intimate au susținut inadmisibilitatea contestației în anulare sunt, în aprecierea Curții, ținând seama de cadrul procesual restrictiv al căii extraordinare de atac deduse judecății, apărări de fond pentru că ele nu tind a conduce la un fine de neprimire a cererii (privite ca întreg), ci tind a demonstra faptul că nu sunt întrunite condițiile cerute de lege spre a se pronunța o soluție de admitere a căii de atac astfel exercitate.
Ca atare, ele vor fi analizate ca apărări de fond, și nu ca excepții procesuale.
Apărarea prin care se susține că nu ar fi întrunite condițiile necesare judecării capetelor de cerere ce au valențele unei contestații în anulare speciale pentru considerentul că, anterior promovării prezentei căi de atac, a fost exercitată o altă contestație în anulare ce a fost deja soluționată de instanță, nu poate fi apreciată ca fondată în condițiile în hotărârea instanței de recurs nu era încă redactată la data judecării precedentei contestații (02.05.2012), iar motivele contestației în anulare pendinte au ca premisă aspecte care se regăsesc numai în considerentele deciziei contestate.
Nu se poate reține că, la data formulării precedentei contestației, ar fi existat – în sensul prevederilor art. 321 din C.pr.civ. - motivele ce fundamentează în speță contestația în anulare formulată pe temeiul dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a II-a din C.pr.civ., atâta vreme cât la acea dată nu erau cunoscute contestatoarei considerentele pe care aceasta le critică prin contestația pendinte.
1. În ce privește motivul de contestație în anulare formulat de contestatoare în coordonatele prevederilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Potrivit normei invocate de contestatoare ca temei legal al primului capăt de cerere (contestație în anulare), respectiv art. 317 alin. 1 pct. 2 din C.pr.civ. „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: (…) 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, și ținând seama că hotărârile împotriva cărora aceasta se poate exercita sunt irevocabile, deci intrate în puterea lucrului judecat, normele care reglementează acest tip de contestație în anulare sunt de strictă interpretare și aplicare, ele neputând fi extinse pe cale de analogie în privința unor altor situații decât cele strict evidențiate de norma de procedură (cu caracter extraordinar, de excepție) enunțată.
Cum, în speță, calea de atac este îndreptată împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, soluționarea contestației în anulare exercitate împotriva acesteia pe temeiul dispozițiilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., creează instanței investite cu această cale de atac exclusiv posibilitatea de a analiza chestiunea competenței instanței ce a pronunțat decizia contestată.
Din această perspectivă, Curtea reține că hotărârea contestată a fost pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a, ca instanță investită a soluționa recursul exercitat de recurenta . deciziei civile nr. 1326A/2010 pronunțată de Tribunalul București.
Reglementările procedurale relevante în evaluarea competenței instanței ce a pronunțat decizia recurată, sunt prevederile art. 3 pct. 3 din C.pr.civ., și ale art. 299 alin. 1 din C.pr.civ.
Potrivit art. 3 pct. 3 din C.pr.civ, „curțile de apel judecă: (…) 3.ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”
Art. 299 alin. 1 C.pr.civ., dispune în sensul că: „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului”.
Din perspectiva acestor norme imperative care stabilesc, pe de o parte, competența generală a instanțelor de a judeca recursurile exercitate împotriva unor hotărâri judecătorești susceptibile de o astfel de cale de atac, precum și competența materială curților de apel de a soluționa calea de atac a recursului îndreptat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de tribunal ca instanță de apel, se impune a fi evaluată și competența instanței ce a pronunțat decizia contestată.
Se cuvine a fi subliniat faptul că, prin art. 159 alin. 1 din C.pr.civ., sunt limitativ stabilite situațiile în care aspectele de necompetență sunt de ordine publică, și anume: în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”.
În speță, fiind vorba – astfel cum s-a reținut – de o judecată care s-a realizat în calea de atac a recursului exercitat împotriva hotărârii pronunțate în etapa apelului de Tribunalul București, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București a fost în mod evident dată cu respectarea menționatelor dispoziții de ordine publică referitoare la competență.
Aspectele legate de competența instanței inferioare - a cărei hotărâre era atacată cu recurs -, de legalitatea calificării pe care aceasta a dat-o căii de atac pe care a fost chemată să o soluționeze, precum și de statutul juridic al Comisiei de reexaminare mărci din cadrul OSIM constituie chestiuni susceptibile a face obiectul unui control judiciar ce ar fi putut fi realizat de instanța de recurs în condițiile în legii, și nicidecum chestiuni care să privească determinarea propriei competențe în a soluționa recursul dedus judecății sale.
Ca atare, excede coordonatelor în care, potrivit art. 317 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., instanța investită cu calea de atac extraordinară a contestației în anulare poate analiza legalitatea deciziei de recurs contestate din perspectiva respectării cerinței de a fi pronunțată cu respectarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență.
Aprecierile instanței de recurs referitoare la neregularitatea procedurală a investirii sale cu motivul de recurs circumscris prevederilor art. 306 alin. 2 C.pr.civ., în raport de împrejurarea că recursul era îndreptat numai împotriva deciziei instanței de apel, nu și împotriva încheierii din data de 08.06.2010 (prin care s-a hotărât cu privire la calificarea căii de atac judecate de tribunal), reflectă existența unei judecăți relative la aceste aspecte, iar nu o omisiune a analizării lor.
Curtea notează că, în condițiile în care contestația în anulare de față este îndreptată împotriva hotărârii pronunțate de instanța de recurs, apare ca vădit nefondat argumentul de nelegalitate invocat de intimate în raport de prevederile art.317 alin.1 partea introductivă din Codul de procedură civilă, și anume acela că aspectele relative la necompetența instanței ar fi putut fi invocate pe calea recursului. Atâta vreme cât premisa de la care pornește contestatoarea este aceea că instanța de recurs este aceea care a pronunțat o hotărâre ce nu respectă normele de competență generală, iar această hotărâre nu este susceptibilă de recurs, nu există temei spre a se reține incidența normei anterior menționate.
Prevederile art. 318 teza a II-a instituie – pentru a fi posibilă retractarea hotărârii irevocabile contestate – cerința ca instanța de recurs să fi omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.
Finalitatea acestui motiv de contestație în anulare este aceea de a sancționa încălcarea, de către instanța de recurs, a dreptului recurentului de a-i fi analizate toate criticile formulate în condițiile legii (potrivit cu principiul disponibilității), și nu de a deschide acestuia din urmă o cale de atac prin care să poată fi realizat un control asupra legalității ori temeiniciei judecății făcute de instanța de recurs.
În speță, instanța de recurs nu a omis din greșeală să analizeze motivul de recurs la care contestatoarea face referire, ci a făcut o veritabilă judecată sub acest aspect, găsind neîntemeiată susținerea recurentei (contestatoare în cauza pendinte) potrivit cu care respectivul motiv de recurs ar constitui o critică aptă a fi formulată în coordonatele căii de atac efectiv exercitate.
Ca atare, apare ca vădit nefondată susținerea contestatoarei în sensul că situația criticată în cadrul primului capăt de cerere ar putea fi încadrată și în motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C.pr.civ., cu argumentul că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe motivul de recurs invocat în condițiile art. 306 alin. 2 C.pr.civ.
2. Curtea notează că, în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, contestatoarea afirmă că instanța de recurs nu a analizat niciunul dintre motivele sale de recurs, însă în dezvoltarea criticii astfel formulate face referire numai la neanalizarea motivului de recurs care privea existența, în decizia recurată, a unor motive contradictorii și străine de natura pricinii – aspecte critice pe care le-a circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 din C.pr.civ.
Ținând seama că, în susținerea recursului, au fost formulate și critici pe care recurenta le-a circumscris motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C.pr.civ., iar în motivarea contestației în anulare aceasta nu face referiri concrete la o omisiune a instanței de a analiza acest motiv de recurs, Curtea apreciază că nu există suportul critic necesar unei analize sub acest aspect în procedura contestației în anulare.
Analizând cuprinsului deciziei contestate, Curtea constată că instanța de recurs a analizat motivul de recurs circumscris de contestatoare prevederilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., reținând că „ …Prin prisma acestor considerente, care justifică netemeinicia criticilor întemeiate pe motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod Pr.Civ., ce valorifică greșita aplicare sau interpretare a legii, curtea constată și caracaterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Astfel, nicio contradicție nu există între constatarea instanței de apel că perimarea este o măsură administrativă pentru eficientizarea activității instanțelor judecătorești și dispozițiile regulamentare care completează normele speciale vizând activitatea Oficiului de S. pentru Invenții și Mărci cu dispozițiile Codului de Procedură Civilă.
Dimpotrivă, tocmai din faptul că acest oficiu nu este o instanță de judecată rezultă concluzia că perimarea, măsură specifică numai instanțelor, nu poate fi aplicată în cadrul altor proceduri, desfășurate în fața altor organisme, cu excepția cazului în care reglementările speciale o prevăd expres.
Invocarea, de către recurentă a principiului rezolvării cauzei într-un termen rezonabil nu se opune concluziei instanței, deoarece nici măsura suspendării nu se află, în opinia curții, la îndemâna oficiului astfel că acest principiu nu ar fi fost încălcat dacă organismul în discuție ar fi procedat la aplicarea corectă a legii de procedură și ar fi constatat că economia reglementării referitoare la activitatea sa (expusă în paragrafele ce preced) nu îi permitea luarea unei alte măsuri decât cele expres prevăzute de lege.
A mai criticat recurenta decizia instanței de apel pentru lipsa argumentării concluziei că perimarea nu este de competența altui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, însă curtea a arătat mai sus motivele pentru care sancțiunea nu intervine în procedura ce se desfășoară în fața oficiului, astfel că eventuala lacună în argumentarea deciziei a fost suplinită de instanța de recurs.”
Din considerentele astfel expuse în motivarea hotărârii contestate reiese cu evidență faptul că instanța de recurs a cercetat motivul de modificare ce a fost formulat de contestatoarea recurentă în coordonatele prevederilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., astfel că nu poate fi reținută critica prin care se susține că instanța nu a analizat acest motiv de recurs.
Împrejurarea că instanța nu a analizat fiecare dintre argumentele expuse de recurentă în dezvoltarea respectivului motiv de recurs, ori că recurenta (contestatoare în prezenta cauză) consideră inadecvate ori insuficiente considerentele expuse în cadrul analizei realizate de instanță în ce privește același motiv de recurs nu este echivalentă celei în care „instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Cum numai această din urmă situație are, prin ipoteză, aptitudinea de a constitui fundament al unei soluții de retractare a deciziei pronunțate de instanța de recurs, iar situația relevată de decizia contestată este una diferită, Curtea urmează a constata că este lipsită de temei susținerea contestatoarei în sensul că ar fi întrunite condițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a din C.pr.civ. spre a fi pronunțată o soluție de retractare a hotărârii atacate.
Față de concluziile reținute și de dispozițiile legale menționate, Curtea – în opinie majoritară - urmează a constata caracterul nefondat al contestației în anulare formulate de contestatoarea . deciziei civile nr. 467/16.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București secția a IX-a.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În opinie majoritară:
Respinge contestația în anulare a deciziei civile nr.467/R/16.02.2012, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2010, formulată de contestatoarea F. SOJUSPLOIDOIMPORT în contradictoriu cu intimații S. P. INTERNAȚIONAL INTELECTUAL PROPERTY, S. P. INTERNAȚIONAL și O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI, ca nefondată.
Obligă contestatoarea la_ lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică de la data de 06.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. S. I. R. D.
GREFIER
E. D. C.
Red/th.red.GS
2ex.-
| ← Drept de autor şi drepturi conexe. Decizia nr. 570/2013. Curtea... | Drept de autor şi drepturi conexe. Decizia nr. 2728/2013.... → |
|---|
