Pretenţii. Decizia nr. 371/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 371/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 43707/3/2009
Dosar nr._
(1476/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.371
Ședința publică de la 28.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. D. împotriva sentinței civile nr. 2047 din 21.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. M., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant M. D., în baza delegației de substituire nr. 12/_, eliberată de Baroul C., atașată la fila 19 din dosar, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentului reclamant, în raport de dispozițiile încheierii de ședință de la termenul anterior, depune la dosar un set de înscrisuri, în dublu exemplar.
Arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, urmând a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.
Arată că dorește să facă o singură precizare și anume că la data naționalizării era menținută hotărârea de sechestru a bunurilor tuturor condamnaților iar instanța nu a ridicat sechestrul nici până la momentul revizuiri, respectiv în data de 21.12.1950.
Depune la dosar concluzii scrise; nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ , reclamantul M. D. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la data plății al sumei de 2.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantului, Filderman I., ca urmare a încălcării drepturilor și libertăților sale fundamentale, precum și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor (daune materiale), reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ce au aparținut autorului său, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, I. Filderman, a fost arestat de Securitate la 07 martie 1948, fiind acuzat de tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei. La data de 19 iunie 1948, Tribunalul M. București – Secția a II-a l-a condamnat prin sentința penală nr. 920, la pedeapsa de zece de ani închisoare corecțională și sechestrarea întregii averi, fiind trimis în detenție în Penitenciarul G..
S-a mai precizat că, în anul 1951, autorul reclamantului a decedat, fiind torturat până la moarte.
Reclamantul a învederat că bunurile confiscate autorului său au fost următoarele: un procent de 19,86% din acțiunile întreprinderii S. Filderman și un imobil situat în București, Calea Moșilor nr. 98, sector 3.
Reclamantul a mai arătat că, după arestarea nelegală din 1948, înainte de a fi fost condamnat, autorul său a fost torturat de securitate pentru a fi forțat să recunoască crime pe care nu le săvârșise și pentru a-i denunța pe cei apropiați. De asemenea, s-a menționat că tatăl reclamantului a fost omorât în închisoarea G., considerată închisoare de gradul I – printre cele mai periculoase – din sistemul concentraționar românesc, din certificatul de moarte reieșind că decesul său ar fi survenit la 09 noiembrie 1951 la G..
În ceea ce privește cererea de obligarea a statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, reclamantul a arătat că afectarea drepturilor personal nepatrimoniale constă în principal în: încălcarea dreptului la libertate individuală, garantat de Constituțiile din 1948 și 1952; tortură, tratamente inumane și degradante la care a fost supus în închisorile comuniste în timpul detenției politice, încălcarea dreptului la viață;
În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, reclamantul a solicitat să se dispună efectuarea unor expertize pentru evaluarea acestor bunuri.
În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, Statutului Tribunalului M. Internațional de la Nurenberg, Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale Adiționale, Constituțiile României din 1948, 1952, 1965 și 1991.
În dovedirea cererii, s-au depus la dosar, în copie: extras din sentința nr. 920 din 22 iunie 1948, pronunțată de Tribunalul M. București, extras din certificatul de naștere al reclamantului, sentința civilă nr. 380 din 23 iunie 1948 a Tribunalului Popular din București, acte de stare civilă.
Prin încheierea din data de 15 decembrie 2009, tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și a prorogat discutarea probei cu expertiză contabilă.
La data de 23 martie 2010, reclamantul a depus la dosar o cerere de majorare a câtimii obiectului capătului al doilea de cerere, menționând imobilele care au aparținut în cotă-parte autorului său (fila 26 dosar fond).
Prin încheierea din data de 15 iunie 2010, tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea valorii acțiunilor deținute de I. Filderman la Societatea Filderman.
Raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul B. D. a fost depus la dosar la data de 15 noiembrie 2010 (filele 127 – 147 dosar fond), iar raportul refăcut a fost depus la dosarul de fond la filele 220 – 232, răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamant fiind depus la dosarul de fond la filele 270 – 272.
La data de 02 decembrie 2010, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare (fila 148 dosar fond), prin care a arătat că autorul său, Filderman I., a deținut, prin moștenire de la tatăl său, S. Filderman, cota de 1/7 din imobilul situat în Bacău, ., județ Bacău, precum și cota de 19,86% din patrimoniul Întreprinderilor Filderman, în care erau evidențiate imobilele din Bacău, ., nr. 4; Bacău, . nr. 78; Bacău, . nr. 115 - 117 și Bacău, .. 8, împreună cu instalațiile industriale.
Reclamantul a depus la dosar, în copie, procesul-verbal de inventariere a proprietăților aparținând moștenitorilor lui S. Filderman din 28 noiembrie 1938, precum și documentație cadastrală.
Prin încheierea de la termenul din 06 decembrie 2010, tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu expertiză specialitatea construcții.
Raportul de expertiză construcții întocmit de expertul P. D. a fost depus la dosar la data de 05 mai 2011 (filele 238 – 252 dosar fond).
Prin sentința civilă nr. 2047 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului, Filderman I., întemeiată pe dispozițiile art. 998 și următoarele cod civil și a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantul M. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescris; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului, Filderman I.; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere, astfel cum a fost precizat, privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cu titlu de daune materiale; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 920 din 22 iunie 1948, pronunțată de Tribunalul M. București, definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei penale nr. 1456 din 09 decembrie 1984 (filele 4 și 291 – 298 dosar fond), autorul reclamantului, Filderman I., a fost condamnat la pedeapsa de zece ani închisoare corecțională, pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzut de art. 267 din Codul penal, precum și punerea sub sechestru a averii.
Astfel cum a rezultat din certificatul de deces depus la dosar (fila 11 dosar fond), din sentința penală nr. 1682 din 11 septembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București (fila 12 dosar fond), prin care s-a dispus reabilitarea judecătorească a autorului reclamantului, precum și din fișa matricolă penală depusă în copie la filele 85 – 86 din dosarul de fond, I. Filderman a decedat în perioada de detenție în anul 1951.
Tribunalul a apreciat că autorul reclamantului a suferit în mod categoric un prejudiciu moral, fiind de notorietate condițiile inumane și degradante din închisorile comuniste, care i-au provocat lui I. Filderman suferințe fizice și psihice ce au marcat pentru totdeauna viața acestuia.
Potrivit extrasului din certificatul de naștere al reclamantului M. D. (fila 5 dosar fond) și astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 380 din 23 iunie 1948 a Tribunalului Popular din București și actele de stare civilă depuse la dosar (filele 6 – 9 dosar fond), s-a constatat că reclamantul are calitatea de fiu al defunctului I. Filderman și al numitei Marguerite Lourie, fiind ulterior adoptat de cel de-al doilea soț al mamei sale, E. M.. Având în vedere dispozițiile legale în vigoare la data încuviințării adopției (art. 309, 313 și 315 din Codul civil din anul 1924), s-a observat că, prin adopția cu efecte restrânse a reclamantului de către cel de-al doilea soț al mamei sale, E. M., reclamantul a păstrat legăturile de rudenie cu tatăl său biologic, I. Filderman.
În această situație, reclamantul M. D. are calitate procesuală activă în prezenta acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind descendent de gradul I al defunctului I. Filderman.
Față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, condamnarea autorului reclamantului pentru fapta prevăzută de art. 267 din Codul Penal constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul reține că, potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Acest text de lege a fost însă declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior introducerii prezentei acțiuni, însă înainte de închiderea dezbaterilor.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop”.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.”
A mai constatat Curtea Constituțională că „prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. 3 din Constituție”.
Totodată, în Decizia Curții Constituționale s-a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, în sensul că este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, Curtea Constituțională a apreciat că nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 147 alin. final din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, conform prevederilor art. 147 alin.1 din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Decizia Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă înainte de închiderea dezbaterilor, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază capătul de cerere al reclamantului având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, motiv pentru care acest capăt de cerere va fi respins, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant ca temei de drept a dispozițiilor art. 998 – 999 Cod civil, tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. 1, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. De asemenea, conform prevederilor art. 8 alin. 1, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Chiar dacă în cazul de față s-ar considera că termenul de prescripție de trei ani nu a început să curgă la momentul decesului autorului reclamantului, ci numai după răsturnarea regimului comunist, respectiv după data de 22 decembrie 1989 (moment la care reclamantul cunoștea atât prejudiciul produs cât și faptul că S. R. este răspunzător de repararea acestuia), oricum termenul de prescripție de trei ani s-a împlinit cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, capătul de cerere având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil fiind prescris.
Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție și nu se poate susține că termenul de trei ani ar fi început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, referitor la pretențiile întemeiate pe prevederile art. 998 – 999 Cod civil, deoarece consacrarea legală a caracterului politic al condamnărilor din perioada comunistă nu poate determina începerea unui nou termen de prescripție a acțiunilor de acordare a despăgubirilor, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a Statului R.. Astfel cum s-a arătat, reclamantul a cunoscut că S. R. este autorul prejudiciului moral suferit de I. Filderman și nu era necesară o recunoaștere legislativă a vinovăției acestuia pentru formularea cererii în pretenții, în condițiile în care dreptul la acțiune s-a născut imediat după răsturnarea regimului comunist.
Având în vedere considerentele expuse, tribunalul a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, a admis și a respins capătul de cerere în pretenții întemeiat pe dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil ca fiind prescris.
Tribunalul a apreciat că la pronunțarea soluției asupra cererii de acordare a daunelor morale nu pot fi avute în vedere nici dispozițiile constituționale și internaționale la care a făcut referire reclamantul în cuprinsul cererii (Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale la CEDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului), întrucât acestea nu constituie temeiuri de drept distincte, fiind invocate numai în subsidiar față de dispozițiile de drept intern reprezentate de prevederile Legii nr. 221/2009.
În acest sens, se va avea în vedere faptul că, prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-a analizat inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul măsurilor reparatorii și s-a apreciat că nu se poate susține că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, se constată că în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau reclamantul nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În cazul de față, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada deposedării autorului său de cota de 1/7 din imobilul situat în Bacău, ., precum și de cota de 19,86% din patrimoniul Întreprinderilor Filderman, al căror echivalent îl solicită prin capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
Astfel, s-a observat că imobilele indicate de reclamant ca făcând parte din patrimoniul Întreprinderilor Filderman se regăsesc în procesele-verbale de inventariere a averii defunctului S. Filderman din anul 1938 (filele 30-49 și 149-168 dosar fond). De asemenea, cota de 19,86% din patrimoniul Întreprinderilor Filderman deținută de I. Filderman este menționată în fișa CAFIN din anul 1949 (filele 136-137 dosar fond), care însă atestă naționalizarea Întreprinderii Filderman prin Legea nr. 119/1948.
În plus, nu s-a depus la dosar un proces-verbal de confiscare a averii autorului reclamantului, întocmit ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 920 din 22 iunie 1948 a Tribunalului M. București, prin care s-a dispus punerea sub sechestru (și nu confiscarea) averii condamnatului I. Filderman.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantului reprezentând daune materiale nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, întrucât din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că autorului reclamantului i s-ar fi confiscat averea ca efect al hotărârii de condamnare, fiind menționată numai punerea acesteia sub sechestru. Pentru a se putea reține confiscarea și . R. a cotei deținute de I. Filderman la Întreprinderile Filderman era necesară întocmirea unui proces-verbal de confiscare, care să confirme preluarea de către stat a averii acestuia.
Însuși reclamantul a susținut în completarea la concluziile scrise faptul că, deși bunurile nu se regăsesc în Decretul nr. 119/1948, ele au făcut obiectul aplicării acestui decret, aspect ce se coroborează cu mențiunile din fișa CAFIN (filele 136 – 137 dosar fond). Astfel, la finalul fișei CAFIN (fila 137 dosar fond) s-a arătat că aceasta atestă bilanțul și acționarii din anul 1949, ceea ce confirmă faptul că întreprinderea nu era încă naționalizată la acel moment, însă făcea obiectul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi.
În concluzie, este incontestabilă preluarea abuzivă de către stat a Întreprinderii Partizanul (inclusiv a cotei deținute de autorul reclamantului), însă nu ca efect al sentinței penale de condamnare nr. 920/1948, ci în urma aplicării Legii nr. 119/1948, situație în care nu sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale.
Împotriva acestei sentințe, la data de 16 mai 2012, a declarat recurs reclamantul M. D., prin care solicită modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare a arătat că, în momentul soluționării cauzei, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire principiile aplicării legii civile precum și analiza tuturor temeiurilor juridice invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.
În momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civila se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 din Codul civil, astfel „Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactiva” precum și în art. 15 alin. 2 din Constituția României „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Văzând jurisprudența și doctrina în materie, rezultă că în cauză se impune că, chiar după declararea art. 5 ca neconstituțional, acesta să fie în continuare aplicat, pentru că era textul de lege în vigoare la data formulării acțiunii și pentru că, fiind vorba despre atingeri neechitabile aduse drepturilor fundamentale ale părților, legea trebuie să ultraactiveze, nu să retroactiveze.
În speță, așa cum a arătat în circumstanțele cauzei, recurentul a formulat acțiunea în noiembrie 2009, moment la care era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma inițială. Așadar la momentul introducerii acțiunii, și-a întemeiat cererea pe o lege care permitea instanțelor să aprecieze neîngrădit valoarea despăgubirilor ce urmau a fi acordate, în raport de circumstanțele concrete ale situației de fapt, formându-și o previziune și o speranță legitimă cu privire la valoarea daunelor ce i se cuveneau.
Curtea Europeană, a stabilit că simpla promisiune a legiuitorului că va reglementa ulterior acordarea de daune a născut speranța legitimă și o creanță exigibilă, este evident că, în cauză, faptul că în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, există o normă legală care reglementă în mod special obligarea statului la plata creanței născute ca urmare a condamnării tatălui său și asasinării acestuia în pușcărie, i-a creat o previziune și o speranță legitimă (cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei).
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Recurentul susține că instanța de fond, nu a analizat cauza prin raportare la toate temeiurile invocate.
Astfel, în susținerea cererii, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată art.1, 2 și 5, acesta a invocat și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 13, 14, 19, 23, 24 și 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, 5, 7, 11, 15, 16, 20 și 52 alin. 3, art. 147 alin. 4 din Constituția României, jurisprudența deoarece Constituția României la art. 20, prevede următoarele: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu actele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între actele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Aceste prevederi legale internaționale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt reglementările internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
Conform art. 147 alin. 4, din Constituția României: „(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Potrivit acestui articol din Constituția României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate.
Având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că începând cu data de 01 ianuarie 2011 prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea.
Legiuitorul are obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte pentru că altfel s-ar crea un vid legislativ.
Faptul, că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenților și nu este un temei legal, ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Mai mult decât atât, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 alin. 1 și 5 – Dreptul la libertate și la siguranță, prevede: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, (...). 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Deci, prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), Tratatelor și Acordurilor Internaționale la care România era și este parte.
Invocă recurentul jurisprudența CEDO - cauza D. P. împotriva României, cauza Broniowski împotriva Poloniei, cauza B. împotriva României .
Referitor la excepția prescripției, susține recurentul că tribunalul, de asemenea, în mod greșit, a admis-o, întrucât, în speță, momentul de la care curge termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este cel al apariției Legii nr. 221/2009, pentru că în baza acesteia a formulat acțiune și nu cel de 22 decembrie 1989, cum susține pârâtul.
Față de momentul apariției Legii nr. 221/2009, respectiv 02 iunie 2009, termenul de prescripție de trei ani nu este depășit, astfel că instanța în mod greșit a admis că excepția prescripției este întemeiată.
Mai mult chiar dacă termenul de prescripție, ar fi început să curgă în mod aberant de la data de 22 decembrie 1989, prin adoptarea Legea nr. 221/2009, S. a recunoscut faptul ca datorează, daune morale și materiale foștilor deținuți politici, astfel încât termenul de prescripție este întrerupt, iar de la data recunoașterii începe să curgă un nou termen de prescripție înlăuntrul căruia a depus cererea de chemare în judecată.
Recurentul precizează faptul că, după 1990 a inițiat o . demersuri pentru a obține informații privind date privind circumstanțele morții, locul unde a fost înmormântat, a promovat acțiunea este reabilitarea a tatălui său în anul 2007. Astfel încât și de la această dată, acțiunea a fost depusă în termen.
Fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil și în prezența situației legislative generată de cele trei decizii și de neintervenția autorității legiuitoare, apreciază că prezenta acțiune trebuia soluționată pe baza prevederilor legale de drept comun, aplicabile în materia daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei fapte ilicite și nu poate refuza soluționarea în fond a cauzei, prin admiterea excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât se încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 3 din Codul civil.
Mai mult, față de împrejurarea că prezenta acțiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr. 221/2009 și că pe parcursul judecății intervenția instanței de contencios constituțional nu a fost urmată și de intervenția legislativă care să reglementeze raporturi de natura celor avute în vedere de textele declarate neconstituționale, apreciază că pretenția sa se argumentează și pe prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, prin anumite decizii de speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat și dezvoltat prevederile art. 1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziție din Convenție nu impune statelor contractante o obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenției de către statul respectiv.
Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate și o coerență rezonabile, de natură să evite insecuritatea și incertitudinea, inclusiv legislativă (hotărârea din 06 decembrie 2007, în cauza B. contra României).
Potrivit acelorași considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin acțiune este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislația națională la momentul introducerii acțiunii trebuie să se considere că reclamanții aveau o „speranță legitimă” la obținerea creanței pretinse.
Raportat totuși la această situație juridică nou creată, recurentul solicită să se constate că până la data soluționării cererilor deduse judecății în cauză, legiuitorul român nu a suplinit cu o altă reglementare textul declarat neconstituțional, motiv pentru care, conform dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr. 186/1999, care statuează printre altele că „atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentale”, va face aplicare directă în cauză a normelor Constituției României.
În acest sens, practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă, relevante fiind cauza Thome contra Marii Britanii (2009); cauza Marckx contra Belgiei (1979); cauza C. contra României (2003) etc.
Chiar daca textul art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, răspunderea statului pentru victimele comunismului instituita prin Legea speciala nr. 121/2009, este o răspundere civilă delictuală.
După adoptarea deciziilor Cutii Constituționale recurentul a arătat în mod expres (fila 148 dosar fond) ca și 998 și următoarele Cod civil, constituie temei temeiul de drept al cererii de acordare de daune morale, tocmai pentru a evita orice neclaritate cu privire la temeiul e drept vizat atunci când a formulat acțiunea, în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a Statului R., pentru o vinovatei recunoscută - pentru crimele comise în perioada comunistă.
Pentru că, ceea ce aduce nou legea specială în acest caz, este doar asumarea direct către stat a vinovăției, adică a răspunderii. Deci o ușurare a sarcinii probei pentru victime.
În speța, instanța nu are de stabilit caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său. Infracțiunea pentru care a fost condamnat și asasinat a fost declarată de drept de către Parlamentul României ca fiind infracțiune politică, prin art. 2, și toate efectele hotărârii judecătorești de condamnare au fost înlăturate de drept.
Efectele esențiale ale intrării în vigoare ale acestei legi, sunt nu doar ușurarea sarcinii probei ci și stabilirea momentului nașterii dreptului la acțiune în repararea prejudiciilor cauzate.
Așadar dreptul său la repararea prejudiciului cauzat de S. R. s-a născut sub imperiul Legii nr. 221/2009, forma inițială.
În cauza sunt întrunite, condițiile răspunderii civile delictuale: vinovăția Statului R., recunoscută și asumată prin lege organică, fapta ilicita a statului roman este recunoscuta și asumata prin lege organica, legătura de cauzalitate este recunoscută și asumată prin lege organică, prejudiciul existența sa este pe deplin întemeiata și dovedită; cuantumul daunelor morale este la aprecierea instanței.
Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, recurentul susține că în mod greșit instanța a respins această cerere considerând că, bunurile proprietatea tatălui său au fost confiscate în baza Legii nr. 119 din 11 iunie 1948, deoarece la data condamnări tatălui său și anume 19 iunie 1948 tatăl său era în continuare proprietar, motiv pentru care ia fost aplicată și această măsură, prin sentința fiind deposedat de ele, acest lucru este confirmat de faptul că, în anexele legii, întreprinderile și imobilele tatălui său nu se regăsesc.
Din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că, autorul său, a deținut următoarele bunuri: cota de 1/7 din imobilul situate în ., Bacău, dobândită prin moștenire de la tatăl său S. Filderman; cota de 19,86% din patrimoniul întreprinderii S. Filderman.
Din expertiza contabila și expertiza construcții și de evaluare întocmite în cauză, a rezultat că valoarea cotelor deținute de autorul său este de 15.279.664,06 lei din care: 1.257.052 lei - cota de 1/7 din imobilul din ., Bacău; 14.022.612,06 lei - cota 19,86% din patrimoniul S. Filderman.
Din sentința de condamnare, rezultă că bunurile i-au fost confiscate autorului recurentului, ca pedeapsă complementară.
Recurentul nu a solicitat și nu a obținut niciodată, în temeiul nici unei legi cu caracter reparatoriu restituirea bunurilor confiscate.
Recurentul solicită să se constate că evaluarea contabilă a patrimoniului întreprinderii la care era acționar tatăl său nu poate constituii decât o palidă reflectare a valorii reale deținute: S. comunist, a evaluat strict contabil bunurile preluate, nu la valoarea lor de piață, iar expertul doar a actualizat cu indicele de inflație acea sumă.
Pentru aceste motive, solicită să-i fie admisă cererea de obligare a pârâtului, la plata despăgubirilor materiale - valoarea bunurilor confiscate ca efect al hotărârii penale de condamnare în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, a art. 480 Cod civil și a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În speță, prin acțiunea formulată de recurent, acesta a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei la data plății al sumei de 2.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, Filderman I., ca urmare a încălcării drepturilor și libertăților fundamentale prin condamnarea cu caracter politic suferită în perioada regimului politic comunist, precum și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor (daune materiale) în cuantum total de 15.279.664,06 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ce au aparținut autorului său.
Criticile referitoare la respingerea pretențiilor deduse judecății reprezentând daunele morale, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la momentul învestirii primei instanțe nu pot fi primite.
Astfel, Curtea reține, alături de prima instanță că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ”decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză – critica formulată în acest sens de reclamant, critică ce se încadrează în motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., fiind deci neîntemeiată.
De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011 și care este obligatorie în condițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
Pe de altă parte, s-a arătat expres că, „prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale”.
Din această cauză, „pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu a fost recunoscută și în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii”.
In consecință, trebuie reținut că prin cele două decizii de neconstituționalitate, s-a constatat că prin reglementarea art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel încât despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
S-a apreciat totodată că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Curtea Constituțională a mai constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a constatat și că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a din alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, susținerile formulate de recurent privind temeinicia cererii sale de acordare a daunelor morale sunt nefondate.
În ceea ce privește întemeierea acelorași pretenții și pe prevederile art. 998- 999 Cod civil, Curtea – în măsura în care s-ar putea aprecia că S. R. ar fi ținut să răspundă delictual, în baza unei culpe proprii, pentru faptele invocate de reclamant, conform dreptului comun, cu ignorarea oricărei legislații speciale cu caracter reparator – urmează să rețină că în mod corect s-a stabilit prin sentința recurată că această acțiune ar avea, potrivit acestui temei juridic, un caracter patrimonial, personal, și, deci este, prescriptibilă extinctiv în termenul general de trei ani stabilit de Decretul-lege nr. 167/1958, termen care curge de la momentul stabilit prin același act normativ pentru astfel de acțiuni, potrivit art. 8 alin. 1, și care s-a împlinit în speță, neavând nicio relevanță în acest sens dacă cel ce se pretinde victima delictului civil putea să uzeze în demersul său de dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic.
Curtea nu poate împărtăși opinia recurentului care, invocând un alt moment pentru curgerea prescripției extinctive, leagă indirect admisibilitatea unui demers judiciar fundamentat pe dreptul comun în materia răspunderii civile de incidența normelor speciale cu caracter reparatoriu incidente în aceeași materie, fiind evident că reclamantul nu poate combina în acțiunea sa atât norma generală cât și legea specială – lege care prevede și în prezent (după aplicarea deciziilor de neconstituționalitate analizate anterior) care sunt măsurile reparatorii pe care statul a apreciat că se impun a fi acordate în ipotezele avute în vedere de legiuitor, măsuri pe care însă recurentul-reclamant le consideră neîndestulătoare, invocând art. 998-999 C.civ. și un drept al său la daune morale ce nu mai este acum recunoscut prin legislația specială, normă care, oricum, derogă de la norma generală.
Curtea, având în vedere și susținerile recurentului privind pretinsa vinovăție pe care statul ar fi înțeles să și-o asume prin adoptarea Legii nr. 221/2009, constată, potrivit chiar expunerii de motive ce a însoțit actul normativ, că inițiatorii săi și-au propus doar „să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist”, acest aspect rezultând fără echivoc din ansamblul reglementării adoptate de Parlament.
De altfel, trebuie amintit în acest context că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este dreptul suveran al legiuitorului național de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv” (Broniowski c. Poloniei).
Curtea constată că nu pot fi primite nici criticile recurentului vizând respingerea pretențiilor reprezentând daune materiale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, S. R. poate fi obligat la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite celui îndreptățit sau acestea nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în cauză, în mod corect s-a reținut că autorului reclamantului nu i s-a confiscat averea ca efect al hotărârii de condamnare invocate, înscrisurile depuse în recurs de reclamant neconducând la reținerea unei alte situații de fapt.
Astfel, prin hotărârea de condamnare cu caracter politic s-a dispus doar în ceea ce privește punerea sub sechestru a averilor celor condamnați, neexistând date în sensul că măsura cu caracter asigurător ar fi fost urmată de trecerea în proprietatea statului a bunurilor prin aplicarea pedepsei complimentare a confiscării acestora.
Pe de altă parte, Curtea remarcă din analiza înscrisurilor depuse în această fază procesuală și împrejurarea că în cazul unuia dintre cei condamnați prin aceeași sentință penală invocată in speță s-a dat curs cererii formulate pentru ridicarea sechestrului asupra averii, reținându-se prin sentința nr. 152/1950 a Tribunalului M. București Secția a II-a că nu s-a procedat la confiscarea averii și că Decretul nr. 212/din 14.08.1948 care prevedea această pedeapsă a apărut ulterior săvârșirii faptei și judecății (fila 73). Or, acest caz particular constituie un argument suplimentar în sensul celor reținute de prima instanță, fiind evident că simpla mențiune din hotărârea judecătorească referitoare la instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului nu poate determina, în lipsa altor probe, concluzia că această măsură ar fi fost urmată întotdeauna de confiscarea averii.
In consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant M. D. împotriva sentinței civile nr. 2047 din 21 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
Grefier,
M. C.
Red.M.A. N.G.
Tehnodact.M.AN.G./C.F.cs
2ex./9.04.2013
T.B.-S.4.-R.N.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 917/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 733/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
