Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină. Decizia nr. 195/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 195/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 39080/3/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 195
Ședința publică de la 30.01.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- P. F.
JUDECĂTOR:- F. C.
JUDECĂTOR:- C. M. S.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant C. I. împotriva Sentinței civile nr. 895/07.05.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. C., având ca obiect, exequator (recunoaștere înscrisuri și hotărâri străine).
Dezbaterile orale și concluziile pe fond, au avut loc în ședința publică din data de 23.01.2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 30.01.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 895/07.05.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C. I., în contradictoriu cu pârâtul C. C..
Pentru a hotărî astfel, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamantul C. I. este neîntemeiată și a respins-o, pentru următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 166 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate, iar potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 167 din același act normativ, hotărârea străină poate fi recunoscută în România, dacă îndeplinește următoarele condiții: hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, hotărârea a fost pronunțată de o instanță competentă, există reciprocitate în ceea privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
De asemenea, potrivit art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să fie îndeplinită și condiția privind dovedirea faptului că respectivei părți i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Tribunalul a constatat că pârâtul C. C. nu a fost prezent la termenul de judecată din 07.05.2009, termen la care au avut loc dezbaterile pe fond și nici nu s-a făcut dovada că acesta a avut cunoștință de acest termen, la dosarul cauzei nefiind depusă nicio dovadă care să ateste că hotărârea pronunțată în Italia îndeplinește condiția prevăzută de art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
Din adresa nr. UN._/10, emisă la data de 13.07.2011, de Primăria R. – Serviciul Evidența Populației și Stare Civilă din R., tradusă în limba română, legalizată sub nr. 5303/15.09.2011 de B.N.P. I. A.-D. și din adresa nr. UN_/10, emisă la data de 13.07.2011, de Primăria R. – Serviciul Evidența Populației și Stare Civilă din R., tradusă în limba română, legalizată sub nr. 5304/15.09.2011 de B.N.P. I. A.-D., rezultă adresele de domiciliu ale pârâtului în perioada 25.09.2002 – 13.07.2011.
Astfel, conform acestora, din data de 25.09.2002 pârâtul C. C. a fost domiciliat în R., Via Pietro Rosano nr. 16, din data de 30.07.2008 a fost domiciliat în R., Via Palermiti nr. 63, ., iar din data de 08.09.2010 acesta a fost domiciliat în R., Via Salvatore Brazilai nr. 115/B, ..
Tribunalul a reținut, așadar, că la data pronunțării sentinței nr. 8028/07.05.2009, de Tribunalul din R. – Secția a Treia de Muncă, prim grad, în dosarul nr._ din RGAC/2007, pârâtul C. C. avea domiciliul în R., Via Palermiti nr. 63, . și nu la adresa din R., Via Pietro Rosano nr. 16, adresa la care acesta a fost citat, astfel cum rezultă din considerentele acestei hotărâri. La dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că pârâtului i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii, iar sarcina acestei probe revenea reclamantului, conform dispozițiilor prevăzute de art. 1169 din Cod civil. Tribunalul a acordat în cauză mai multe termene de judecată pentru ca reclamantul să facă această dovadă și pentru acest motiv cauza a fost repusă pe rol, după reținerea acesteia în pronunțare.
În consecință, pentru motivele arătate, tribunalul a constatat că hotărârea străină nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 167 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 și nici condițiile prevăzute de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (act normativ obligatoriu pentru România din data de 01.01.2007), astfel încât, a respins cererea formulată de reclamantul C. I., ca neîntemeiată.
Pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs reclamantul C. I., dar a formulat două cereri, una la 20.06.2012, a doua la 21.06.2012.
În motivarea cererii de recurs, depusă la 20.06.2012, în sinteză, recurentul a susținut următoarele critici, întemeiate pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 34 pct. 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001.
Astfel, s-a susținut că instanța a nesocotit dispozițiile art. 34 pct. 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 act obligatoriu pentru România începând cu 01.01.2007.
În dezvoltarea motivului, față de argumentul instanței de fond, potrivit cu care s-a reținut că pârâtul C. C. nu a fost prezent la termenul de judecată din 07.05.2009 și nici nu i s-a adus la cunoștință că la acest termen vor urma dezbaterile în fond, recurentul arată că, potrivit Regulamentului Consiliului (CE) nr. 44/2001 obligația sa constă doar în a face dovada că pârâtului i s-a comunicat actul de sesizare și că acesta a avut cunoștință de proces, iar în acest mod a avut posibilitatea și termenul util să-și pregătească apărarea.
Recurentul arată că cererea de chemare în judecată depusă la instanța din Italia s-a înregistrat la 07.11.2007 și a fost comunicată pârâtului la adresa pe care aceasta o avea la acea dată, respectiv „via Pietro R. nr. 16”, fapt ce rezultă din adresa nr. U.N._/10 emisă la 13.07.2011 de Primăria R. – Serviciul Evidența Populației și Stare Civilă, precum și din celelalte adresa de domiciliu ale pârâtului, în perioada 25.09.202 – 13.07.2011.
Recurentul arată că din această adresă, la declanșarea procesului, pârâtul C. C. la 30.07.2008 avea domiciliul în „via Pietro Rossana nr.16”.
S-a mai arătat că procedura de citare cu Italia este identică cu cea din România și că, după sosirea răspunsului de la Evidența Populației citarea până la sfârșitul procesului se face la domiciliul arătat de Serviciul de Evidența Populației.
În final, se arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că pârâtul nu a avut cunoștință de proces și că nu ar fi fost citat corespunzător, în prezent pârâtul formulând contestație în anulare.
În motivarea cererii de recurs depusă la 21.06.2012, în sinteză, s-a susținut următoarele:
Hotărârea tribunalului București este netemeinică și nelegală, deoarece a interpretat greșit dispozițiile legale și probele aflate la dosar.
Se arată de recurent că este adevărat faptul că art. 167 alin. 2 din Legea nr. 105/1995 arată că dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate că citația i-a fost înmânată în timp util pentru termenul de dezbateri în fond cât și actul de sesizare al instanței.
Recurenții arată că, potrivit art. 98 Cod procedură civilă, pârâtul avea obligația să aducă la cunoștința instanței schimbarea de domiciliu, sub sancțiunea neluării în seamă.
Se arată de recurent că pârâtul C. C. a domiciliat în „via Pietro Rossana nr. 16”, în perioada 25.09.2002 – 30.07.2008 și s-a mutat în via Palerniti nr. 6, ., abia la 30.07.2008.
Acțiunea – susține recurentul – a fost introdusă la Tribunalul din R. la 07.11.2007 și citarea s-a făcut corect la 05.01.2008, în „via Pietro Rossana nr. 16”.
Întrucât s-a făcut dovada că la data primirii actului de sesizare a instanței locuia în via Pietro Rossana nr. 16, pârâtul nu poate să-și invoce propria culpă prin schimbarea domiciliului.
În recurs s-au depus: un înscris, denumit „Anexa V” în care este prezentat organul jurisdicțional din Italia și faptul că notificarea (citația) și cererea de sesizare a instanței s-a făcut la 13.02.2008; sentința definitivă autentificată sub nr. 8028/17.05.2009, un certificat din care rezultă că nu s-a exercitat apel împotriva sentinței civile nr. 8022/2009, pronunțată de Tribunalul civil din R. – Secțiunea Activitate de muncă; notificarea judecătorului desemnat prin care s-a pus în vedere pârâtului să depună pentru termenul din 17.04.2008 un memoriu în apărare, dovada notificării pârâtului efectuată prin executor judecătoresc; la fila 45 se află un înscris în care se arată că notificarea a fost returnată în a zecea zi pentru neridicare, somație făcută de avocat Saverio Cosi pentru prezentarea unor martori în instanță; ordonanța prin care s-a respins cererea de suspendare a executării sentinței nr. 8028 din 17.05.2009. Ambele părți au depus concluzii scrise.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
În prima cerere formulată din 20.06.2012, așa cum s-a reținut s-a criticat încălcarea dispozițiilor art. 34 pct. 2 din Regulamentul CE nr. 44/2001.
Potrivit art. 34: O hotărâre nu este recunoscută: 1). dacă recunoașterea este vădit potrivnică ordinii publice a statului membru solicitat; 2). dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; 3). dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat și 4). dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.
Față de aceste dispoziții din Regulamentul CE nr. 44/2001, se observă că, potrivit art. 34 pct. 1, o hotărâre nu poate fi recunoscută dacă contravine ordinii publice a statului solicitat, în speță, a României.
Potrivit ordinii publice de drept privat din România, consacrată și în art. 167 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, hotărârile pronunțate de statele membre ale Uniunii Europene, altele decât cele arătate la art. 166 (în materie de stare civilă) pot fi recunoscute în România dacă prin hotărârea pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, s-a constatat că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbatere în fond cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
În speță, corect a reținut instanța de fond că pentru termenul de dezbatere în fond a cauzei, 07.05.2009, nu s-a făcut dovada citării legale a pârâtului, situație în care a fost încălcată ordinea publică de drept privat din România.
În aceste condiții, susținerea recurentului, potrivit cu care nu s-ar fi aplicat dispozițiile art. 34 alin. 2 din Regulamentul CE nr. 44/2001 nu pot fi primite, nefiind suficient potrivit legii române să fi fost citat pârâtul cu actul de sesizare, doar în urma sesizării instanței, cu atât mai mult cu cât, din notificarea din 05.01.2008 (filele 44 dosar recurs) rezultă că citația/notificarea a fost returnată pentru neridicarea în cele zece zile.
În ce privește critica din cea de-a doua cerere, respectiv din 21.06.2012, astfel cum a fost dezvoltată și aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată, pentru următoarele argumente:
Dispozițiile art. 98 din Codul român de procedură civilă nu pot fi luate în considerare cu privire la obligațiile părților pe care le au în fața instanțelor străine, cu atât mai mult cu cât o instanță dintr-un stat solicitat nu are competența de a cenzura temeinicia și legalitatea unei hotărâri date într-un alt stat din Uniunea Europeană, astfel că invocarea acestui text de lege român pentru a reține o culpă procesuală în procesul purtat în fața instanțelor din Italia, nu poate fi primită și, în mod corect, instanța de fond a făcut abstracție de art. 98 din Codul român de procedură civilă și nu a făcut aplicarea acestui text de lege pentru procesul derulat în fața instanței italiene.
Nefiind deci, îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă, iar art. 34 pct. 2 din Regulamentul CE nr. 44/2001, nefiind aplicabil, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga recurentul la 6.000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant C. I. împotriva sentinței civile nr. 895/07.05.2012 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. C..
Obligă recurentul la 6.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. F. F. C. C. M. S.
GREFIER,
F. J.
Red. PF
Tehnored. PS 2 ex.
22.02.2013
Jud. fond: A.-D. B.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 149/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1657/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
