Revendicare imobiliară. Decizia nr. 149/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 149/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 51583/3/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 149 A
Ședința publică de la 23.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelantul pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 2284/17.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. C. și I. F., ambii cu domiciliul ales la SCA Gutoi/M. în București, .. 17, ., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantul pârât M. București prin Primarul General prin consilier juridic M. E. L. și intimații reclamanți I. C. și I. F. reprezentați de avocat A. G., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul intimaților reclamanți I. C. și I. F. depune la dosar copia sentinței civile nr. 152/2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, la care se raportează apelantul atunci când invocă autoritatea de lucru judecat și comunică și părții adverse o copie de pe aceasta.
Reprezentații părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelantului pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Î.C.C.J., instanța trebuia să analizeze cauza doar prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Consideră că acțiunea promovată este inadmisibilă. Dacă s-ar dispune restituirea în natură a imobilului, solicită se contate că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă situația juridică a acestuia. În subsidiar invocă excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Î.C.C.J.
Apărătorul intimaților reclamanți I. C. și I. F. arată s-au făcut demersuri și s-au depus la dosar relații, la filele 117, 118, 111, 158, care privesc situația juridică a imobilului. Pe fond solicită respingerea apelului ca nefondat. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat adusă ca o critică de M. București arată că soluționarea unei cauze pe baza unei excepții nu impune autoritatea de lucru judecat. Nu se poate refuza analizarea pretențiilor pe o acțiune în revendicare pe dreptul comun. Solicită respingerea excepției inadmisibilității. Consideră că au dreptul de a supune instanței pretențiilor lor în revendicare. Cu privire la situația juridică solicită să se constate că aceasta a fost bine lămurită, fiind depuse răspunsuri de la toate autoritățile. Nu se solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la 30.06.2011 la Tribunalul București, reclamanții I. C. și I. F. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp, situat în București, . H. Nasturel) nr. 141 sector 3.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt legatari cu titlu particular, în cote de ½ fiecare asupra imobilului menționat, fiind moștenitorii defunctului Lee A., potrivit certificatului de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239/29.10.2008 emis de BNP și că, prin testamentul încheiat la data de 20 decembrie 1956, autorul reclamanților a dispus ca cei doi fii ai lui C. I., respectiv C. și F. să primească fiecare câte o jumătate din imobilul situat în București, .. 14, sector 3.
Acest imobil a fost dobândit de către autor de la Fanny N. B.Rappapost la data de 17.07.1928, potrivit contractului de vânzare-cumpărare și procesului-verbal nr._/27.07.1928 eliberat de Tribunalul Ilfov.
Conform procesului-verbal emis pentru înființarea Cărților Funciare, întocmit la 27.01.1940, imobilul a fost trecut cu suprafața de 462 mp potrivit măsurătorilor efectuate.
Au mai arătat reclamanții că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul lor, conform Decretului nr. 92/1950, figurând în anexa la decret la poziția nr. 4338, iar ulterior, conform Decretului nr. 151/1989 construcția a fost demolată și că, în prezent, terenul deținut de M. București este liber de construcții și poate fi retrocedat în natură.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 și urm. Cod civil, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și art. 6 din CEDO.
În cauză, au fost administrate probe cu înscrisuri și expertiză tehnică topografică pentru identificarea terenului în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 2284/17.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate invocată de pârât, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții I. C. și I. F. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General și a fost obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 359 mp, situat în București, . H. N.) nr. 14, sector 3, având vecinătățile stabilite în raportul de expertiză topo întocmit de expert B. S.-S..
Pentru a hotărî astfel, examinând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut că autorii reclamanților, A. Lee și Therese Lee, au dobândit în proprietate un imobil situat în București, .. 14, alcătuit din teren în suprafață de circa 380 mp și construcție în suprafață de circa 260 mp conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.07.1928 la Tribunalul Ilfov.
Prin testamentul întocmit la data de 20.12.1956, Lee A. a dispus că cei doi fii ai lui I. C., respectiv I. C. și I. F. să primească câte ½ din imobilul situat la adresa de mai sus, reclamanții fiind legatari cu titlu particular, în cote de 1/2 fiecare referitor la acest imobil, așa după cum rezultă din certificatul de calitate de legatar cu titlu particular nr. 239/2008 emis de BNP.
Reclamanții nu au formulat notificare în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001 privitor la imobilul ce se revendică în cauza de față.
A fost invocată de către pârâtul M. București excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată, text care stabilește că nedepunerea, în termen a notificării atrage decăderea din dreptul de a se solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent referitor la acel bun imobil.
Instanța a considerat că această excepție nu este întemeiată și a respins-o, întrucât decăderea la care face referire dispoziția legală invocată nu este de natură să determine pierderea dreptului de proprietate în sine, ci persoana care se consideră ca fiind adevăratul proprietar al imobilului care a fost preluat în mod abuziv de stat în regimul anterior are la îndemână acțiunea în revendicare prin care urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei acelui bun.
Respingerea ”de plano” ca inadmisibilă a cererii de retrocedare a bunului imobil ar reprezenta o încălcare a legislației CEDO, respectiv a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în raport de care este evident faptul că reclamanții dețin „un bun” ei având interesul de a obține restituirea în natură a imobilului, totodată admiterea excepției invocate ar însemna o nesocotire a jurisprudenței CEDO care a avut în vedere în permanență protejarea dreptului de proprietate, astfel încât o eventuală limitare de către stat a dreptului de proprietate să se facă prin păstrarea unui just echilibru între interesul general al comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale individului căruia trebuie să i se acorde o compensare rezonabilă în ipoteza deposedării de acel bun.
Solicitarea formulată de pârât în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă ar însemna totodată o încălcare a prevederilor art. 6 din CEDO care garantează accesul liber la justiție a oricărei persoane.
Instanța are în vedere faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, reglementările internaționale și jurisprudența CEDO au prioritate față de normele interne ori de câte ori se ivește un conflict așa cum este cazul în speța dedusă judecății.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul situat în .. 14, fostă H. N., a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția nr. 4338, iar ulterior, construcția a fost demolată.
Reclamanții au calitatea de legatari cu titlu particular, în cote de ½ fiecare, așa după cum rezultă din certificatul nr. 239/2008 emis de BNP.
În privința titlurilor de proprietate prezente de părți referitor la terenul în litigiu, comparând drepturile autorilor de la care provin aceste titluri, instanța a acordat preferabilitate titlului invocat de reclamanți, acesta fiind mai bine caracterizat.
Sub acest aspect, preluarea de către stat a bunului imobil în regimul anterior în temeiul decretului de naționalizare nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu valabil în condițiile în care acest decret contravenea atât Constituției din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate personală, cât și dispozițiilor art. 481 cod civil care stabilea că exproprierea unui bun imobil se putea realiza doar pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei despăgubiri juste și prealabile.
De altfel, textul art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică a statuat că sunt preluate cu titlu doar acele imobile care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la momentul preluării respectivelor bunuri, condiții care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
Acțiunea formulată de reclamanții în sensul retrocedării în natură a imobilului teren este întemeiată și în raport de legislația CEDO și jurisprudența Curții Europene, în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție statuând că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel încât nimeni nu va putea fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile stabilite de lege, aceste norme internaționale fiind obligatorii întrucât au fost ratificate de statul român, făcând parte din legislația internă.
De vreme ce reclamanții dețin un bun în sensul prevederilor din acest protocol, aceștia sunt totodată titularii unei speranțe legitime și ca atare sunt în măsură să beneficieze de o protecție juridică adecvată.
Instanța a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză topometrică efectuat în cauză și prin care se opiniază în sensul că terenul în litigiu poate fi retrocedat în natură către cei care îl revendică.
Date fiind considerentele expuse, în concordanță cu dispozițiile art. 480 – 481 Cod civil și având în vedere legislația CEDO și jurisprudența Curții Europene, instanța a dispus respingerea excepției de inadmisibilitate invocată de pârâtul M. București care va fi obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 359 mp, situat în București, .. 14, sector 3, având vecinătățile precizate în raportul de expertiză topo depus la dosar.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs, calificat apel de către instanță, pârâtul M. București prin Primarul General, pe care o consideră netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:
În raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/200X pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, consideră că instanța de judecată trebuia să analizeze fondul cauzei doar prin raportare la dispozițiile Legii speciale.
Considerentele instanței de fond sunt în totală contradicție atât cu motivarea instanței supreme, cât și cu modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, stabilindu-se că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate este Legea nr. 10/2001.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, de la data intrării în vigoare a legii speciale de restituire nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv revendicarea întemeiata pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedura obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Se mai arată că, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – ce intra sub incidența acestui act normativ – indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul Civil. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publica, rezulta că acestea sunt de imediata aplicare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipata legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, care prevede ca: "Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație.
Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Brumărescu – 1997 ș.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparatoriu și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber în trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."
Potrivit art. 2.1 alin. 1 din Legea nr. 10/2010, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art. 22 alin. l din aceeași lege persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Rezultă din aceste dispoziții legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrative teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar cum este și speța de față.
Având în vedere motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților era Legea nr. 10/2001.
În temeiul O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și în baza prevederilor HG nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoanele îndreptățite pot opta pentru a primi despăgubiri în numerar până la contravaloarea a maximum 500.000 RON, diferența până la valoarea înscrisă în titlul de despăgubire fiind convertita ele către A.N.R.P, în acțiuni la Fondul Proprietatea, ce vor putea fi tranzacționate după listarea acestora la B. de Valori Mobiliare.
Prin dispozițiile art. 18 și 46, Legea nr. 10/2001 deroga de Ia regulile doctrinei juridice clasice instituind un criteriu special de preferință, ce acordă prioritate titlului de proprietate încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și stabilește măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și care au fost înstrăinate de stat foștilor chiriași (speța de față).
Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, statuează în art. 6 alin. 2 că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație și dispozițiile ei sunt aplicabile și acțiunii în revendicare.
Potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele membre semnatare ale Convenției, în egala măsura ca și normele acesteia) pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului.
Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. În acest spirit a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 1/2009 (Monitorul Oficial nr. 63 din 03.02.2009).
În cauza de față, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza C. împotriva României cererea nr._/99 din 11.06.2002, Cauza P. împotriva României cererea nr._/99 din 13.11.2001).
Reclamanții nu mai pot pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Instanța de judecată ar fi trebuit să constate ca inadmisibilă acțiunea, mai ales în condițiile în care aceasta a fost reținută definitiv și irevocabil, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr._/3/2008.
Față de existența dosarului mai sus menționat și indicat prin adresa nr._/4623/04.05.2012 a Direcției Patrimoniu depusă la dosarul cauzei, apreciază că, instanța de fond chiar și din oficiu în baza rolului său activ ar fi trebuit să rețină autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește cererea de chemare în judecată față de dispozițiile art. 163 Cod procedură civilă și 1201 Cod civil.
Apelantul-pârât consideră că sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat – identitate de obiect (eadem res), identitate de cauza (eadem causa petendi) și identitate de persoane (eadem conditio personarum) – între cele două acțiuni civile deoarece:
Obiectul dedus judecații în prezenta cauză se suprapune celui examinat în primul cadru procesual, concluzie care decurge din modul în care este formulat petitul acțiunii de față și care este identic cu cel al acțiunii precedente, identitatea fiind deplină atât sub aspectul dreptului subiectiv pretins în justiție cât și în privința obiectului material al acestui drept.
Temeiul de drept al primei acțiuni I-a constituit art. 480-481 Cod civil (ca argument legal de drept substanțial).
Având în vedere noțiunea de obiect al acțiunii (așa cum aceasta este definită de literatura de specialitate – «pretenția din cerere, în legătură cu scopul sau cu folosul avut în vedere de către reclamant, beneficiul juridic ce se reclama sau scopul imediat ce se urmărește», noțiune ce înglobează deopotrivă obiectul material și dreptul subiectiv pretins – se poate constata ca între cele două acțiuni există identitate de obiect: în ambele, reclamanții invoca dreptul lor de proprietate (ca drept subiectiv) asupra aceluiași imobil – ca obiect material, în scopul obținerii unei hotărâri favorabile în ceea ce privește revendicarea imobilului.
Cauza ce fundamentează dreptul dedus judecații este, de asemenea, identică între cele două litigii.
Pornind de la noțiunea de cauză, așa cum aceasta este definita de literatura de specialitate fiind faptul material sau juridic, care constituie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat în justiție (faptul generator al acestui drept), instanța de judecată poate observa identitatea de cauza dintre cele două acțiuni.
Astfel, ambele acțiuni au drept cauza dobândirea de către reclamanți a posesiei aceluiași imobil, conform actelor de vânzare invocate, pe baza aceluiași temei legal principal: art. 480 Cod civil și pe baza acelorași împrejurări/motive avute în vedere de instanța care a soluționat în mod irevocabil prima acțiune.
Indicarea ca temei juridic suplimentar în prezenta acțiune, nu atrage consecința unei cauze diferite față de primul litigiu, întrucât cauza unei cereri de chemare în judecată reprezintă mai mult decât indicarea unui text de lege.
Între cele două acțiuni exista și identitate de părți.
Pornind de la tripla identitate între cele două acțiuni de revendicare a aceluiași imobil și în temeiul principiului de drept res iudicata pro veritate accipitur, instanța de judecata investită cu prezenta acțiune nu putea proceda la, soluționarea acțiunii în revendicare formulata de reclamanți întrucât o altă instanță de judecată a tranșat în mod irevocabil aspectele juridice privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, inadmisibilitatea prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 fiind apreciată ca o chestiune ce ține de fondul cauzei, iar nu ca și excepție.
Instanța de judecată dispune restituirea în natură a imobilului, fără a clarifica însă situația juridică a acestuia în raport de concluziile raportului de expertiză care identifică efectiv imobilul solicitat.
Motivarea instanței de judecată în sensul că se impune restituirea în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezulta cu claritate dintr-o adresă emisă de Direcția Patrimoniu în raport de concluziile raportului de expertiză care identifică efectiv imobilul.
Consideră că aprecierea instanței față de afectarea sau nu a bunului de utilități publice urma a fi făcută numai în măsura în care aceste aspecte rezultă din adrese ce emana de la societățile abilitate în acest sens respectiv SA Apa N. SA, . .>
Expertul B. S. precizează în concluziile raportului de expertiză că suprafețe de teren este liberă și neafectată, însă aceste aspecte ce țin de existența unor rețele edilitate subterane, ce nu pot fi observate prin expertizarea imobilului la fața locului, apreciază că nu pot rezulta decât din date concrete ce emană de la societățile abilitate în acest sens.
De altfel, chiar exportul arată în ultima filă a raportului că terenul se afla la o apropiere de 3,40 m de rețeaua de canalizare existentă și că include pe latura de Nord o gura de scurgere ape (un geiger).
Mai mult, expertul precizează posibilitatea restituirii în natură în măsura în care nu apar date despre alte rețele subterane necunoscute și ascunse în momentul expertizării și dacă valoarea investiției în amenajarea unei noi parcări permit acest lucru.
Instanța de judecată a pronunțat hotărârea în sensul restituirii în natură fără a avea la dosarul cauzei argumentele care să justifice acest lucru.
La dosarul cauzei nu s-a dispus depunerea de probe suplimentare din care să rezulte afectarea bunului de rețele edilitare sau să aducă lămuriri în ceea ce privește parcarea de care face vorbire exportul în concluziile raportului.
Or, în aceste condiții, consideră util ca aspectele ce țin de afectarea sau nu a bunului litigios de rețele edilitare să fie reglementate pe baza unor adrese care să emane de la SA Apa N. SA, . . în ceea ce privește parcarea, să se dispună adrese către DUAT și Primăria Sectorului 3 pentru a comunica relații privind autorizarea acesteia.
Necesitatea unor astfel de relații în opinia sa, rezidă din faptul că, existența de rețele edilitare neidentificate sau nespecificate duce ulterior la imposibilitatea punerii în executare a unor astfel de hotărâri sau încălcarea dreptului de proprietate al unor terțe persoane.
A îmbrățișa opinia instanței de judecată înseamnă a nesocoti dispozițiile legale în materie și a soluționa cauza în afara legii fără a avea temeiul legal necesar.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând motivele de recurs în raport de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Curtea constată că prima instanță nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în speță, prin prisma celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel reclamantă nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat, deși, această procedură s-a aflat la îndemâna sa. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului .
De asemenea, în dispozitivul deciziei, se reține că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudența C.E.D.O semnificația noțiunii de „bun se raportează atât la bunurile actuale existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Nu trebuie considerate bunuri în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, și nici creanța condițională rămasă fără obiect, în urma nerealizării condiției (vezi Cauzele C. contra României, M. contra României)
Cu privire la semnificația noțiunii de „bun” în cauza pilot A. și alții contra României s-a statuat că nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios.
Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Aplicând aceste principii la litigiul de față, Curtea constată că reclamanta nu deține un „bun”, deoarece nici o jurisdicție sau autoritatea administrativă nu i-a recunoscut un drept la restituirea în natură sau la acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză.
Prin urmare, soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001 este cea corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenție.
De asemenea, această soluție nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție, care garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privind drepturile și obligațiile sale civile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile, astfel că este exclusă privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, cât timp împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță conform art. 26 din această lege.
În cauză, nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voința părții care să fi împiedicat-o pe reclamantă să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și independente de conduita părții. Așadar, Curtea constată că reclamanta apelantă nu poate invoca imposibilitatea utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din motive care să excludă culpa sa în formularea în termenul legal a notificării.
În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a acțiunii față de existența unei cereri similare soluționate prin sentința civilă nr. 152/02.02.2009 în Dosarul nr_/3/2008 al Tribunalului București secția a I. civilă, critica este nefondată având în vedere următoarele .
Potrivit art. 1201cod civil „Este lucru judecat atunci când a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.”- prezumtie irefragrabila.
Daca instanta a solutionat pricina fara a intra in cercetarea fondului, actul nu se bucura de puterea lucrului judecat, astfel ca admisibilitatea unei noi cereri ulterioare nu este exclusa.
Daca instanta a respins cererea fara a statua asupra fondului (netimbrata, prematura, etc) reiterarea aceleeasi pretentii printr-o cerere ulterioara este nu doar posibila, dar poate duce la o solutie favorabila reclamantului
A considera că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei noi acțiuni în condițiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripției dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 din Convenție.
Astfel, pentru ipoteza în care dreptul material la acțiune este imprescriptibil trebuie să i se recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată anterior.
În cauză prin sentința civilă nr 152/2009 a Tribunalului București s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților în condițiile în care aceștia nu au făcut dovada formulării unei notificări în baza Legii nr 10/2001. Dreptul reclamanților de a face dovada parcurgerii procedurii prealabile instituite de Legea nr 10/2001 nu poate fi paralizat prin existenta unei hotărâri anterioare care nu le-a soluționat cererea pe fond.
Față de aceste considerente, conform art. 296 Cod procedură civilă Curtea de Apel a admis apelul formulat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, și a modificat în tot sentința apelantă, în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 2284/17.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți I. C. și I. F., ambii cu domiciliul ales la SCA Gutoi/M. în București, .. 17, ..
Modifică în tot sentința apelantă, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca inadmisibilă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
F. C. D. L. M.
GREFIER,
S. V.
Red. CF
Tehnored. CF/PS 5 ex.
29.04.2013
Jud. fond: C. T.
| ← Cereri. Decizia nr. 846/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
