Legea 10/2001. Decizia nr. 1657/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1657/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 59688/3/2011
Dosar nr._
(1498/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1657
Ședința publică de la 22.10.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 916 din data de 22.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant H. D. A. și cu intimatul – intervenient V. S..
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat F. P., în calitate de reprezentant al intimatului – reclamant H. D. A., în baza împuterniciri avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (fila 7) și avocat I. G., în calitate de reprezentant al intimatului – intervenient V. S., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus, la data de 10.10.2013, întâmpinare din partea intimatului – reclamant, ce a fost comunicată, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, atașată la fila 16.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul – reclamant, H. D. A.,prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului, având în vedere următoarele argumente:
Susține că, obiectul prezentei cauze se referă la existența unui imobil compus dintr-o clădire cu mai multe apartamente și un teren, iar hotărârea atacată are în vedere restituirea apartamentului de la etajul 1 și propunerea de acordarea a măsurilor reparatorii prin echivalent vizând apartamentul nr. 1 și pentru suprafața de teren de 437 mp.
Față de această situație, rezultă că s-a dispus restituirea în natură a apartamentului de la etajul 1, iar pentru apartamentul nr.1 și pentru teren s-au dispus măsuri reparatorii, deci nu se poate vorbi de acordarea unei singure măsuri reparatorii pentru întregul imobil.
De asemenea, recurenta a mai criticat și faptul că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens, învederează că depus notificarea privind imobilul situat în București, ., sector 1, în urmă cu 12 ani, împreună cu înscrisurile necesare, respectiv dovada calității de persoană îndreptățită și dovada calității de moștenitor.
Prin urmare, absența unui răspuns din partea primăriei are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii, prin nesoluționarea notificării, astfel dreptul reclamantului a fost vătămat.
Referindu-se la ultimul motiv de recurs – aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, solicită respingerea și a acestei critici, întrucât nu există nicio motivare, nicio justificare sau argumentare pentru invocarea acestui articol.
Solicită cheltuieli de judecată, în cuantum de 2746,60 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii . nr. 266 din data de 21.10.2013, pe care o depune.
Intimatul – intervenient V. S., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, față de următoarele considerente:
În esență, susține că în ceea ce privește apartamentul nr. 1, aflat în posesia intervenientului, soluția pronunțată de tribunal este temeinică și legală întrucât nu se mai putea dispune restituirea acestui apartament, având în vedere că intimatul – intervenient este proprietar, deține un contract de vânzare - cumpărare care nu a fost desființat, deci produce efecte juridice.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 165/2012, cererea de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe, ambele sunt pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2012, și orice fel de referiri la terminologia folosită de instanță sunt irelevante, atât timp cât dispozițiile art.50 din textul de lege menționat, stabilesc clar că sintagma „măsuri reparatorii” se va înlocui cu sintagma „măsuri compensatorii” în condițiile noii legi.
Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA ,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul H. D. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, să fie obligat pârâtul la soluționarea dosarului de Lege nr.10/2001, cu nr. 2932/2001, și la emiterea dispoziției de restituire în natură sau echivalent a imobilului situat în București, Paris nr. 54, sectorul 1, format din construcție și teren.
In motivarea cererii s-a arătat că imobilul sus menționat a fost proprietatea autorului său H. P., în baza procesului-verbal nr.4850/1940, iar în urma deceselor succesive reclamantul a rămas singurul moștenitor al autorului care a formulat notificare.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de notificare, imobilul în cauză compus din teren și construcții a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, poziția nr. 3475 de la autorul său, Heneș P..
Ulterior, apartamentul nr.1 din imobil, a fost vândut chiriașului V. S., în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a depus notificare în baza Legii nr.10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului, însă nici până în prezent notificarea nu a fost soluționată, deși au trecut mai mult de 60 de zile de la data formulării notificării.
A formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul V. S., solicitând recunoașterea dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în București, ., sectorul 1, precum și asupra terenului de 129,97 m.p. situat sub construcție, și să se constituie un drept de servitute de trecere în favoarea intervenientului pentru cele patru intrări în imobil.
Prin încheierea de ședință din 15.10.2012, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție, sub aspectul capătului doi de cerere, luând act și de precizarea reclamantul în sensul că nu înțelege să solicite restituirea în natură a apartamentului proprietatea intervenientului ci numai a restului imobilului, iar intervenientul a arătat că în această situație renunță la primul capăt din cererea de intervenție.
Prin sentința civilă nr.916/22.04.2013, a fost admisă în parte cererea principală formulată de către reclamantul H. D. A.; a fost obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantului apartamentul situat în Bucuresti, ., ., ce face obiectul contractului de închiriere nr._/1999 încheiat între PMB-DGAFI și D. R. M.; a fost obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 1 situat în București, ., S+P, sector 1, ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 1100/_/1996 încheiat în baza Legii nr.112/1995 între PMB prin . V. Sebian, și pentru terenul în suprafață totală de 437 mp situat în București, ., sector 1, astfel cum este identificat în raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B. C. G. (incluzând și terenul de sub construcție), constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca rămasă fără obiect, și a obligat pârâtul M. București la 3.328 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
In speță, este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea de acordare a măsurilor reparatorii fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art.23 după republicarea din septembrie 2005 a legii).
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr.10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. În acest sens, au fost avute în vedere și dezlegările date prin Decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Imobilul care face obiectul cauzei, a aparținut autorului reclamantului, H. P., așa cum rezultă din procesul-verbal nr. 4850/1940 pentru Înființarea Cărților Funciare București, cu precizarea că la dosarul nu este depus și titlul de proprietate originar.
Bunul imobil a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, în baza Decretului nr.92/1950, poziția nr. 3475 de la fostul proprietar H. P. (menționat eronat Hermes P.), așa cum rezultă din conținutul relațiilor comunicate de către AFI, DITL, CGMB – AFI și din anexa la Decretul nr. 92/1950.
În urma decesului fostului proprietar, dar și a altor decese succesive, reclamantul a rămas singurul moștenitor care a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, reclamantul având în prezent redobândită cetățenia română.
În ceea ce îl privește intervenientul V. S., acesta a dobândit apartamentul nr. 1 din imobil în baza Legii nr.112/1995 prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1100/_/1996, în suprafață utilă de 160,16 m.p. precum și 129,97 m.p. teren situat sub construcție.
In concluzie, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că prin actele depuse s-a făcut dovada că autorul reclamantului a deținut în proprietate imobilul respectiv, care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950.
La aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art.22 din Lega nr.10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 25 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
De asemenea, s-au avut în vedere prevederile art. 23 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care detaliază asupra categoriei de acte doveditoare în înțelesul Legii 10/2001, concluzionând că HG nr. 250/2007 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.
Astfel, a constatat prima instanță că Primăria avea obligația de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului.
Potrivit art. 18 lit.c din Legea nr.10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin.2 și art.7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce au fost vândute sau constituie curte, și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
În speța dedusă judecății, s-ar putea restitui total sau parțial curtea numai în ipoteza prevăzută de art. 7 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv numai în ipoteza în care nu ar fi necesar terenul aferent construcției pentru o bună utilizare a acesteia.
Conform raportului de expertiză efectuat de expert B. C. G., imobilul teren care face obiectul cauzei are o suprafață totală de 437 m.p. pe care se află o construcție cu o suprafață construită la sol de 166 m.p., însă terenul nu poate fi restituit în natură deoarece pentru a asigura accesul intervenientului pe toate cele patru intrări se ocupă aproape toată suprafața liberă de teren.
Prin urmare, tribunalul a constatat atât din raportul de expertiză cât și din planșele foto depuse că există o imposibilitate de restituire a terenului reprezentând curte, întrucât acest teren este necesar pentru buna funcționare a apartamentului care nu se restituie în natură, conformația efectivă a terenului nu permite nici măcar o restituire în parte a acestuia, astfel încât, în raport de art. 20 și art. 7 din Legea nr. 10/2001 tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 1 situat în București, ., S+P, sector 1 ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 1100/_/1996 încheiat în baza lg.112/1995 între PMB prin . V. S., și pentru terenul în suprafață totală de 437 mp situat în București, ., sect. 1, astfel cum este identificat în raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B. C. G. (incluzând și terenul de sub construcție), constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Având în vedere că tribunalul a respins cererea de restituire în natură a terenului curte, pe cale de consecință, în mod implicit, a respins cererea de intervenție ca rămasă fără obiect, reținând și că reclamantul a solicitat, pe fondul cauzei, numai despăgubiri prin echivalent pentru tot imobilul.
Tribunalul a constatat că singurul imobil construcție ce se mai află în proprietatea pârâtei sunt apartamentul situat în București, ., sectorul 1, . obiectul contractului de închiriere nr._/1999 încheiat între PMB-DGAFI și D. R. M., așa cum rezultă din situația juridică comunicată la dosar, coroborată cu contractul de închiriere atașat.
Având în vedere această situație de fapt, respectiv că există un apartament închiriat, care poate fi restituit, tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantului apartamentul situat în București, ., ., ce face obiectul contractului de închiriere nr._/1999.
Totodată, tribunalul a obligat pârâtul M. București, prin Primarul General PMB la 3.328 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu de expertiză și onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
În mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat M. București să emită dispoziție prin care să restituie în natură apartamentul și să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 1, respectiv să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.328 Lei, pentru următoarele argumente:
Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., sector 1, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, poz.3475.
Apreciază recurentul - pârât că, potrivit art.23 alin. 1 si 2 „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
Se mai arată că, potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte”, respectiv înscrisuri prin care recurentul – pârât înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate si care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, și numai după ce aceasta dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot depuse până la data soluționării notificării”.
Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului, imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emitădispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent condițiile Legii nr.247/2005.
Potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acești legii.
Conform art.1 alin.1și alin.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/201 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, recurentul – pârât învederează următoarele:
În mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care ca fi respinsă motivarea Municipiului București, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin. 3. Cod de procedură civilă.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept: art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Intimatul – reclamant H. D. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței civile nr.916/22.04.2013 pronunțată de instanța Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, ca fiind legală si temeinică.
Cu cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat, conform facturii/chitanței depuse.
Intimatul – reclamant solicită să se aibă în vedere faptul că a depus la Primăria Municipiului București notificarea nr.376/29.05.2001, prin care a solicitat restituirea in natura a imobilului situat in București, sector 1, ., imobil compus din construcție si teren.
În anul 2001, când a depus notificarea, a atașat toate actele care făceau dovada calității sale de persoană îndreptățită și dovada de moștenitor legal.
Invocă prevederile art. 25 din Legea nr.10/2001, art. 25.1, 25.2 din Norma metodologică (din 07.03.2001) de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001:
Referitor la prevederile Legii nr. 165/2013, arată intimatul că aceasta a intrat in vigoare la data de 20 mai 2013, ulterior pronunțării sentinței civile nr.916/22 aprilie 2013.
Făcând aplicarea articolelor 1 și 4 din Legea 165/2013, apartamentul de la etajul 1 se restituie in natură, iar pentru apartamentul nr. 1 S+P si terenul in suprafață de 437 m.p. se acordă compensarea prin puncte, deci nu se poate vorbi despre o singură măsură pentru întregul imobil, așa după cum invoca in mod greșit recurentul – pârât.
Trebuie avut in vedere faptul că un apartament poate fi restituit in natură (apartamentul de la etajul 1), iar pentru apartamentul nr.1 si terenul in suprafață de 437 m.p. se face aplicarea legală, așa încât, recurentul – pârât este obligat să emită dispoziția in conformitate cu prevederile art.1 alin.1 si 2, si nu ,,in sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul in litigiu” așa după cum in mod neîntemeiat/greșit susține aceasta.
Se mai arată, cu referire la critica privind cheltuielile de judecată, că recurentul - pârât tinde a se exonera de o eventuală culpă invocând neîndeplinirea obligației de către intimatul – reclamant, ceea ce nu concordă cu realitatea.
Notificarea a fost depusă in anul 2001.
Au fost depuse toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum si in cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, conform art.22 din Legea nr.10/2001.
Pasivitatea recurentei - pârâte este culpabilă, fiindcă aceasta avea obligația, pe de o parte, să analizeze actele depuse si să emită dispoziție privind restituirea in natură/acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului sau chiar dispoziție de respingere a notificării, iar, pe de altă parte, obligația anterior menționată trebuia să se regăsească înăuntrul termenului legal de 60 de zile (cu eventualele date de referința, dacă ar fi fost cazul, dar nu pentru prezenta cauză).
Absența vreunui răspuns din partea recurentei - pârâte are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii, iar prin nesoluționarea notificării dreptul intimatului – reclamant a fost vătămat, singura modalitate pentru finalizarea soluționării notificării a fost accesul la instanța de care a înțeles să fac uz după mai bine de 10 ani de la depunerea notificării.
Referitor la solicitarea recurentei - pârâte „În cazul in care veți respinge motivarea Municipiului București, va solicităm să faceți aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3. C.pr.civ,, solicită intimatul să fie respinsă, deoarece nu există nici o motivare in acest sens, fiind pur si simplu o solicitare fără nici o justificare/argumentare in acest sens.
Față de motivele expuse, se solicită respingerea recursului ca nefondat,cu obligarea recurentei - pârâte la plata onorariului de avocat.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticle formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Susținerea recurentului în sensul că termenul de 60 de zile - prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea 10/2001 republicată (art. 23 alin. 1 în numerotarea inițială a actului normativ) – pentru soluționarea notificării ar fi un termen de recomandare este formulată cu neobservarea termenilor în care este redactată această normă,.
Dispoziția legală menționată este în sensul că „În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.”, rezultând cu evidență faptul că legiuitorul a stabilit în sarcina unității notificate obligația de a soluționa (de a se pronunța) notificarea primită înăuntrul acestui termen legal, iar nu facultatea de a respecta sau nu termenul respectiv.
Nu numai interpretarea gramaticală a normei menționate conduce la concluzia caracterului obligatoriu/imperativ al termenului stabilit pentru soluționarea notificărilor, dar și interpretarea teleologică a acestei norme conduce la aceeași concluzie pentru că scopul legii 10/2001 a fost acela de a se acorda cu celeritate măsurile reparatorii pe care acest act normativ le recunoaște în favoarea persoanelor de la care au fost preluate în mod abuziv bunurile imobile în perioada regimului comunist, ori a moștenitorilor unor astfel de persoane.
Împrejurarea că depășirea termenului legal menționat ar putea conduce la angajarea răspunderii civile a entității notificate, în sensul obligării acesteia la despăgubiri în favoarea notificatorului, nu este de natură a exonera recurentul pârât (în calitate de entitate notificată) de obligațiile legale ce îi icumbă în temeiul actului normativ special (Legea 10/2001), pentru că angajarea răspunderii civile în despăgubire nu numai că nu constituie o sancțiune pusă la îndemâna persoanei îndreptățite de legea specială, dar nici nu ar avea ca rezultat finalizarea procedurii administrative (în limitele competențelor ce revin entității notificate) a cărei tergiversare este imputată entității notificate și, astfel, realizarea efectivă a dreptului reclamat de notificator.
Or, în lumina principiului specialia generalius derogant, posibilitatea notificatorului de a pretinde reparare a prejudiciului determinat de întârzierea în soluționarea notificării nu poate lipsi de efecte norma specială care instituie obligația entității notificate de a soluționa efectiv notificarea într-un termen rezonabil – care, în aprecierea legiuitorului este de cel mult 60 de zile.
Curtea notează că prima instanță a reținut atât faptul că reclamantul intimat a dovedit calitatea de moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu, precum și calitatea autorului H. P. de proprietar al bunului la data preluării acestuia de către stat în raport de actele juridice depuse de reclamant la dosarul administrativ constituit de către recurentul pârât, respectiv: certificatele de moștenitor întocmite de pe urma defuncților H. P., H. G. (succesoarea lui H. P.), certificatul de deces privind pe defunctul H. R. (moștenitorul defunctei H. G., și tatăl reclamantului), și actul de cesiune încheiat între reclamant și numita V. J. E. H.,; procesul verbal de înființarea cărților funciare cu nr. 4850/1940, precum și anexa actului de preluare a imobilului (Decretul 92/1950).
În condițiile în care actele doveditoare reținute de instanța de fond ca făcând proba calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii pretinse se aflau la dosarul de notificare aflat la dispoziția pârâtului recurent, apare ca fiind lipsit de temei argumentul prin care acesta tinde a acredita teza potrivit căreia nu a putut soluționa notificarea pentru considerentul că ar fi fost necesară completarea acestor acte.
Curtea reține că probele administrate în cauză (printre care și contractul de închiriere nr._/1999, prelungit ulterior, în care Primăria Municipiului București reprezentată de . fost parte) relevă deținerea de către M. București a unui apartament din imobilul ce a fost preluat de la autorul reclamantului intimat, ceea ce, în lumina prevederilor art. 1 coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea 10/2001, conduce la concluzia că este posibilă restituirea în natură a acestei părți a bunului. Astfel, susținerea recurentului în sensul că imobilul în întregul său ar fi imposibil de restituit în natură este făcută cu ignorarea situației juridice reale a imobilului în litigiu, dar și a prevederilor art. 1 și 7 din Legea 10/2001.
Obligația stabilită de instanța fondului în sarcina recurentei pârâte, de a emite dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, a fost dispusă potrivit cadrului legal existent la data pronunțării sentinței, ca atare nu se poate reține un viciu de nelegalitate a sentinței recurate din perspectiva unei reglementări legale intrate în vigoare ulterior datei la care aceasta a fost pronunțată.
Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 3 din Legea 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar potrivit art. 4 din același act normativ „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor…”.
Prin efectul acestor reglementări, punerea în executare a menționatei dispoziții din sentința recurată se va realiza în condițiile acestui nou act normativ.
În ce privește obligația stabilită în sarcina recurentului de a plăti intimatului reclamant cheltuieli de judecată, Curtea apreciază că aceasta este consecința unei corecte aplicări a prevederilor art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., poziția procesuală a pârâtului recurent – față de care a fost admisă acțiunea formulată de reclamant - fiind aceea de parte căzută în pretenții, care datorează adversarului procesual cheltuielile de judecată ocazionate de procesul finalizat printr-o astfel de soluție. Culpa instituției rezultă, în contextul aplicării prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., din însuși faptul că aceasta se situează în poziția de parte căzută în pretenții.
Astfel fiind, critica formulată de recurent în sensul că a fost greșit obligat la plata de cheltuieli de judecată, apare a fiind vădit nefondată.
Cât privește solicitarea de a se face aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 din C.pr.civ. în privința acelorași cheltuieli de judecată, Curtea reține că o atare intervenție a instanței (în sensul măriri sau micșorării cuantumului) poate fi realizată numai în componenta reprezentată de onorariul de asistență juridică, iar în speță cheltuielile acordate cu acest titlu de prima instanță au cuantumul de 2828 lei, sumă ce nu poate fi apreciază ca nejustificat de mare în raport de valoarea obiectului litigiului (reprezentat de reparațiile pentru un imobil compus din construcție și teren în suprafață de peste 437 m.p. situat în zona centrală a mun. București), de durata procesului (care s-a judecat pe parcursul a 7 termene de judecată), dar și de prestația efectivă a avocatului care a formulat acțiunea și a reprezentat partea la fiecare termen de judecată.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent hotărârii primei instanțe, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
Reținând că, în raport de soluția astfel pronunțată în privința recursului, recurentul are calitate de parte căzută în pretenții, Curtea constată că devin incidente prevederile art. 274 C.pr.civ., cererea intimatului reclamant de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată apărând ca întemeiată.
C. va face însă aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., în sensul micșorării cuantumului cheltuielilor care vor fi puse în sarcina recurentului cu acest titlu, apreciind că suma de 2746,6 lei achitată de intimatul reclamant pentru asistența juridică de care a beneficiat în recurs este nepotrivit de mare în raport cu complexitatea problemelor ridicate prin recursul pendinte, a apărărilor formulate (prin întâmpinare) față de această cale de atac, dar și față de durata procedurii de judecare a recursului – un singur termen de judecată.
Apreciază Curtea că, față de cooronatele concrete în care a avut loc judecarea recursului formulat de M. București, se justifică obligarea acestuia la plata de cheltuieli de judecată către intimatul reclamant în limita sumei de 500 lei.
Se va lua act de faptul că intervenientul intimat a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.916/22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant H. D. A. și intimatul – intervenient V. S..
Obligă re curentul la plata către intimatul – reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Ia act că intimatul – intervenient va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.4 – I. Târțău
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 673/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
