Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine. Decizia nr. 125/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 125/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 112/122/2012
Dosar nr._
(2359/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.125
Ședința publică de la 24.01.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă B. G., împotriva sentinței civile nr. 63 din data de 18.06.2012, pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât BONTEANU P..
Obiectul pricinii – exequator.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. P., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât BONTEANU P., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul G. (fila 23), lipsind recurenta – reclamantă B. G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură s-a depus la data de 18.01.2013, din partea recurentei – reclamante, un set de înscrisuri, precum i s-a pus în vedere la termenul anterior, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul pentru Minori din Piemonte și Valle D Aosta, precum și de Tribunalul pentru Minori din Torino.
Reprezentantul intimatului - pârât învederează că nu mai are de formulat alte probe.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, inclusiv asupra motivului de ordine publică vizând lipsa de interes a promovării prezentei cauze în raport de eventuala incidență a dispozițiilor art. 17 din Regulamentul comunitar (CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.
Intimatul – pârât BONTEANU P., prin avocat, având cuvântul, solicită, respingerea recursului.
În ceea ce privește chestiunea pusă în discuție de către instanță, apreciază că în opinia sa, hotărârea trebuie să fie recunoscută în România. Hotărârea pronunțată în Italia nu poate fi recunoscută privitor la obligarea pârâtului Bonteanu P. de a achita reclamantei suma de 200 euro, nu există dovadă că intimatul ar fi fost notificat de reclamantă.
Depune concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalul G. – Secția Civilă sub nr._ , reclamanta B. G. a chemat în judecată pe pârâtul Bonteanu P., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 5133/2009 pronunțată de Tribunalul pentru Minori din Piemonte si Valle D’Aosta – Torino la data de 23 iunie 2009, hotărâre prin care minorul Bonteanu I. A., născut la data de 31 octombrie 2004 în localitatea Rivoli (TO) – Italia i-a fost încredințat, urmând ca pârâtul să contribuie la întreținerea minorului cu suma lunară de 200 de euro.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că din relația de concubinaj cu pârâtul, a rezultat minorul Bonteanu I. A.. Având în vedere dezinteresul manifestat de către tată față de fiul său, instanța prin hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat, rămasă definitivă, a hotărât ca minorul să-i fie încredințat, urmând ca pârâtul să contribuie la întreținerea minorului cu suma lunară de 200 de euro.
S-a mai arătat că de la data pronunțării acestei hotărâri, pârâtul nu a înțeles ca de bună-voie să plătească minorului pensia la care a fost obligat.
A învederat reclamanta că încercând să pună în executare această hotărâre, executorul judecătoresc i-a solicitat să facă dovada faptului că această hotărâre a fost recunoscută în România, motiv pentru care a promovat prezenta acțiune.
Reclamanta a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 105/1992.
La dosar s-au depus următoarele acte: hotărârea nr. 5133/2004 pronunțată de Tribunalul pentru Minori din Piemonte si Valle D’Aosta – Torino, procură specială.
La data de 12 martie 2012, pârâtul Bonteanu P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 105/1992.
A învederat pârâtul că reclamanta se prevalează de o hotărâre pronunțată de către o instanță din Italia, prin care i s-a încredințat minorul rezultat din relația lor de concubinaj și a fost obligat să-i plătească suma lunară de 200 euro cu titlu de întreținere a minorului.
A mai arătat acesta că în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Conform dispozițiilor art. 35 lit. c teza a doua din Legea nr. 105/1992, pentru a se determina întinderea obligațiilor de întreținere, trebuie să se țină seama, chiar dacă legea străină aplicabilă dispune astfel, de posibilitățile materiale ale debitorului.
Or, este evident din materialul probator ce se va administra în cauză (înscrisuri), că veniturile pe care le realizează sunt mult prea reduse pentru a putea fi în măsură să achite drept pensie de întreținere, sume de bani atât de mari, cum s-a stabilit în hotărârea judecătorească pronunțată în Italia.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 167 alin. 2 din aceeași lege, dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, astfel cum reiese că s-a întâmplat și în prezenta cauză, partea interesată de recunoașterea hotărârii străine trebuie să facă dovada că a avut posibilitatea de a-și face apărări în proces și că i s-a înmânat în timp util citația pentru termenul de dezbateri.
A arătat că din probele administrate în cauză, a rezultat cu evidență că nu a participat la proces, nedovedindu-se împrejurarea că a cunoscut despre data procesului și că a fost citat în timp util pentru termenul de judecată.
Astfel, a reieșit caracterul nedefinitiv al hotărârii invocate de către reclamantă, prin omisiunea citării sale legale în fața instanței străine, așa cum legiuitorul român dispunea prin alin. 3 al art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Pe de altă parte, prin dispozițiile art. 171 din Legea nr. 105/1992, legiuitorul stabilește în mod imperativ dovezile pe care o cerere cum este cea a reclamantei trebuie să se sprijine.
A învederat pârâtul că prin probele administrate de reclamantă în cauză, nu s-a dovedit nici caracterul definitiv al hotărârii străine și nici faptul că i s-a înmânat citația pentru termenul de judecată, precum și actul de sesizare a instanței.
Față de aceste considerente, precum și față de împrejurarea că posibilitățile sale materiale nu au fost avute în vedere la momentul judecării de către instanța străină, iar posibilitățile materiale nu îi permit achitarea sumei lunare de 200 euro, a solicitat respingerea cererii reclamantei ca nefondată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 35, art. 167 alin. 2 și 3 și art. 171 din Legea nr. 105/1992 și art. 115 Cod de procedură civilă.
Pârâtul a depus la dosar următoarele acte: sentința civilă nr. 881 din 22 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria G., adeverință eliberată de Spitalul Județean G..
Părțile au depus la dosar concluzii scrise.
Prin sentința civilă nr. 63 din 18 iulie 2012, Tribunalul G. a respins cererea formulată de reclamanta B. G. în contradictoriu cu pârâtul Bonteanu P.; a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a analizat actele și lucrările dosarului reținând următoarele:
Astfel, s-a reținut că prin cererea dedusă judecății în fața Tribunalului G., reclamanta B. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Bonteanu P. recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine, respectiv a hotărârii nr. 5133/2009 pronunțată de Tribunalul pentru Minori din Piemonte și Valle D’Aosta – Torino la data de 23 iunie 2009, invocând în drept dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
A observat tribunalul că dat fiind faptul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene – respectiv Italia, este aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și în plan intern OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană aprobată prin Legea nr. 191/2007, acestea fiind eventual completate cu dispozițiile din Legea nr. 105/1992.
S-a reținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și în materia răspunderii părintești, câtă vreme în art. 1 alin. 3 lit. e din acesta se prevede că el nu se aplică „obligației de întreținere”.
A reținut tribunalul că deși potrivit art. 33 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 aplicabil așa cum s-a precizat în speța de față, regula este aceea a recunoașterii unei hotărâri pronunțate într-un stat membru și în celelalte state membre, fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, art. 34 prevede și anumite cazuri când o astfel de hotărâre nu este recunoscută.
Astfel conform dispozițiilor art. 34 pct. 2 din susmenționatul regulament „o hotărârea nu este recunoscută, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă”.
De altfel, în același sens sunt și dispozițiile art. 167 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că „dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a solicita calea de atac împotriva hotărârii”.
Or, în speță, din actele dosarului nu a rezultat cu certitudine că actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent ar fi fost comunicat sau notificat pârâtului Bonteanu P. într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, acesta nefiind prezent în fața instanței italiene, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii ce s-a solicitat a fi recunoscută.
În acest context, a reținut tribunalul că deși în cuprinsul acestei hotărâri se menționează că „apelatul” (respectiv pârâtul în cauză), a fost în „mod repetat înștiințat în România” despre proces, nu rezultă în ce modalitate și dacă acest fapt s-a petrecut în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-i pregătească apărarea, nefăcându-se nici dovada că acestuia i s-a comunicat respectiva hotărâre, iar reclamanta nu a fost în măsură să depună acte în acest sens (copii după citații, scrisori recomandate etc.), deși i s-a solicitat în mod expres acest lucru de către instanță, simpla mențiune a instanței în acest sens nefiind suficientă și neîndeplinind condițiile impuse de art. 34 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a constatat că hotărârea nr. 5133/2009 pronunțată de Tribunalul pentru Minori din Piemonte si Valle D’Aosta – Torino la data de 23 iunie 2009 nu poate fi recunoscută, în speță fiind incidente dispozițiile art. 34 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului.
La data de 26 septembrie 2012 a declarat recurs reclamanta B. G., împotriva sentinței civile pe care o consideră ca fiind nelegală.
În motivare, a arătat că a motivul principal pentru care pârâtul nu a fost de acord cu recunoașterea hotărârii din Italia, a fost de fapt acela ca instanța de acolo nu a ținut seama de posibilitățile materiale de care dispune acesta, de veniturile reduse pe care le obține, al doilea motiv fiind acela al caracterului nedefinitiv al acestei hotărâri, prin omisiunea citării sale legale în fața instanței străine.
Face precizarea că a arătat instanței de fond și s-a reținut și în considerentele acestei, precum și în hotărârea a cărei recunoașterea se solicită, că pârâtul „ a fost în mod repetat înștiințat în România” despre proces, însă nu a înțeles să se prezinte și nici să trimită un înscris instanței, prin care să-și susțină pretențiile față de acțiunea reclamantei, „instanța ținând cont de dezinteresul manifestat de către tată față de fiul său și în oarecare măsură confirmat și de absența acestuia de la audiență”, astfel încât a dispus custodia comună către mamă iar pârâtul a fost obligat la plata a 200 euro lunar pentru întreținerea fiului, pe lângă 50% din cheltuielile accesorii.
Mai mult decât atât, a depus la dosar o scrisoare recomandată trimisă de avocatul său, pârâtul (înainte de a promova acțiunea de stabilire a custodiei și pensiei pentru minor), prin care îi făcea cunoscută intenția acesteia de a reglementa printr-un acord scris toate raporturile cu privire la minor și în special la încredințarea acestuia, probleme de natură economică, invitându-l să contacteze cabinetul de avocatură, însă pârâtul nu a trimis nici un răspuns, fiind nevoiți să se adreseze Tribunalului pentru Minori.
A făcut dovada că hotărârea pronunțată în Italia este „definitivă”, poartă ștampila cu aceasta mențiune, cât și cea cu „formula executorie” și are atașat certificatul emis în temeiul art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, precum și cel conform Regulamentului European nr. 44/2001, din toate aceste acte rezultând că hotărârea este definitivă și aceasta nu putea fi definitivă decât prin neexercitarea unei căi de atac împotriva ei, cale care nu a fost exercitată de către pârât după ce a primit hotărârea.
Recurenta apreciază că instanța de fond, deși l-a invocat, nu a ținut seama de prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 care consacră regula recunoașterii unei hotărâri pronunțate într-un stat membru și în celelalte state membre, fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, art. 34 nefiind aplicabil în speța dedusă judecății, întrucât hotărârea este definitivă.
Față de toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile art. 3041 Cod de procedură civilă, aplicabile în speța dedusă judecății, a solicitat să se admită recursul, să se modifice în tot hotărârea atacată și pe fond să se admită acțiunea de recunoaștere a hotărârii străine.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație, depunând însă note scrise.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă, relative notificării certificate din anul 2012, copiei traduse autorizate după ultima ștampilă din hotărârea judecătorească a cărei recunoaștere se solicită, precum și traducerea autorizată a certificatului emis în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, restul înscrisurilor fiind deja depuse și în dosarul de fond.
La data de 24 ianuarie 2013, Curtea a invocat din oficiu, excepția absolută a lipsei de interes în promovarea prezentei acțiuni, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 17 din Regulamentul comunitar (CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, excepție care se configurează într-un motiv de ordine de ordine publică.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, inclusiv a celui invocat din oficiu relativ excepției absolute a lipsei de interes, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Pentru eficientizarea modului de executare în statele membre ale comunității europene, a hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre, a fost elaborat Regulamentul comunitar (CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, a cărui dată de aplicare este 18.11.2011.
Art. 75 al. 1 din Regulament, intitulat norme tranzitorii, precizează că acest act normativ comunitar, prioritar și direct aplicabil pe plan intern, se aplică și acțiunilor judiciare introduse ulterior datei aplicării sale, fără a distinge sub aspectul obiectului lor.
Din această perspectivă, prezenta instanță de recurs constată că regulamentul comunitar se va aplica și prezentei acțiuni având ca obiect recunoașterea hotărârii nr. 5133/2009 a Tribunalului pentru minori din Piemonte și Valle D´Aosta – Torino din 23.06.2009, acțiune care a fost introdusă la data de 13.01.2012, ulterior datei punerii în aplicare a regulamentului.
Potrivit dispozițiilor art. 17 din regulament, intitulat Eliminarea procedurii de exequator, „O hotărâre pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale”.
Atât România, cât și Italia și-au asumat Protocolul de la Haga din 2007, iar potrivit dispozițiilor din cadrul hotărârii judecătorești italiene, aceasta este executorie (fila 9 dosar fond).
În aceste condiții, rezultă că, fără a fi necesară recunoașterea prealabilă a hotărârii italiene pe teritoriul României, reclamanta recurentă are la îndemână procedura executării directe a hotărârii italiene potrivit art. 20 din regulament.
Din această perspectivă, rezultă că devine lipsită de interes solicitarea prezentă de recunoaștere (în vederea executării) a hotărârii italiene pe teritoriul României, astfel încât excepția invocată din oficiu, ca motiv de ordine publică, datorită caracterului său absolut, este întemeiată, recursul urmând a fi admis și cererea de recunoaștere, respinsă pentru lipsa interesului, recurenta putând proceda în temeiul regulamentului la executarea sa directă.
Raportat la soluția impusă de motivul de ordine publică, devine inutilă analiza celorlalte motive de recurs invocate de recurentă.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurenta – reclamantă, ca fondat, va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea ca lipsită de interes.
Totodată, se va lua act, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă B. G., împotriva sentinței civile nr. 63 din 18 iunie 2012, pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Bonteanu P..
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea ca lipsită de interes.
Ia act că intimatul nu a cerut cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. H. I. S. C. G.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./22.03.2013
T.G.-L.R.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 24/2013. Curtea de Apel... | Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1516/2013.... → |
|---|
