Grăniţuire. Decizia nr. 766/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 766/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 8487/299/2009
Dosar nr._
(2700/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.766
Ședința publică de la 24.04.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. D. T.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - E. V.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenții-reclamanți-pârâți O. P. și O. V., împotriva deciziei civile nr.733 A din 14.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți-reclamanți F. S. și F. V..
P. are ca obiect – grănițuire.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 3.04.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 10.04.2013, apoi la 17.04.2013 și apoi la 24.04.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr._ din 20 octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, s-a respins cererea principală, completată și precizată, privind pe reclamanții O. P., O. V., și pe pârâții Fetecau S., Fetecau V. prin curator Fetecau S., ca neîntemeiată; s-a admis cererea reconvențională; au fost obligați reclamanții-pârâți să desființeze arborele de liliac și vișinul aflate lângă gardul despărțitor al proprietății lor de proprietatea pârâtului-reclamant; au fost obligați reclamanții-pârâți să obtureze balconul de tip logie aflat la nivelul superior al construcției și care are vedere spre proprietatea pârâților-reclamanți; au fost obligați reclamanți-pârâți la plata către pârâții-reclamanți a sumei de 3.516,60 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce privește cererea principală, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, în ceea ce privește delimitarea celor două construcții, instanța a constatat că acestea au făcut parte dintr-un teren în suprafață de 800 mp., având o lățime de 20 m, deschidere la . adâncime de 40 m, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 698 din 30 martie 1953 (fila 23 dosar fond), ambele imobile având o suprafață de câte 400 mp. și fiind situate în ., sector 1, București și, respectiv, ., sector 1, București.
Referitor la terenul situat în ., sector 1, București, aflat în proprietatea reclamanților-pârâți, suprafața de 400 mp. este menționată atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2324 din 11 martie 1998 (fila 66 dosar fond) prin care reclamantul-pârât O. P. a dobândit imobilul de la A. M., A. M., G. C. și G. C. I., cât și în înscrisurile care atestă dobândirea de către autorii acestora a terenului (certificatul de moștenitor nr. 7 din 05 ianuarie 1990 – filele 73, 74 dosar fond; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 29 aprilie 1993 – fila 70 dosar fond; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 04 iunie 1993 – filele 315 – 316 dosar fond). Potrivit contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1232 din 21 iulie 1998 (fila 11 vol. II dosar fond), o fâșie de teren de 34,3 m lungime și 1 m lățime, deschidere la . transmis de către reclamanții-pârâți către coschimbașul Maceluică I..
Cu privire la terenul situat în ., sector 1, București, aflat în proprietatea pârâților-reclamanți F. S. și F. V., suprafața de 400 mp. este prevăzută atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2686 din 07 iulie 2005 prin care aceștia au dobândit imobilul de la Ionda V., cât și în înscrisurile care atestă dobândirea de către vânzător și autorii acestuia a terenului (certificatul de moștenitor nr. 43 din 17 august 2001 – filele 184, 185 dosar fond; actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 698 din 30 martie 1953 – fila 23 dosar fond).
Imobilul a fost inițial înscris în Cartea funciară ca proprietate a pârâților-reclamanți prin încheierea nr._ din 21 iulie 2005 (filele 188 – 189 dosar fond) din care a rezultat că suprafața terenului din acte era de 400 mp., în timp ce suprafața ce reieșea din măsurători era de 367,47 mp. Ulterior, ca urmare a efectuării unor noi măsurători, pe baza documentației cadastrale întocmite de ing. Tărâcă G., prin încheierea nr._ din 07 aprilie 2009 (fila 194 dosar fond), s-a dispus înscrierea în Cartea funciară a construcției edificate de către pârâții-reclamanți și a fost modificată suprafața terenului, din măsurători rezultând 402,56 mp., potrivit extraselor de carte funciară (filele 174 și 195 dosar fond). Refacerea măsurătorilor cadastrale a fost efectuată pentru ca mențiunile din Cartea funciară privind suprafața terenului să corespundă realității, astfel cum a reieșit din nota explicativă întocmită de ing. Tărâcă G. (fila 197 dosar fond), cât și din răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriul pârâtului-reclamant (fila 166 dosar fond).
În drept, prin cererea principală s-a solicitat grănițuirea celor două terenuri învecinate situate în ., sector 1, București și, respectiv, ., sector 1, București.
În principiu, grănițuirea reprezintă o operațiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, acțiunea exercitată cu scopul stabilirii traseului real pe care trebuie să îl urmeze hotarul fiind întemeiată pe dispozițiile art. 584 Cod civil.
Potrivit art. 584 Cod civil, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății sale lipite cu a sa, cheltuielile grănițuirii făcându-se pe jumătate.
A rezultat că grănițuirea, fiind menită să apere dreptul de proprietate, se poate cere atât în cazul inexistenței unei delimitări între proprietăți, cât și în situația în care astfel de semne exterioare există, dar sunt contestate de părți.
În cauză, cele două terenuri aflate în proprietatea reclamanților-pârâți și, respectiv, în proprietatea pârâților-reclamanți, sunt delimitate prin semne exterioare constând în gardul edificat, însă amplasarea actuală a liniei de hotar dintre imobile este contestată de către reclamanții-pârâți.
Contrar susținerilor reclamanților-pârâți, instanța a constatat că delimitarea celor două proprietăți vecine marcată prin gardul zidit și peretele posterior al construcției având destinația de garaj ce aparține reclamanților-pârâți corespunde liniei de hotar reale dintre imobile. Astfel, instanța a reținut că atât din concluziile de la pct. 2 al completării raportului de expertiză tehnică topografică (fila 53 vol. II dosar fond), cât și din anexa 1A a raportului de expertiză (fila 54 vol. II dosar fond) a reieșit că terenul proprietatea pârâților-reclamanți situat la nr. 45 are o deschidere la . m. În ceea ce privește terenul situat la nr. 45A, din anexa 1A a raportului de expertiză (fila 54 vol. II dosar fond) a rezultat că deschiderea acestuia la . 9 m, instanța reținând că această distanță este rezultată din dobândirea de către reclamanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2324 din 11 martie 1998 (fila 66 dosar fond) a unui teren de 400 mp. cu o lățime de 10 mp. și adâncime de 40 mp., din care aceștia au înstrăinat 1 m prin contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1232 din 21 iulie 1998 (fila 11 vol. II dosar fond).
Potrivit concluziilor de la pct. 2 al completării raportului de expertiză tehnică topografică (fila 53 vol. II dosar fond), cât și anexei 1A a raportului de expertiză (fila 54 vol. II dosar fond), distanțele au fost calculate prin raportare la îngrădirea frontală marcată prin gardul existent între cele două proprietăți, iar conform concluziilor de la pct. 5 din raportul de expertiză (fila 6 vol. II dosar fond), poziția hotarului comun corespunde axului zidului îngrădirii existente, aflându-se la 0,15 cm.
În concluzie, prin raportare la suprafețele terenurilor aparținând părților și la localizarea gardului zidit ce marchează cea mai mare parte din hotarul comun, instanța a constatat că delimitarea actuală dintre cele două proprietăți corespunde realității și este marcată prin semne exterioare, gardul aflându-se amplasat pe linia ce desparte cele două imobile învecinate și, în consecință, a respins această cerere a reclamanților-pârâți ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea reclamanților-pârâți, astfel cum a fost modificată, de a dispune obligarea pârâților-reclamanți la desființarea balconului casei de locuit deoarece acesta se află amplasat la mai puțin de 150 cm de linia de hotar, instanța a constatat că, în fapt, construcția proprietatea pârâților-reclamanți prezintă la etaj două balcoane tip logie, iar distanța dintre acestea și gardul comun ce constituie delimitarea dintre proprietățile învecinate este de 1,35 m și, respectiv, 1,35 m, astfel cum rezultă din concluziile de la pct. 2A din raportul de expertiză în construcții (fila 114 vol. II dosar fond). Conform concluziilor menționate, cât și aspectelor ce reies din fotografiile depuse la dosarul cauzei (filele 112, 115, 81 și 82 vol. II dosar fond), ambele balcoane sunt închise pe partea dinspre gardul comun cu policarbonat translucid.
În drept, cererea astfel cum a fost modificată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 612 cod civil potrivit căruia „nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere, nici balcoane sau alte asemenea asupra proprietății îngrădite sau neîngrădite a vecinului său, de nu va fi o distanță de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină”. P. dispozițiile menționate este instituită servitutea de vedere, o limitare a exercițiului dreptului de proprietate asupra imobilului aparținând pârâților-reclamanți ce reprezintă fondul aservit.
Cu toate că balconul a cărui desființare se solicită este amplasat la o distanță de 1,35 m de proprietatea vecină, distanță inferioară limitei de 1,9 m stabilite de art. 612 Cod civil, și are deschidere către imobilul învecinat, instanța a constatat că nu este încălcat exercițiul dreptului de servitute de vedere al reclamanților-pârâți deoarece, prin închiderea balconului cu materiale opace (policarbonat translucid) a fost înlăturată posibilitatea unei vederi din construcția în cauză înspre proprietatea acestora, neimpunându-se desființarea acestei construcții.
În consecință, ținând cont de faptul că balconul construcția pârâților-reclamanți nu aduce atingere servituții de vedere stabilite în favoarea fondului dominant al reclamanților-pârâți conform art. 612 Cod civil, a respins această cerere ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a reținut următoarele:
În fapt, instanța a constatat că arborele de liliac aflat pe proprietatea reclamanților-pârâți este amplasat în imediata apropiere a gardului comun, crengile sale trecând peste hotarul dintre cele două imobile, astfel cum a reieșit din fotografiile depuse la dosarul cauzei (filele 114 – 117 dosar fond). De asemenea, instanța a reținut că și vișinul de pe proprietatea reclamantului-pârât este situat în imediata apropiere a gardului comun, crengile sale trecând în curtea proprietatea pârâților-reclamanți, potrivit aspectelor ce reies din fotografiile depuse la dosar (filele 112 și 114 dosar fond).
În drept, instanța a constatat că sunt incidente prevederile art. 607 Cod civil potrivit căruia este interzisă plantarea arborilor care cresc înalți cu nerespectarea distanței prevăzute de reglementările speciale sau de obiceiurile constante și recunoscute, iar în lipsă de dispoziții speciale, la mai puțin de doi metri de la linia despărțitoare a celor două proprietăți pentru arborii înalți și de jumătate de metru pentru celelalte plantații și garduri vii.
Conform dispozițiilor legale menționate, proprietarilor terenurilor învecinate le incumbă obligația de a respecta servitutea privind distanța plantațiilor, afară de cazul în care, astfel cum a susținut reclamantul-pârât, nu a fost stabilită o servitute contrară de către proprietarul anterior al terenului, anume Ionda V., în baza art. 620 Cod civil. Instanța a constatat însă că, pentru a fi incidente dispozițiile art. 620 Cod civil, este necesar ca servitutea să fi fost stabilită prin titlu, or reclamantul-pârât nu a făcut dovada existenței unui astfel de titlu, menționându-se doar în concluziile scrise că un astfel de înscris a fost atașat la dosarul cauzei, după ce prin întâmpinarea la cererea reconvențională se afirma că a fost vorba despre un acord tacit al fostului proprietar Ionda V., care ar echivala cu stabilirea unei servituți prin destinația proprietarului, conform art. 625 Cod civil.
În cauză, instanța a constatat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 625 Cod civil deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 626 Cod civil, anume împrejurarea că cele două terenuri învecinate au avut același proprietar și că acesta a constituit servitutea prin fapta sa, această apărare a reclamanților-pârâți nefiind întemeiată. În acest sens, instanța a constatat că reclamanții-pârâți au susținut că proprietarul în cauză este Ionda V., or acesta nu poate fi considerat proprietar în sensul art. 626 Cod civil deoarece nu a avut în proprietate cele două terenuri, acestea fiind separate în două loturi egale prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 698 din 30 martie 1953 (fila 23 dosar fond), Ionda V. dobândind doar unul dintre terenuri prin moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. 43 din 17 august 2001 (filele 184, 185 dosar fond).
În consecință, având în vedere faptul că atât vișinul, cât și plantația de liliac se află în imediata apropiere a gardului ce marchează linia de hotar dintre cele două proprietăți, fiind amplasate cu nerespectarea distanțelor de doi metri și, respectiv, jumătate de metru stabilite de art. 607 Cod civil, instanța a admis acest capăt al cererii reconvenționale și a dispus obligarea reclamanților-pârâți la desființarea arborelui de liliac și a vișinului aflate lângă gardul despărțitor al proprietății lor de proprietatea pârâților-reclamanți.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii reconvenționale, instanța a constatat că, în fapt, balconul aflat la nivelul superior al construcției aparținând reclamanților-pârâți este orientat spre gardul comun, precum și faptul că acesta este amplasat la o distanță de 1,12 m – 1,24 m de gardul comun, astfel cum rezultă din concluziile de la pct. 1B din raportul de expertiză tehnică în construcții (fila 113 vol. II dosar fond), din anexa raportului menționat (fila 115 vol. II dosar fond). De asemenea, instanța a reținut, din concluziile raportului de expertiză în construcții (fila 113 vol. II dosar fond), precum și din aspectele evidențiate de fotografiile depuse la dosar (filele 112, 115 și 83 vol. II dosar fond), că balconul tip logie este deschis către hotarul comun, nefiind prevăzut cu materiale opace și făcând posibilă o vedere directă către proprietatea pârâților-reclamanți.
În drept, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 612 Cod civil conform cărora „nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere, nici balcoane sau alte asemenea asupra proprietății îngrădite sau neîngrădite a vecinului său, de nu va fi o distanță de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi și proprietatea vecină”. P. dispozițiile menționate este instituită servitutea de vedere, o limitare a exercițiului dreptului de proprietate asupra imobilului aparținând reclamanților-pârâți ce reprezintă fondul aservit.
Instanța a reținut că balconul de tip logie deschisă aflat la nivelul superior al construcției aparținând reclamanților-pârâți este situat la o distanță de 1,12 m – 1,24 m de linia despărțitoare dintre proprietăți, permițând o vedere directă către imobilul învecinat, fapt ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 612 Cod civil. Nu a putut fi însă reținută apărarea reclamanților-pârâți potrivit căreia a fost constituită prin titlu o servitute contrară celei prin care se stabilește deoarece aceștia nu au făcut dovada existenței unui titlu în sensul art. 620 alin. 2 Cod civil, deși potrivit art. 1169 Cod civil sarcina probei incumbă celui care susține o pretenție.
În consecință, având în vedere faptul că balconul casei de locuit a reclamanților-pârâți nu este amplasat cu respectarea distanței legale stabilite de art. 612 Cod civil, precum și faptul că are o deschidere directă către proprietatea pârâților-reclamanți, instanța a admis acest capăt al cererii reconvenționale și a dispus obligarea reclamanților-pârâți la obturarea balconului cu materiale opace.
Referitor la cererea pârâților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, în baza art. 274 alin. 1 Cod civil, având în vedere faptul că reclamanții-pârâți au căzut în pretenții, a admis această cerere și a dispus obligarea acestora la plata sumei de 3.516,60 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Tribunalul București – Secția a III a Civilă, prin decizia civilă nr. 733/A din 14 septembrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții – reclamanți-pârâți O. P. și O. Valeintina împotriva acestei sentințe.
A reținut tribunalul că:
În ceea ce privește primul motiv de apel, prin care s-a susținut că în mod greșit prima instanță ar fi reținut că delimitarea actuală între cele două proprietăți corespunde realității, tribunalul a considerat că este neîntemeiat, având în vedere că, așa cum a rezultat din hotărârea atacată, instanța a avut în vedere titlurile de proprietate invocate de ambele părți în dosar, coroborate cu concluziile raportului de expertiză, așa cum a fost completat.
Raportul de expertiză topografică a fost efectuat de expertul A. C., iar la primul termen după depunerea lucrării, reclamantul-pârât O. P. a formulat obiecțiuni care au fost încuviințate în totalitate de prima instanță, așa cum a rezultat din încheierea de ședință din 07 octombrie 2010, iar prin completarea raportului de expertiză topografică conținând răspunsurile la obiecțiuni s-a răspuns solicitărilor reclamanților, aceștia nemaiavând alte critici în raport de concluziile răspunsului la obiecțiuni.
Or, în conformitate cu titlurile de proprietate ale celor două părți, distanțele au fost calculate de expert prin raportare la îngrădirea frontală marcată prin gardul existent între cele două proprietăți, poziția hotarului comun fiind corespunzătoare axului zidului îngrădirii existente, aflându-se la 0,15 cm.
În prezent, între proprietățile aparținând celor două părți există un gard zidit ce marchează cea mai mare parte din hotarul comun, delimitarea actuală fiind marcată prin semne exterioare, gardul zidit aflându-se amplasat chiar pe linia ce desparte cele două proprietăți învecinate.
În apel, reclamanții-pârâți au invocat aceleași înscrisuri ca cele avute în vedere de prima instanță, dar și de expertul desemnat la efectuarea expertizei topografice, fără a fi administrate alte probe și fără a se solicita a se administra alte probe în apel, cu excepția unor planșe topografice depuse de apelant, înscrisuri apreciate de tribunal ca fiind neconcludente și nerelevante, în condițiile în care concluzia potrivit căreia gardul zidit se află amplasat chiar pe linia de hotar, a fost stabilită în baza unor măsurători de specialitate și prin confruntarea titlurilor de proprietate deținute de ambele părți.
Apelanții-reclamanți au făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care ar fi fost interpretate în mod greșit de către instanță și din care, în opinia apelanților, ar rezulta că delimitarea actuală nu corespunde realității.
Însă, așa cum a rezultat chiar din concluziile expertizei aflate la filele 1 – 17 din dosarul de fond (volumul II) și din completarea de expertiză tehnică topografică aflată la filele 52 – 54 din dosarul de fond, expertul a indicat suprafețele de teren deținute de părți în prezent, arătând că a avut loc o modificare a configurației posesiunii reclamanților în urma încheierii contractului de schimb invocat și prin cererea de apel, că poziția liniei de hotar dintre imobilele cu numerele 45A și 47 nu mai este aceeași ca la data dobândirii celor două imobile, dar că, poziția reală a hotarului comun privind părțile în litigiu este reprezentată de axul zidului îngrădirii existente între imobilele de la numerele 45 și de la numărul 45A, de pe . identificare a punctelor de hotar fiind considerată satisfăcătoare dacă se încadrează în intervalul +/- 10 cm, iar lipsa a 3 mp. din suprafața unuia dintre terenuri, a reclamanților sau a terenului de la nr. 47, nu atrage măsuri de rectificare a hotarului, întrucât satisface condiția de precizie.
S-a impus a se menționa că în cauză linia de hotar a vizat imobilele situate la nr. 45 și 45A pe . efectuate de expert la imobilul de la nr. 47, de pe . găsite ca relevante întrucât reclamanții-apelanți au încheiat un contract de schimb pentru o porțiune din terenul deținut de aceștia, cu proprietarul terenului situat la nr. 47, pe . determinat modificarea liniei de hotar între imobilele de la nr. 45 și 47, nu și între imobilele situate la nr. 45 și 45A.
Referitor la cel de al doilea motiv de apel, prin care s-a criticat soluția instanței de respingere a cererii reclamanților de obligare a pârâților-reclamanți la desființarea balconului casei de locuit, apelanții-reclamanți susținând că unul dintre balcoanele care încalcă limita legală față de linia de hotar nu este închis cu policarbonat translucid, așa cum ar rezulta din concluziile raportului de expertiză în construcții (fila 114 din dosarul de fond, volum II), tribunalul a constatat că și acesta a fost neîntemeiat.
Astfel, așa cum a rezultat în mod expres din concluziile exprimate de expertul C. N., aflate la fila 114 dosar fond, indicată de apelanți, la etajul construcției pârâților, se găsesc două balcoane, unul amplasat pe latura construcției paralelă cu gardul comun spre vest, iar celălalt situat pe latura dinspre est a clădirii.
Balconul dinspre vest iese în consolă spre gardul comun cu o lățime de 0,96 cm, distanța de la balcon până la gardul comun fiind de 1,35 cm, fiind închis cu policarbonat translucid pe partea dinspre gardul comun.
Balconul dinspre est iese în consolă spre gardul comun cu o lățime de 0,96 cm, distanța de la balcon până la gardul comun fiind de 1,34 cm, fiind închis cu policarbonat translucid pe latura de est și pe o porțiune de un 1 metru pe latura dinspre gardul comun.
Așadar se poate observa că ambele balcoane sunt închise cu policarbonat translucid, așa încât în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere, reținând ca fiind înlăturată posibilitatea unei vederi din construcția în cauză înspre proprietatea apelanților-reclamanți, neaducându-se atingere servituții de vedere stabilite în favoarea fondului dominant al reclamanților-pârâți conform art. 612 Cod civil.
În ceea ce privește susținerea apelanților referitoare la soluția dată cererii reconvenționale, arătându-se că instanța în mod greșit și-a format opinia doar pe fotografiile depuse la dosar de către pârâții-reclamanți fără a exista certitudinea că arborele de liliac și vișinul nu ar respecta limita legală, prevăzută de art. 607 Cod civil, întrucât în cauză nu s-a efectuat o expertiză de specialitate care să lămurească și acest aspect, tribunalul a considerat că nu este întemeiată întrucât instanța a avut în vedere planșele fotografice aflate la filele 112 și 114 din volumul I al dosarului de fond, din care a rezultat fără dubiu că atât crengile arborelui de liliac, cât și ale vișinului trec în curtea proprietatea pârâților-reclamanți, dar în mod cert nu este respectată limita legală, atâta timp cât prin expertiza construcții efectuată în cauză, s-a stabilit că, distanța dintre construcția reclamantului-apelant și gardul comun este de 1,12 m în punctul vestic și de 1,24 m în punctul estic, iar arborii sunt plantați pe fâșia de teren dintre construcție și gardul comun.
Or, atâta timp cât pentru arborii înalți se prevede o limită de cel puțin 2 m de linia despărțitoare a două proprietăți, în mod evident atât arborele de liliac, cât și vișinul nu respectă această limită legală.
Tribunalul a considerat că în cauză, în mod corect prima instanță a reținut că nu este vorba despre o servitute prin destinația proprietarului, care conform art. 625 Cod civil, ține loc de titlu în privința servituților continue și aparente.
Aplicând dispozițiile art. 626 Cod civil, rezultă că destinația proprietarului este actul prin care proprietarul unui fond stabilește prin propria sa voință, o anumită sarcină pe care, în caz de despărțire a fondului, unul dintre fonduri urmează să o suporte și care, dacă aceste fonduri ar aparține unor proprietari diferiți, ar întruni elementele unei veritabile servituți. Rezultă că ambele fonduri trebuie să fi constituit fondul aceluiași proprietar, iar servitutea ia naștere, numai în momentul despărțirii fondurilor.
Este adevărat că cele două terenuri au avut același proprietar, având o suprafață totală de 800 mp., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 698 din 30 martie 1953 (fila 23 dosar fond), însă faptul că la data cumpărării terenului de către apelanții reclamanți-pârâți, în anul 1998, după ce, anterior, au mai avut loc transmiteri succesive ale terenului, pe teren erau plantați vișinul și arborele de liliac nu determină concluzia potrivit căreia ar fi fost plantați „probabil” de vechiul proprietar al ambelor terenuri (instanța nereținând că ar fi fost plantați de proprietarul de la nr. 45, Ionda V., cum greșit au susținut apelanții), în lipsa unor probe pertinente și concludente din care să rezulte cu certitudine acest fapt.
Aceasta, întrucât, ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 626 Cod civil, respectiv despărțirea fondurilor aparținând aceluiași proprietar a avut loc în anul 1953, prin încheierea actului de vânzare-cumpărare nr. 698 din 30 martie 1953, privind suprafața de 400 mp., reprezentând jumătate din întregul teren de 800 mp., astfel că apelanții erau obligați să administreze probe din care să rezulte că fostul proprietar, F. C., plantase anterior anului 1953 vișinul și arborele de liliac pe locul în care se află și astăzi.
În ceea ce privește servitutea de vedere invocată de apelanții reclamanți-pârâți, aceștia susținând că a fost constituită prin titlu în favoarea imobilului proprietatea acestora, tribunalul a constatat că susținerile apelanților nu sunt întemeiate, acordul fostului proprietar de construire a balconului casei apelanților la o distanță mai mică decât limita legală față de linia despărțitoare neconstituind un titlu în sensul art. 620 alin. 2 Cod civil, instanța în mod corect dispunând obligarea apelanților să obtureze balconul de tip logie.
P. cererea de apel, reclamanții au invocat declarația dată de Ionda V., autorul intimaților-pârâți, la data de 15 mai 1999, prin care și-a exprimat acordul la construirea de către O. P. a unui balcon și a unei ferestre care se află sub limita legală către proprietatea acestuia.
Însă, în aplicarea dispozițiilor art. 623 și 624 Cod civil, titlul trebuie înțeles în sens de „negotium” (operație juridică) și nu de „instrumentum”, iar condiția pentru valabilitatea titlului este capacitatea de a înstrăina a proprietarului fondului aservit și de a dobândi a proprietarului fondului dominant.
De aici a rezultat faptul că apelanții confundă acordul dat de proprietarul imobilului învecinat, de la nr. 45, cu manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice civile, respectiv de a da naștere unui raport juridic civil, care presupunea înstrăinarea și pe cale de consecință, dobândirea servituții de vedere printr-un titlu translativ (o convenție), oneros sau gratuit, încheiat între Ionda V., proprietarului fondului aservit, și O. P., proprietarului fondului dominant, din care să rezulte fără echivoc drepturile și obligațiile celor doi proprietari. Declarația dată de Ionda V. nu reprezintă un titlu, în sensul art. 620 alin. 2 Cod civil, și nu produce nici un efect în sensul acestor dispoziții legale, ci eventual putea fi avută în vedere ca „apărare” în cazul în care apelanții ar fi fost verificați conform Legii nr. 50/1991, pentru nerespectarea autorizației de construire nr. 2/L/_ din 04 martie 1999, dat fiind că au edificat construcția proprietatea lor, la o distanță mai mică de 3 m față de hotarul cu proprietatea de la nr. 45, așa cum s-a prevăzut în autorizație și în planul de situație aprobat de Primăria Sectorului 1 București.
Tribunalul a considerat că nu este vorba despre o obligație „scriptae in rem”, așa cum au susținut apelanții, în sensul că intimații-pârâți ar fi obligați să respecte această așa-zisă servitute de vedere, care ar fi fost constituită anterior dobândirii imobilului de către aceștia, în condițiile în care apelanții nu au dovedit existența acestei servituți rezultate din titlul prevăzut de art. 620 alin. 2 Cod civil.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții-pârâți O. P. și O. V..
P. motivele de recurs se arată că decizia este nelegală întrucât:
Instanțele interpretând greșit actul juridic dedus judecății, au schimbat natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă).
Ambele hotărâri, atât sentința Judecătoriei Sectorului 1 București cât și decizia Tribunalului București, sunt lipsite de temei legal fiind pronunțate cu încălcarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă), astfel încât nu au fost constatate și elucidate circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii în fond, fiind încălcate și aplicate greșit normele de drept material.
În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenții arată că:
- Instanța de apel în mod cu totul eronat reține „că ambele balcoane aparținând intimaților sunt închise cu policarbonat translucid” (fila 10 decizie), motivându-și această soluție pe concluziile exprimate de expertul C. N. aflate la fila 114 dosar fond.
În opinia recurenților, din aceste concluzii rezultă foarte clar că intimații au două balcoane din care unul (dinspre vest) era închis cu policarbonat, iar al doilea (cel dinspre est) era închis cu policarbonat doar pe o suprafață de 1 metru, pentru restul distanței existând vedere liberă dinspre latura comună.
Instanța de apel nu numai că a interpretat în favoarea intimatului și în defavoarea recurenților concluziile raportului de expertiză, dar nu a luat în considerare nici fotografiile depuse la dosarul cauzei odată cu apelul formulat împotriva sentinței, care deși au fost făcute de recurenți, nu se poate nega faptul că nu reflectă adevărul.
Cu alte cuvinte deși intimații – pârâți-reclamanți, F. S. și F. V. au construit un imobil aservit, atât prima instanță cât și instanța de apel, au considerat că nu s-a adus atingere servituții de vedere, prin simplul fapt că la venirea expertului la fața locului, intimatul F. S. și-a închis unul din balcoane cu policarbonat translucid iar pe al doilea doar parțial, iar după plecarea acestuia și întocmirea raportului de expertiză, putând înlătura foarte ușor acel policarbonat, fără ca instanțele judecătorești să-l oblige la obturarea acestora.
- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 620 alin.1 și 2 din Codul civil, atunci când a reținut că înscrisul depus nu reprezintă titlu de constituire a servituții în sensul acestui articol.
Din interpretarea art. 620 alin. 1 rezultă că proprietarii pot stabili pe proprietățile lor sau în folosul proprietăților lor, orice servitute vor găsi de cuviință atâta timp cât sunt respectate normele de ordine publică, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol la care face referire instanța de apel, uzul și întinderea servituților stabilite se regulează prin titlul ce le constituie și în lipsă de titlu potrivit art. 5, art. 623 și art. 969 Cod civil.
Portivit art. 969 Cod civil convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, părți care în ceea ce privește servitutea de vedere constituită în favoarea imobilului nr. 45A sunt: O. P. proprietarul fondului dominant și Ionda V. prin succesorul său cu titlu particular F. S. proprietarii fondului dominant.
Astfel dând o altă interpretare titlului de constituire a servituții (chiar dacă nu îmbracă forma unei convenții fiind întocmită de părți care nu au cunoștințe juridice) constituită de proprietarul fondului aservit imobilului nr. 45, în favoarea imobilul dominat imobilul nr. 45A, instanța de apel nu a făcut altceva decât să eludeze voința reală, care așa cum prevede art. 969 Cod civil avea putere de lege între părți.
- Mai arată recurenții că instanțele au dispus să desființeze arborele de liliac și vișinul deși la dosar nu au fost administrate probe, nu s-a administrat nici un probatoriu pentru a se dovedi la ce distanță sunt plantați respectivii arbori, instanța de apel considerându-se edificată din planșele fotografice filele 112 și 114 din volumul I din dosarul de fond, stabilind în mod cert că nu este respectată limita legală atâta timp cât prin expertiza construcții efectuată în cauză, s-a stabilit că distanța dintre construcția reclamantului și gardul comun este de 1,12 m din punctul vestic și de 1,24 din punctul estic, iar arborii sunt plantați pe fâșia de teren dintre construcție și gardul comun.
Din această motivare a instanței a rezultat că aceasta se află într-o gravă eroare de fapt, eroare care nu ar fi fost posibilă dacă pârâții-reclamanți F., ar fi solicitat și un probatoriu în privința acestui aspect (de ex. atunci când s-a efectuat expertiza în construcții să fi solicitat și constatarea acestui aspect).
- În ceea ce privește linia de hotar dintre cele două proprietăți, recurenții arată că instanța de apel nu face altceva decât să reia soluția instanței de fond, dar cu alte cuvinte, în sensul că hotarul comun este delimitat prin semne exterioare, gardul zidit se află amplasat chiar pe linia de hotar, fiind stabilită în baza unor măsurători de specialitate și prin confruntarea titlurilor de proprietate deținute de ambele părți.
P. acesta, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat jurisprudența CEDO, potrivit căreia noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (hotărârea Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 199).
Instanța de apel la confruntarea celor două titluri nu a ținut seama de suprafețele de teren înscrise în ele.
Dacă ar fi coroborat aceste date, prezentate pe larg în motivele de recurs, ar fi constatat în mod evident că actuala delimitare dintre cele două fonduri nu este făcută în mod corect, așa cum în mod greșit au reținut instanțele de fond.
Rezolvarea acestui capăt de cerere este extrem de simplă în sensul suprafeței identice în acte, identice trebuie să fie suprafețele și în fapt, cu tot cu limita de precizie de plus/minus 10 cm și cu 0,185 cm din grosimea gardului – aspecte invocate de instanța de apel și fond.
Susține recurenții că ambele instanțe, de fond și de apel, nu numai că nu au respectat această regulă simplă, elementară, dar nu au respectat nici măcar concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză din care rezultă că terenului de la nr. 45A îi lipsesc 16 metri față de suprafața deținută conform actelor de proprietate aceștia regăsindu-se, 6 metri la terenul de la nr. 45, iar 10 metri posibil la imobilul de la nr. 47.
Astfel supus: terenul intimaților nr. 45 are în acte – 400 mp., iar în realitate are 406 mp. deci mai mult cu 6 metri decât în acte; terenul recurenților nr. 45A are în acte 400 mp., iar în realitate 384 mp. deci mai puțin cu 6 metri decât în acte din care cel puțin 6 metri se regăsesc la nr. 45.
Cu toate acestea atât instanța de fond cât și instanța de apel au considerat că linia de hotar este corect delimitată de intimatul pârât-reclamant F. S., proprietarul imobilului de la nr. 45, în motivare reținând aspecte neverosimile și total eronate, respectiv precizia de identificare a punctelor de hotar se încadrează în intervalul plus/minus 10 cm; grosimea gardului; schimbul de teren între imobilele 45A și 47. În privința acestui schimb susține că nu s-a avut în vedere faptul că suprafața terenului nr. 45A nu s-a micșorat ca urmare schimbului, ci doar linia de hotar dintre aceste imobile 45A și 47, care nu este de natură a schimba identitatea de suprafețe dintre imobilele în litigiu sau limite de hotar.
P. întâmpinare, intimații au invocat excepția nulității recursului motivat de faptul că motivele de recurs nu constituie veritabile critici aduse hotărârii recurate, recurenții reluând practic argumentele prezentate în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv pentru combaterea cererii reconvenționale.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 167 Cod de procedură civilă se va pronunța cu prioritate asupra acestei excepții.
Excepția este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, întrucât, deși nu toate motivele de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 – 9 Cod de procedură civilă, critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 620 alin. 1 Cod de procedură civilă dar și interpretarea greșită a înscrisului încheiat de fostul proprietar pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, cum de altfel au și fost încadrate în drept motivele de recurs de către recurenți.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea constată următoarele:
La data de 15 mai 1999 fostul proprietar al imobilului înstrăinat intimaților, respectiv numitul Ionda D. a declarat că este de acord cu „construirea de către O. P. a unui balcon și a unei ferestre care se află sub limita legală către proprietatea sa” (fila 20 dosar apel).
Portivit dispozițiilor art. 620 alin. 1 și 2 Cod civil „Este iertat proprietarilor a stabili pe proprietățile lor, sau în folosul proprietăților lor, orice servitute vor găsi de cuviință, pe cât timp aceste servituți nu vor impune persoanei proprietarului fondului servient obligația unui fapt personal, și pe cât timp aceste servituți nu vor fi contrarii ordinii publice.
Uzul și întinderea servituților stabilite astfel se regulează prin titlu ce le constituie, și în lipsă de titlu, după regulile următoare (Cod civil 5, 623 și urm. 969).”.
Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că proprietarii pot stabili pe proprietățile lor sau în folosul proprietăților lor orice servitute vor găsi de cuviință atâta timp cât sunt respectate normele de ordine publică, iar portivit art. 2 al aceluiași articol servituțile se reglementează prin titlu ce le constituie și în lipsa de titlu potrivit art. 5, 623 și 969 Cod civil.
Or, înscrisul întocmit de către autorul pârâților-reclamanți intimați la data de 15 mai 1999 constituie un astfel de titlu.
Servitutea este totdeauna un accesoriu al fondului și se transmite totdeauna odată cu el, chiar dacă actul de înstrăinare al fondului nu conține o dispoziție expresă relativă la servitute.
Ca atare, intimații pârâți-reclamanți cumpărând de la numitul Ionda D. fondul aservit au obligația de a respecta servitutea de vedere ce a fost constituită de autorul lor.
Așa fiind, Curtea constată că raportat la aceste considerente atât decizia instanței de apel cât și sentința instanței de fond sunt nelegale, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă.
P. celelalte motive de recurs se critică decizia cu privire la soluționarea greșită a capetelor de cerere privind stabilirea liniei de hotar, la obligarea recurenților la desființarea arborelui de liliac și a vișinului și obturarea balconului de către pârâții-reclamanți.
Aceste motive însă, prin modul în care au fost formulate reprezintă o critici de netemeinicie ale deciziei, respectiv de apreciere greșită a probelor (ex. desființarea pomilor s-a dispus numai pe baza unor fotografii, nu au respectat concluziile raportului de expertiză atunci când s-a dispus grănițuirea etc.). ca atare, neputând fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, Curtea nu le va mai analiza.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va admite apelul formulat de apelanții reclamanți-pârâți, va schimba în parte sentința apelată și va înlătura obligarea acestora de a obtura balconul tip logie aflat la nivelul superior al construcției și care are vedere spre proprietatea reclamanților.
Se vor păstra restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurenții reclamanți-pârâți O. P. și O. V., împotriva deciziei civile nr. 733/A din 14 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți-reclamanți F. S. și F. V..
Modifică decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de apelanții reclamanți-pârâți O. P. și O. V., împotriva sentinței civile nr._ din 20 octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința în sensul că:
Admite în parte cererea reconvențională.
Înlătură obligarea reclamanților-pârâți să obtureze balconul tip logie aflat la nivelul superior al construcției și care are vedere spre proprietatea reclamanților.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. D. T. I. A. H. P. E. V.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./210.6.2013
T.B.-S.3.-I.L.M.;S.M.P.
Jud.S.1.-R.S.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1067/2013. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 54/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
