Validare poprire. Decizia nr. 1677/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1677/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 33116/4/2011
Dosar nr._
(1523/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1677
Ședința publică de la 23.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor declarate de recurenta-debitoare A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și de către recurenta-terț-poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.487 A din 10.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-petent BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC C. B. M. și intimatul-creditor S. C. VETERINARĂ Județul A..
P. are ca obiect - validare poprire.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 09.10.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 16.10.2013 și apoi la 23.10.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3635/04.05.2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea de validare a popririi privind pe petentul BIROUL EXECUTORULUI JUDECATORESC C. B. M., creditorul S. C. VETERINARA A., pe debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și pe terțul poprit D. DE TREZORERIE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, a validat poprirea înființată la data de 05.12.2011 de B. C. B. M. în dosarul de executare nr. 2693/2011, a obligat terțul poprit să plătească creditoarei, în limita creanței de 466.838,96 lei sumele datorate debitoarei A. N. SANITARA VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 27.12.2011, petentul BIROUL EXECUTORULUI JUDECATORESC C. B. M., a solicitat în contradictoriu cu debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și terțul poprit D. DE TREZORERIE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de acesta în dosarul de executare silita nr. 2693/2011, asupra veniturilor debitorului datorate de către terțul poprit în favoarea creditorului S. C. VETERINARA A., până la concurența sumei de 466.838,96 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin cererea de executare silită din data de 14.11.2011, s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru recuperarea contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 01.01._11, la care se adaugă cheltuieli de executare.
S-a precizat că la data de 25.11.2011 a fost încuviințată executarea silită de către Judecătoria Sectorului 4, iar la data de 05.12.2011 a fost comunicată terțului poprit adresa de înființare a popririi asupra conturilor debitoarei A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR. Având în vedere că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de plată, petentul a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 460 C.proc.civ.
În considerentele sentinței pronunțate instanța de fond a reținut că la data de 11.11.2011, creditorul S. C. VETERINARA A., a solicitat BIROULUI EXECUTORULUI JUDECATORESC C. B. M. începerea executării silite împotriva debitorului A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru recuperarea contravalorii tichetelor de masă începând cu data de 09.12.2006 în favoarea funcționarilor publici membrii ai sindicatelor componente a Federației Sindicale a Veterinarilor din România.
Instanța a reținut că S. C. VETERINARA A. face parte din Federația Sindicală a Veterinarilor din România, astfel cum rezultă din adeverința nr. 56/11.11.2011 eliberată de federație.
Conform tabelului nominal aflat la dosarul de executare privind funcționarii publici componenți ai SINDICATULUI C. VETERINARA A., ștampilat de către debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, este menționată suma de bani ce revine fiecărui creditor membru al SINDICATULUI C. VETERINARA A. aferenta perioadei 01.01._11, în total suma de 454.463 lei.
La data de 25.11.2011 a fost încuviințată executarea silită de către Judecătoria Sectorului 4, prin încheierea pronunțată în dosarul nr._/4/2011.
La data de 28.11.2011, debitorul a fost somat să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, iar la data de 05.12.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, până la concurența sumei totale de 466.838,96 lei, reprezentând debit și cheltuieli de executare, adresa fiind comunicată terțului poprit la data de 05.12.2011, fiind înștiințat și debitorul la data de 06.12.2011.
Terțul poprit a comunicat prin adresa nr._/29.12.2011 faptul că nu poate da curs solicitării de poprire, în fapt fiind aplicabile prevederile OUG nr. 71/2009.
În drept, a reținut instanța de fond, potrivit art. 460 C.proc.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 C.proc.civ., în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.
În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii în cauză a cerințelor de bază privind înființarea popririi, instanța a reținut că potrivit disp. art. 452 alin. 1 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente. Specificul popririi este determinat de caracterul triunghiular al acestei operațiuni juridice, care presupune participarea indispensabilă a trei părți (creditor, debitor și terț poprit), dar și existența a două raporturi juridice distincte, și anume un raport între creditorul popritor și debitorul poprit și un al doilea între debitorul poprit și terțul poprit.
În cauza de față instanța de fond a reținut că debitorul datorează creditoarei sumele pentru care se solicită validarea popririi, conform tabelului nominal aflat la dosarul de executare, în baza titlului executoriu arătat anterior, iar totodată sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 460 alin. 2 C.proc.civ., terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București datorând sume de bani debitoarei ale cărei conturi sunt deschise la această instituție.
Instanța a reținut, de asemenea, că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditoarei sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi, invocând prevederile OUG nr. 71/2009.
Referitor la motivul refuzului de executare a terțului poprit, respectiv incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, instanța de fond a apreciat că acest act, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 45/2010 este aplicabil în cauză, întrucât vizează hotărâri devenite executorii până la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 20.05.2010.
În cauză se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei (iar nu în abstract, în raport de prevederile art. 4 Cod civil), a dispozițiilor cuprinse în OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată cu prevederile art. 6 par.1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea).
Astfel, începând cu cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți; în caz contrar, accesul la justiție ar fi iluzoriu.
Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului (concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (17.06.2003), S. P. (02.06.2004), C. (27.09.2007), C. O. (11.10.2007); Kocsis (29.11.2007)).
Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. Ca atare, în regulă generală, refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art. 6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (între altele, Iatridis c. Greciei, Ș. c. României).
În cauza Ș. c. României, Curtea a reținut în mod judicios că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține realizarea creanței.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Ouzounis c. Greciei și Karahalios c. Greciei rezultă totodată că din art. 6 par. 1 CEDO decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului numai dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.
Dreptul la executarea hotărârii definitive (în dreptul intern, irevocabile) fiind o componentă a însuși dreptului de acces la o instanță, sunt pertinente și principiile dezvoltate în jurisprudența Curții cu privire la limitarea dreptului de acces la justiție.
Astfel, s-a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut, ci comportă limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului.
Limitările, în principiu admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie însă să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între și mijloacele utilizate și scopul vizat (concluzie reluată și în mai multe cauze împotriva României, spre exemplu, hotărârile Curții în cauzele Weissman – 24.05.2006; L. – 14.12.2006; B. (2) – 07.02.2008). Totodată, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul la justiție în așa măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa.
Cu toate că statul nu poate, în principiu, invoca absența fondurilor pentru a se exonera de obligația de plată a unor sume de bani, stabilită prin titluri executorii, el dispune totuși de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate, în scopul de a da eficiență hotărârii pronunțate împotriva sa (Burdov c. Rusiei).
Astfel, după cum s-a reținut cu valoare de principiu în cauza Burdov (2) c. Rusiei (hotărârea din 15.01.2009), întârzierea excesivă (pe parcursul unei perioade nerezonabil de lungi) în executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului este contrară Convenției. La evaluarea caracterului nerezonabil al duratei întârzierii în executare trebuie evaluate circumstanțele concrete ale cauzei, cum ar fi comportamentul reclamantului, complexitatea executării silite, cuantumul sumelor acordate și natura hotărârii judecătorești. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi principial incompatibilă cu Convenția (cauza Moroko c. Rusiei). Totodată, autoritatea publică debitoare poate cere reclamantului să efectueze anumite demersuri pentru executarea hotărârii, cum ar fi solicitarea plății și indicarea contului bancar, cu condiția ca aceste demersuri să fie reduse la minimul necesar.
Totodată, în cauza Immobiliare Safi c. Italiei, s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale”.
Instanța a constatat că jurisprudența Curții în cauze precum S. c. României și Burdov c. Rusiei trebuie înțeleasă în sensul că statul nu se poate exonera de răspundere invocând lipsa alocațiilor bugetare pentru plata obligațiilor unei anumite autorități publice, stabilite prin hotărâri judecătorești. Ca atare, statul nu poate invoca propria sa culpă – (ne-)alocarea discreționară a fondurilor bugetare – pentru a invoca nerespectarea unor drepturi fundamentale precum procesul echitabil și dreptul de proprietate.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
Raportând considerente expuse mai sus, reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, la situația de fapt concretă, instanța de fond apreciază că prin modificarea succesivă a ordonanțelor privind achitarea obligațiilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, precum și dreptul de proprietate al creditoarei.
Așadar, se concluzionează că este vorba despre un conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea tratatelor internaționale, instanța fiind obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.
Astfel, prin OUG nr. 71/2009 s-a statuat că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va face printr-o procedura în mod eșalonat din anul 2010 până în 2012, iar prin modificarea adusa acesteia s-a procedat la o nouă eșalonare din anul 2012 până în anul 2014.
În aceste condiții, limitările la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut referire în cauzele sus citate, deși s-ar putea admite că urmăresc un scop legitim (constând în producerea unor consecințe grave asupra patrimoniului debitorului), totuși nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate. Aprecierea instanței se întemeiază pe împrejurarea că termenele de executare a obligațiilor stabilite în sarcina acestuia au fost eșalonate succesiv, astfel încât nu există nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.
Mai mult, instanța a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr.188 din 02.03.2010, instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor. S-a reținut că este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidență elemente de oportunitate legislativă.
Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009 și a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații până în anul 2014, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.
Statul are obligația pozitivă de-a reglementa un sistem juridic adecvat care să permită punerea în executare eficientă a hotărârilor judecătorești definitive, prin stabilirea unor termene de plată certe și precis individualizate, cu identificarea resurselor necesare punerii în aplicare a acestor titluri executorii.
Totodată, instanța de fond a constatat că statul a avut la dispoziție un interval rezonabil de timp pentru a alege mijloacele adecvate, având în vedere data pronunțării titlului executoriu, însă, procedând în sens contrar, acesta a restrâns accesul la justiție într-o astfel de măsură încât dreptul poate fi afectat chiar în substanța sa, contrar art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.487 A/10.05.2013 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta – debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și de apelantul – terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București împotriva acestei sentințe.
A reținut tribunalul că:
Prin apelul formulat de către apelanta debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor se susține că sentința apelată este netemeinică și nelegală fiind dată în lipsa părții care nu a fost legal citată.
Din înscrisurile dosarului de fond rezultă că apelanta debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a fost citată pentru termenul din data de 24.04.2012 la data de 5.04.2012, dovada de îndeplinire a procedurii de citare conținând numele și prenumele persoanei care a primit citația și ștampila instituției.
Prin urmare, au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 87-92/1 Cod procedură civilă referitoare la citarea apelantei debitoarei, astfel că tribunalul nu a reținut ca fiind întemeiat acest motiv de apel.
În ceea ce privește susținerea apelantei debitoare conform căreia a executat dispozițiile deciziei nr.2424/12.06.2008 a I.C.C.J. tribunalul a constatat că aceasta interpretează greșit dispozitivul deciziei pronunțate. Instanța Supremă a stabilit numai pentru sporul salarial de 25% o perioadă de plată,respectiv 9.12._06. Pentru tichetele de masă a stabilit că acestea se acordă lunar începând cu data de 9.12.2006 fiind logic că se acordă în continuare.
Prin cererea de executare silită, creditorul solicită plata acestor tichete pentru o perioadă ulterioară datei de 9.12.2006, astfel că văzând dispozitivul deciziei perioada 1.01._11 cererea de executare silită prin poprire este întemeiată.
Motivul de apel privind incidența dispozițiilor OUG nr.71/2009 tribunalul a constatat că acesta este invocat și de apelantul terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, astfel că acestea vor fi analizate împreună.
Motivele de apel invocate referitoare la aplicabilitatea acestui act normativ, precum și a OG nr.22/2002 au fost găsite neîntemeiate raportat la dispozițiile art. 452-453 și 460 Cod procedură civilă.
Poprirea și validarea popririi presupun a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate, tribunalul constatând că în cauză acestea sunt îndeplinite.
Aplicarea ab initio și fără circumstanțiere a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, este incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.
În ce privește cererea dedusă judecății, aceasta este susceptibilă de a implica incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3).
Totodată, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv ale protocoalelor ulterioare (astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a considerat că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că prima instanță era ținută a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: „Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr._/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menționat, alin. 63 și 66 și Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p._, alin. 40)”. Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că: „Neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative (vezi cauza M. I. P. c României par. 40, 29 septembrie 2005)”.
În consecință, apare ca necesar pentru instanța de judecată învestită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care a fost învestită să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.
Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a „dreptului de acces la justiție” (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.).
Pe de altă parte, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Curtea Constituțională a constatat într-adevăr compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe. Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că „termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză”; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.
Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil „trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor”, concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți. Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că „reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor”. Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, controlul obiectiv, în abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica în concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate, iar în caz de neexecutare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau a amendării debitorului.
Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.
În caua de față creditorul are titlu executoriu din anul 2008 în care se statuează fără echivoc faptul că tichetele de masă trebuie acordate lunar începând cu 9.12.2008 și că se solicită executarea silită pentru perioada 1.01._11 pentru care debitorul nici măcar nu recunoaște că are această obligație,astfel cum rezultă din motivele de apel.
Perspectiva creditorului de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului lor de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.
Deci, concluzionând, în cauza de față, aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 ar implica pentru creditor, în măsura în care debitorul nu ar proceda la o nouă amânare sau eșalonare, o recuperare integrală a dreptului de creanță într-un interval de 8 ani de la data obținerii titlului, din care un procent semnificativ, respectiv 85%, să fie plătit în viitor, cu mențiunea că în viziunea Statului român, debitor și legiuitor în același timp, plata ar fi posibilă doar într-un procent de 5% în 2012 și într-un procent de 10% în 2013.
Tribunalul a constatat că în discuție, în ipoteza aplicării OUG nr. 71/2009, apare o durată previzionată de executare în cazul creditorului de 8 ani, din care în primii 5 ani ar trebui executat doar un procent de 15% din dreptul de creanță, urmând ca diferența de 85% să fie recuperată începând cu anul 2014.
În plus, a constatat tribunalul sub aspectul conduitei autorității statale o lipsă de previzibilitate pentru creditoare relativ la momentul la care își vor vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească. Astfel, dacă în prima variantă a OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost publicată în M.Of. nr. 416/18.06.2009, creditoarele se așteptau să recupereze drepturile de creanță în intervalul 2010 – 2012 în tranșe anuale de aproximativ 33% din valoarea titlului executoriu, după modificarea operată prin OG nr. 45/2010, publicată în M.Of. nr. 337/20.05.2010, plata celor trei tranșe cu caracter anual se amâna pentru intervalul 2012 – 2014, pentru ca mai apoi, prin modificarea adusă de legea de aprobare – Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of. nr. 864/08.12.2011, dreptul de creanță ar trebui recuperat în 5 tranșe, respectiv 5% în 2012, 10% în 2013, 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016. Se mai observă că, dincolo de eșalonarea plății, Statul a recurs și la amânări, existând ani în care nu se plătește nicio sumă (a reținut în argumentare Tribunalul inclusiv efectele Legii nr. 230/2001 deoarece aceasta este de natură a circumstanția conduita debitorului în cauza de față, ce implică prin specificul naturii sale o analiză adaptată la particularitatea acesteia).
O asemenea ipoteză implică, pe de o parte, o atingere adusă dreptului de acces la instanță și la un termen rezonabil, astfel cum sunt consacrate prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, iar pe de altă parte, implică nerespectarea unui raport rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al individului, astfel cum este cerut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul ingerințelor în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
Instanța de fond a adus argumente rezultate din jurisprudența CEDO în mod corect și care își găsesc aplicarea în cauză.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi primită aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, aceasta fiind înlăturată în cazul creditoarelor. Obligațiile incumbând debitorului sub imperiul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, au preeminență potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție.
Pe cale de consecință, susținerile apelanților privind modalitatea de aplicare a OUG nr. 71/2009 au fost reținute ca nefondate.
S-a mai invocat ca motiv de apel dispozițiile OG nr. 22/2002 ce instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice și care are caracter imperativ astfel că nu se pot opera plăți din conturile instituțiilor publice fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limitele creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. Apelantul terț poprit a criticat reținerea judecătoriei privind aspectul că termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002 curge numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor, deoarece, potrivit opiniei apelantei, se instituie prin OG nr. 22/2002 o procedură specială, constând în acordarea unui termen de grație de 6 luni dând posibilitatea să își execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silită conform dreptului comun având caracter subsidiar.
Tribunalul a constatat că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârile judecătorești prin care au fost obligați în calitate de debitori.
Prin OG nr. 22/2002, statul a adoptat o reglementare care să permită instituțiilor publice debitoare să efectueze demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Astfel, se acordă acestora un interval de 6 luni de la data la care instituția a primit somația de plată (regulă derogatorie de la art. 454 C.pr.civ. care prevede că poprirea se face fără somație) pentru a-și îndeplini obligația de plată (art.2 O.G. nr. 22/2002). Același text de lege prevede că în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite, iar ordonatorii principali de credite au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, nu se poate recunoaște în principiu, statului și autorităților sale posibilitatea invocării insolvabilității sau la modul general, a dificultăților întâmpinate în executarea efectivă, drept cauză a refuzului sau a întârzierii în executare, câtă vreme această motivație nu este justificată de dovezi ale dezechilibrului balanței de încasări și cheltuieli la bugetul de stat. Invocarea de către contestatoare, instituție publică, a nelegalității executării silite deoarece legislația intervenită lega acest aspect de dezechilibrul bugetar, câtă vreme trebuia să execute din oficiu hotărârea judecătorească prin care a fost obligată la plata sumei de bani către intimat, este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției. Instituția contestatoare era necesar a dovedi în mod concret imposibilitatea obiectivă de a executa hotărârea judecătorească irevocabilă față de creditori și să depună la dosar dovada demersurile întreprinse pentru a executa de bunăvoie hotărârile, spre exemplu, prin adrese emise către Ministerul Finanțelor Publice de solicitare a suplimentării bugetului instituției cu sumele necesare executării, răspunsurile la aceste adrese însoțite de acte care să dovedească dezechilibrul bugetar ce s-ar produce prin executarea hotărârilor.
OG nr. 22/2002 instituie termenul de 6 luni pentru executarea directă de către creditor a obligației de plată a sumelor datorate, statuând și obligativitatea comunicării somației de plată. În continuare, art. 4 din OG nr. 22/2010 se referă la asigurarea de către creditori, în bugetele proprii, a sumelor necesare, în cadrul termenului de 6 luni. Prin urmare, termenul de 6 luni privește executarea de bună-voie de către instituția publică a sumelor. Potrivit art. 3 dacă instituțiile nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul de 6 luni (rezervat executării de bună-voie), creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit dispozițiilor comune.
În situația în care autoritatea publică debitoare ar dispune de fonduri, ea nu s-ar putea prevala de dispozițiile ordonanței pentru a întârzia executarea, ci ar trebui să execute din oficiu hotărârea pronunțată împotriva sa, la simpla solicitare a creditorului.
În cazul în care însă se constată motivat că autoritatea publică nu dispune de fonduri necesare pentru executarea unei hotărâri judecătorești privind drepturi salariale ea dispune de un interval de cel mult 6 luni pentru a procura fondurile necesare plății.
Este neîndoielnic că acest interval de timp, înăuntrul căruia executarea silită este suspendată, în ipoteza arătată, constituie o limitare a dreptului de a obține executarea hotărârii, însă în speță, această limitare nu este pe deplin justificată de cerințe serioase de interes public.
Referitor la natura juridică a termenului de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002, tribunalul a constatat că acesta curge numai în cazul în care debitorul aduce la cunoștința executorului lipsa fondurilor. În situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare. D. în cazul existenței unui impediment la executare, care constă în lipsa de fonduri, devine aplicabil termenul de 6 luni pentru identificarea resurselor financiare.
OG nr. 22/2002 impune comunicarea unei somații de plată (în mod derogatoriu de la prevederile de drept comun din materia popririi), prin urmare aceasta nu are semnificația juridică a unei simple notificări, ci reprezintă un act prin care creditorul își manifestă expres și neechivoc voința în sensul realizării creanței, față de refuzul aducerii la îndeplinire de bună voie a titlului executoriu, ceea ce implică o executare silită. Dacă, după primirea somației, debitorul face dovada că executarea nu poate începe din lipsă de fonduri, va fi obligat să facă demersuri pentru obținerea acestora în termen de 6 luni de la primirea somației, iar dacă nu este dovedită o asemenea situație, executarea silită își urmează cursul potrivit dreptului comun.
Referitor la aspectul că nu se pot opera plăți din conturile instituțiilor publice fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limitele creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii, tribunalul constată că, de la data scadenței creanței până în prezent, aceasta a fost amânată în mod succesiv prin OUG nr. 75/2008, OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010, iar această soluție este argumentată în fiecare an în același fel, generic cu referiri la: dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2010 pe care o are executarea, necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești vizate, nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, și aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 75/2008)
Această modalitate de stabilire în fiecare an calendaristic a unor noi tranșe și amânarea plății efective a tranșelor stabilite, precum și invocarea că este necesar a se prevedea în bugetul instituției debitoare, pentru fiecare an în parte, sume necesare executării doar în cadrul limitelor stabilite de procentele prevăzute în OUG nr. 71/2009 și potrivit OG nr. 22/2002, echivalează cu o sarcină excesivă în ce privește posibilitatea creditoarelor de a-și vedea achitate sumele stabilite în titlurile executorii.
Nefiind oferite așadar garanțiile necesare pentru a fi aplicată în mod efectiv o procedură stabiliă și clară de achitare a acestor sume, statul nu poate invoca dificultățile de punere în executare a acestor sume și nici suspendarea prin ordonanțe a executării silite a acestora, aceste măsuri legale devenind contrarii garanțiilor oferite de art. 6 CEDO.
Situația creată, a apreciat tribunalul, nu poate fi circumscrisă unei limitări care să urmărească un scop legitim într-o societate democratică, ci reprezintă o atingere în însăși substanța dreptului fundamental menționat.
De asemenea, măsurile legislative succesive de amânare a executării hotărârilor judecătorești irevocabile vizate de menționatele ordonanțe, au devenit disproporționate cu scopul principal pretins – respectiv menținerea echilibrului bugetar - ținând cont de termenul instituit de eșalonare a plăților care a fost instituit (2016).
În ceea ce privește motivul de apel invocat de către apelantul terț poprit referitor la natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de art.460 Cod procedură civilă și la excepția de prematuritate tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat. Creditorul trebuie să formuleze cererea de validare a popririi în termenul de 3 luni prevăzut de art.460 alin 1 din Codul de procedură civilă,iar nu cum susține apelantul terț poprit că aceasta trebuie formulată după expirarea acestui termen.
În acest sens este și Decizia nr.7 în dosarul nr.4/2013 pronunțată de ÎCCJ în recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care statuează că în interpretarea și aplicarea art.460 alin.1 din Codul de procedură civilă, termenul de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix și absolut, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs apelanții.
Recurenta A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București arată că:
Instanța de fond a admis cererea de validare a popririi, reținând în mod netemeinic și nelegal, că suma solicitată de creditoare a rezultat din tabelul „ștampilat de către debitoarea A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor”.
După cum se poate observa, tabelul nominal cu membrii de sindicat din cadrul D.S.V.S.A. A. aflat la filele 20-26 din dosarul de fond, pe baza căruia instanța de fond și instanța de apel au validat poprirea înființată la data de 05.12.2011 de B. C. B. M. în dosarul de executare nr.2693/2011 obligând terțul poprit să plătească creditoarei, în limita creanței de 466.838,96 lei sumele datorate debitoarei A.N.S.V.S.A. este semnat de către Dl.Dr.B. V., în calitate de director executiv al D.S.V.S.A. A., persoană căreia îi era opozabilă decizia nr.2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care se regăsea pe lista cuprinzând membrii Sindicatului C. Veterinarilor A., la poziția 1, fiind așadar, unul dintre membrii de sindicat, în numele cărora F.S.V.R. a formulat acțiunea în care s-a pronunțat titlul executoriu, decizia nr.2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, menționează faptul că, pe lângă semnătura Directorului executiv al D.S.V.S.A. A. din tabelul nominal mai sus menționat, se regăsește și semnătura președintelui Sindicatului C. Veterinarilor A..
Instanța de apel a admis cererea de validare a popririi, în limita creanței de 466.839,96 lei, fără să arate de unde provine această sumă și fără existența vreunui raport de expertiză contabilă extrajudiciară prin care să se fi stabilit întinderea creanței.
Mai mult decât atât, în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 2424 din 12 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost parte A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și nu Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor A., astfel încât aceasta din urmă nu avea calitatea de a calcula vreo sumă.
De altfel, și doctrina reține faptul că, „creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însăși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el. Actele de executare efectuate în temeiul unei creanțe care nu este certă sunt lovite de nulitate” (prof. univ. dr. G. B. – Cod de procedură civilă – comentat și adnotat).
Federația Sindicală a Veterinarilor din România a formulat chiar și o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 2424 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul de a se prevedea expres obligarea la acordarea către membrii sindicatului a 20 de tichete de masă lunar începând cu data de 09 decembrie 2006.
Prin încheierea din data de 08 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea Federației Sindicale a Veterinarilor din România, îndreptând eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei nr. 2424 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că acordarea celor 20 de tichete de masă lunare se va face proporțional cu timpul efectiv lucrat, nefiind vorba în nici un fel de acordare și în continuare a tichetelor de masă, după data pronunțării, așa cum a reținut, în mod neîntemeiat instanța de apel.
În lipsa unei asemenea precizări instanța de apel nu poate face aprecieri cu privire la existența creanței după data pronunțării în condițiile în care s-ar excede competențelor. Astfel, fără o astfel de mențiune, ar însemna ca în cauza de față instanța să verifice drepturile prevăzute de lege și comportamentul angajatorului pentru respectarea acestora, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat având în vedere informațiile și legislația în vigoare la momentul 12 iunie 2008, aspecte ce nu pot fi realizate în acțiunea având ca obiect validare poprire.
Recurenta – apelantă terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, la rândul său critică decizia ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Susține recurenta că:
În condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credință.
Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare norme potrivit cărora: „În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009 modificată și completă prin Legea nr. 230/2011 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
În motivarea deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea în acord cu cele de mai sus arată că la data de 04 septembrie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României.
Dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452 – 461 Cod de procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă”.
Prin dispozițiile OG nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de pată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.
Astfel, în deplină concordanță cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, care prevede că „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
În acest context, OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursurilor, modificarea deciziei în sensul admiterii apelurilor și respingerii ca nefondate a cererii de validare poprire.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate și le-a admis pentru următoarele considerente:
Recurenții au invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art.460 Cod de procedură civilă.
Potrivit alin.1 al textului de lege mai sus menționat, creditorul poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.
Hotărârea de validare a popririi prin care instanța va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței suma datorată debitorului, este dată în urma citării creditorului urmăritor a debitorului și a terțului poprit și cu condiția expresă prevăzută de legiuitor „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului”.
În prezenta cauză, intimații au un titlu executoriu reprezentat de decizia nr.2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de C., titlu executoriu cu privire la care a fost emisă încheierea din 08.01.2009, prin care aceeași instanță a precizat că acordarea celor 20 de tichete de masă lunare se va face proporțional cu timpul efectiv lucrat.
Atât în fond cât și în apel instanțele au înlăturat de la aplicare dreptul intern respectiv OUG nr.71/2009 în temeiul art. 20 din Constituție întemeindu-și raționamentul pe aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În prezent, prin decizia nr._/2008 din 4.09.2012 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. vs. România, s-a tranșat chestiunea conformității dreptului intern în materie, respectiv a Legii nr.230/2011 și implicit a OUG nr.71/2009, cu dispozițiile convenționale-art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel în motivarea Curții s-a arătat că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în-favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
O autoritate publică nu poate pretexta lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiăniene împotriva Lituaniei, nr._/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr._/00, pct.38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).
Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (Railian împotriva Rusiei, nr._/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art.6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, . nr. 44).
Chemată să se pronunțe asupra respectării art.1 din Protocolul nr.1 la convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă latitudine pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr169).
În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.
Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr.71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr._ a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr.230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an (supra, pct.24-27).
Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării.
În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și nr._/11, 6 decembrie 2011, Sules împotriva Lituaniei (dec.), nr._/1 O, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].
În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se aflau, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie "utilitate publică", Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit - restabilirea echilibrului bugetar evitând totodată înrăutăți rea situației sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență la executarea hotărâri lor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct.24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr._ din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite se actualizau de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul.
Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.35 § 3 lit. a) și art.35 § 4 din convenție.
În acest context, se reține că la data pronunțării deciziei în apel, se analizase deja dreptul intern de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva convențională a dispozițiilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și s-a apreciat că nu există nicio încălcare din această perspectivă, astfel încât înlăturarea OUG nr.71/2009 în temeiul art. 20 din Constituție, nu se mai putea realiza.
În cauză, instanța de recurs constată că reclamanților li s-au efectuat deja plăți eșalonate în baza sentinței judecătorești invocată ca titlu executoriu.
Având în vedere dispozițiile art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, faptul că hotărârile Curții au valoarea de precedent judiciar și constituie un izvor de drept pentru statele parte la Convenție, putând fi invocate într-un litigiu similar, impunând noi reguli de drept, precum și Legea nr.213/2011, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va admite apelurile, va schimba în tot sentința apelantă în sensul că va respinge cererea de validare poprire ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenta – debitoare A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și de recurenta – terț-poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 487/A din 10.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – petent BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC C. B. M. și intimatul – creditor S. C. VETERINARĂ JUDEȚUL A..
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelurile formulate de apelanta – debitoare A. Națională Sanitar Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor București și de apelanta – terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 3653 din 04.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Schimbă în tot sentința apelată și respinge cererea de validare poprire, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V. A. D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.R.L.
2 ex./12.12.2013
T.B.-S.3.- L.C.; T.S.
Jud.S.4.- M.B.
| ← Anulare act. Decizia nr. 54/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 309/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
