Legea 10/2001. Decizia nr. 1493/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1493/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 17075/3/2012
Dosar nr._
(1038/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1493
Ședința publică de la 3.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant P. D. și recurentul intervenient S.C. R. G. INVEST S.A., împotriva încheierii de ședință din data de 19.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul reclamant P. D. și recurentul intervenient S.C. R. G. Invest S.A.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._ , reclamantul P. D., în contradictoriu cu M. București Prin Primarul General pe capătul 1 și 2 de cerere, și personal Primarul General pe capătul 3 de cerere, solicitând instanței ca pe baza probelor ce se vor administra, să se dispună o hotărâre prin care: să se soluționeze pe fond notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, privind imobilul situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5, format din teren în suprafață de 189 mp., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natura, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a Imobilului de la momentul soluționării; să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nr._, aferent notificării 2098 din 09 noiembrie 2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr. 247/2005, a solicitat obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, transmisă prin executor judecătoresc, respectiv 16 mai 2011 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea cererii, reclamantul că, în fapt, prin notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București constituind obiectul dosarului nr._, reclamantul P. D. a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, ., sector 5, teren preluat în mod abuziv de către stat.
Imobilul situat în București, . (actuala . teren în suprafață de aproximativ 200 mp. și construcție de 33 mp. cu patru camere din paiantă a fost dobândit de autorii săi Ț. J. și Ț. C. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov – Secția I Civilă comercială sub nr. 6956 din 03 iunie 1948.
Până la momentul preluării de către stat, antecesorii săi au stăpânit în mod continuu acest imobil, fiind înscris și în evidentele fiscale, așa cum a rezultat din adeverința nr. A/_/757 din 23 iunie 2006, emisa de DITL Sector 5 și din adresa nr._ din 07 iulie 2010, emisa de Primăria Sectorului 5 București.
A menționat ca, așa cum rezulta din adresa nr._/_/1577/8224 din 20 ianuarie 2011, emisă de Direcția Patrimoniu a Primăriei Municipiului București fostă . anul 1948 denumirea de . număr poștal.
În anul 1989 și respectiv 1991 părinții săi Ț. C. și Ț. J. au decedat, iar conform certificatului de moștenitor succesiv nr. 1105 din 29 iulie 1992 întocmit la notariatul de Stat Sector 5, este singurul moștenitor al acestora, și astfel singura persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul din București, ., sector 5, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Ulterior, imobilul din București, ., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 33/1982, cu tabelul anexă nr. 12 pentru București, unde la poziția nr. 132/174 sunt menționați autorii săi Ț. J. și Ț. C. cu teren în suprafață de 189 mp. și construcție în suprafață utilă de 79,49 mp.
Conform adreselor nr. 1956 din 30 iunie 2006 și nr. 2488 din 30 noiembrie 2010 emise de . s-a stabilit prin procesul-verbal nr. 668/1982 la suma de 32.760 lei, din care 472,50 lei pentru teren, sumă ce a fost încasată de autorii săi Ț. J. și Ț. C. în luna februarie a anului 1983.
Întrucât, la acest moment terenul este ocupat de blocuri (așa cum a rezultat din planurile topo), a apreciat că nu poate fi restituit în natură și se impune acordarea de măsuri reparatorii.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 14 martie 2011 a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei sale de solicitare și a declarației că nu mai are alte acte de depus, respectiv până la data de 16 mai 2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să-l fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi că în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit cuantumul (măsurilor reparatorii, în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nu va mai parcurge/procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 în privința evaluării, urmând a de emite Decizia Comisiei Centrale”. Nu mai puțin subliniază că o expertiză de evaluare efectuată în acest moment i-ar garanta dreptul la un proces echitabil și în termen rezonabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind liberă în final să aleagă dacă ține sau nu cont de evaluarea făcută în cauză.
În ceea ce privește capătul al doilea de cererii, obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 capitolul V, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură, în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură contencioasă. Instanța civilă este competentă conform art. 17 Cod de procedură civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 Cod de procedură civilă).
Art. 16, alin. 21 din capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului reclamantului, întârziere care l-a determinat să se adreseze instanțelor de judecată și în prezent, și l-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită să se găsească soluții pentru o rezolvare rapidă.
Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
Trebuie avut în vedere că, controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. Nu este admisibil și s-ar afecta cu grave consecințe securitatea juridică, dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar încălca principiul separației puterilor în stat.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită să se găsească soluții pentru o rezolvare rapidă. Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
În subsidiar, în măsura în care s-ar considera că cererea principală nu poate fi primită, având în vedere aceleași argumente de mai sus privind imposibilitatea efectuării controlului de legalitate de către Instituția Prefectului, a solicitat să se dispună transmiterea către Instituția Prefectului numai în vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la capătul al treilea de cerere, a arătat că, în practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi – Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct. 1 cod civil „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” și în baza art. 1385 pct. 1 Cod civil „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. 3 Cod civil).
Fapta ilicită, întinderea, existența și caracterul cert al prejudiciului, legătura de cauzalitate. Potrivit art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamantului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica și totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului al patrulea de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea și momentul până la care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
La termenul din data de 09 noiembrie 2012, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare și modificatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul că: înțelege să se judece numai în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, nu și cu Primarul general, personal și, modificarea capătul al treilea din cererea principală cu solicitarea de a dispune obligarea pârâtului M. București prin Primar la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, . (fostă Razboieni), sector 5, în cuantum de 4.000 lei.
În motivarea acesteia reclamantul a susținut că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 14 martie 2011 a depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din H.G nr. 250/2007, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, a revenit la Primăria Municipiului București solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea decizia nr. 5958/2007, nr. 4506/2008, nr. 5583/2007, nr. 5245/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de Proprietate Intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și nu a emis nici până în prezent dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (cauza S. c. României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art. 6§1 al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct. 250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (decizia nr. 5958/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
În temeiul celor expuse mai sus, a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtei i-a produs un prejudiciu moral ce constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. A solicitat să se aibă în vedere vârsta sa înaintată, respectiv 89 de ani, demersurile nenumărate pe care a fost nevoit sa le efectueze în vederea soluționării notificării, umilințele, încercând, în final, soluționarea notificării pe cale judecătorească.
Cu toate acestea, nici până în prezent pârâtul nu a înțeles să emită dispoziția.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p. 87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală” (a se vedea și cauza A. M. și alții c. României p. 28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p. 29).
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1.000 – 1.500 de euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2.000 de euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant – în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252 – 253 Cod civil art. 1349, 1381 și următoarele Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
Tot la termenul din data de 09 noiembrie 2012, . SA a formulat cerere de intervenție, în principal, în interes propriu și, în subsidiar, în situația în care se va aprecia, în interesul reclamantei.
Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat nr. 2004 din 17 octombrie 2012, la Biroul Notarului Public R. C. M., reclamantul P. D. a cedat acesteia o cota-parte din drepturile la măsuri reparatorii, respectiv din dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sau după caz, dreptul la restituirea în natură a imobilului, compus din teren în suprafața de 189 mp., care face obiectul notificării mai sus menționate.
Prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, indică în mod concret persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, în speța de față persoana îndreptățită fiind P. D., reclamantul.
Calitatea de persoană îndreptățită, se analizează în persoana celui care a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar dreptul recunoscut de lege în favoarea acestor persoane și valorificat prin transmiterea notificării, poate fi însă transmis fie prin acte inter vivos, fie prin acte mortis causa, ca orice alt drept.
După depunerea notificării și a actelor doveditoare, de către persoanele îndreptățite, acestea devin creditoarele obligației de emitere a dispoziției de acordare de măsuri reparatorii, creditorul având libertatea de a strămuta creanța sa, a dreptului sau acțiunii sale, prin remiterea titlului, către o terță persoană, numită cesionar, în conformitate cu dispozițiile art. 1574 Cod civil și ale art. 44 din Constituția României, de garantare a dreptului de proprietate.
În atare condiții, cesionarul poate încasa beneficiile acordate de lege cedentului său, în temeiul voinței exprese a cedentului și cesionarului, interesul său, de a solicita admiterea cererii de chemare în judecată, este strâns legat de cel al reclamantului, care a înțeles să transmită cota parte din drepturile sale, către aceasta.
În aceste condiții, de coparticipare procesuală activă cu reclamantul, societatea culege cota parte din beneficiile acordate de legea specială de reparație, persoanei îndreptățite.
Contractul de cesiune de drepturi, a fost notificat pârâților, din cauză, ca persoane cu atribuții în procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
La cererea de intervenție, intervenienta a atașat copia contractului de cesiune de drepturi autentificat nr. 2004 din 17 octombrie 2012, la Biroul Notarului Public „R. C. M.”.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49 și următoarele Cod de procedură civilă.
Tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere în judecată privind obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții.
Prin sentința civilă nr. 175 din 25 ianuarie 2013, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul P. D. cu în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General și cu titularul cererii de intervenție . SA; a obligat pârâtul să emită o Dispoziție motivată privind soluționarea notificării nr. 2098/2001 prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată în cuantum de 472,50 lei în anul 1983 și suma reprezentând prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 189 mp., situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5; a admis capătul subsidiar de la pct. 2 din cerere, în sensul că obligă pârâtul să înainteze dispoziția și dosarul către Prefectura București pentru continuarea procedurii administrative în condițiile legii; a luat act de renunțarea la cererea de intervenție formulată de . SA București.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București constituind obiectul dosarului nr._, reclamantul P. D. a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, ., sector 5.
Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov – Secția i civilă comercială sub nr. 6956 din 03 iunie 1948 autorii săi Ț. J. și Ț. C. au dobândit imobilul situat în București, . (actuala . teren în suprafață de aproximativ 200 mp. și construcție de 33 mp. cu patru camere din paiantă (fila 23 dosar fond).
Potrivit adeverinței nr. A/_/757 din 23 iunie 2006, emisa de DITL Sector 5 și din adresa nr._ din 07 iulie 2010, emisă de Primăria Sectorului 5 București imobil a fost înscris și în evidentele fiscale pe numele autorilor săi.
Din adresa nr._/_/1577/8224 din 20 ianuarie 2011, emisă de Direcția Patrimoniu a Primăriei Municipiului București a rezultat că fosta . anul 1948 denumirea de . număr poștal.
Conform certificatului de moștenitor succesiv nr. 1105 din 29 iulie 1992 întocmit la Notariatul de Stat Sector 5 reclamantul este singurul moștenitor al părinții săi Ț. C. și Ț. J..
Imobilul din București, ., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 33/1982, cu tabelul anexă nr. 12 pentru București, unde la poziția nr. 132/174 sunt menționați autorii săi Ț. J. și Ț. C. cu teren în suprafață de 189 mp. și construcție în suprafață utilă de 79,49 mp.
Conform adreselor nr. 1956 din 30 iunie 2006 și nr. 2488 din 30 noiembrie 2010 emise de . s-a stabilit prin procesul-verbal nr. 668/1982 la suma de 32.760 lei, din care 472,50 lei pentru teren, sumă ce a fost încasată de autorii săi Ț. J. și Ț. C. în luna februarie a anului 1983.
Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
În speță este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la dosarul cauzei.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Conform prevederilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. 1 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Instanța a reținut în cauză incidența Deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „ În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 329 din Codul de procedură civilă, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se decide că dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite”
Se impune sublinierea că decizia menționată a fost pronunțată după . Legii nr. 247/2005 ( titlul VII, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu le-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și, să fie practic, la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită, în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, precum și a preluării imobilului de către stat.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate nu se poate reține decât calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Având în vedere solicitarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat acest capăt de cerere întemeiat și l-a admis, în sensul că a obligat pârâta la emiterea unei dispoziții privind soluționarea notificării nr. 2098/2001 prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată în cuantum de 472,50 lei în anul 1983 și suma reprezentând prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 189 mp., situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5.
Cu privire la capetele subsidiare de cerere, respectiv obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, corelativ și obligarea Comisie de a înregistra direct dosarul, tribunalul a reținut că Legea nr. 247/2005 a reglementat o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr. 10/2001 care se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea acestora cu întreaga documentație conform art. 16 alin. 2 din Titlul VII.
În cazul soluționării pe fond de către instanță a notificării persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea formulată, se stabilește calitatea de persoană îndreptățită dreptul de proprietate asupra bunului imposibil de restituit în natură și existența dreptului reclamantului la despăgubiri, în urma stabilirii acestor elemente de către instanțele judecătorești, entitatea deținătoare urmează a emite a o dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri. Această decizie are caracter administrativ fiind supus controlului de legalitate al prefectului, acesta nefăcând verificări asupra elementelor stabilite cu putere de lucru judecat de către instanțele judecătorești, ci asupra modului de îndeplinire practic, a cerințelor dispuse prin hotărârea judecătorească.
Față de aceste considerente și de prevederile art. 16 din Titlul VII din legea nr. 247/2005 care stabilește în mod clar etapele pe care procedura o urmează în fața Comisie Centrale, rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit modalitatea de desfășurare a acestei etape administrative, tribunalul nu a reținut petitul principal din capătul al doilea de cerere privind obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, corelativ și obligarea Comisie de a înregistra direct dosarul, ci a admis capătul subsidiar de la pct. 2 din cerere, în sensul că a obligat pârâtul să înainteze dispoziția și dosarul către Prefectura București pentru continuarea procedurii administrative în condițiile legii.
În baza art. 246 Cod de procedură civilă, tribunalul a luat act de renunțarea la cererea de intervenție formulată de . SA București.
La data de 07 martie 2013, a fost înregistrată cererea pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, formulată de reclamanții P. D. și . SA, prin care au solicitat lămurirea dispozitivului sentinței cu privire la calitatea procesuală a . SA, lămurirea dispozitivului cu privire la cotele ce se cuvin reclamanților P. D. și . SA.
În motivare s-a arătat că instanța a apreciat că, în temeiul acestui contract s-a transmis calitatea procesuală activă, astfel încât a dispus în considerentele hotărârii că „dispune introducerea în cauză a . SA, în calitate de reclamant pentru această parte, alături de reclamantul P. D., urmând a se face modificările cu privire la calitatea acestuia și în sistemul Ecris”.
S-a mai arătat faptul că în dispozitivul hotărârii s-a reținut că: „Admite cererea formulată de reclamantul P. D. (...) în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, (…) și titularul cererii de intervenție . SA. De asemenea, la paragraful 2 al hotărârii obligă pârâtul să emită o dispoziție motivată prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii, fără a preciza cotele pentru fiecare dintre reclamanți, respectiv 25% pentru . SA și 75% pentru reclamantul P. D.”.
Prin Încheierea pronunțată în Camera de consiliul la data de 19 aprilie 2013, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului ca neîntemeiată; a admis cererea de îndreptare a erorii materiale efectuată din oficiu, privind pe reclamanții P. D. și . SA în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 175/2013 a Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în sensul că reclamanții sunt P. D. și . SA București.
Pentru a pronunța această încheiere de ședință, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2811 Cod de procedură civilă, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu M. București Prin Primarul General pe capătul 1 și 2 de cerere, și personal Primarul General pe capătul 3 de cerere, solicitând instanței ca pe baza probelor ce se vor administra, să se dispună o hotărâre prin care: să se soluționeze pe fond notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, privind imobilul situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5, format din teren în suprafață de 189 mp., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natura, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a Imobilului de la momentul soluționării; să fie obligat M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nr._, aferent notificării nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză.
În subsidiar, în situația în care s-a apreciat că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr. 247/2005, a solicitat obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: a) diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, transmisa prin executor judecătoresc, respectiv 16 mai 2011 și valoarea de piață actuală de la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Prin sentința a cărei lămurire se solicită, a fost admisă cererea formulată, a obligat pârâtul să emită o Dispoziție motivată privind soluționarea notificării nr. 2098/2001 prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată în cuantum de 472,50 lei în anul 1983 și suma reprezentând prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 189 mp., situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5, a admis capătul subsidiar de la pct. 2 din cerere, în sensul că a obligat pârâtul să înainteze dispoziția și dosarul către Prefectura București pentru continuarea procedurii administrative în condițiile legii, a luat act de renunțarea la cererea de intervenție formulată de . SA București.
Având în vedere principiul disponibilității procesului civil reglementat de art. 129 Cod de procedură civilă, a rezultat că instanța este ținută să se pronunțe numai cu privire la obiectul sesizării, neputând schimba acest obiect din oficiu.
Astfel, obiectul principal a fost soluționarea pe fond a notificării nr. 2098 din 09 noiembrie 2001, privind imobilul situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5, format din teren în suprafață de 189 mp., în conformitate cu Legea nr. 10/2001, dispoziția urmând a fi emisă pentru titularul notificării sau succesorii săi, urmând a se proceda potrivit contractului și a dreptului comun asupra distribuirii cotelor le revin părților, tribunalul nefiind investit cu o asemenea cerere, instanța nu stabilește cotele părți ale părților, ci doar a evidențiat în hotărâre existența contractului de cesiune și a obiectului său.
Pentru aceste considerente, a apreciat că nu se impune lămurirea sentinței mai sus menționate, în temeiul art. 2811 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată
Însă, tribunalul în raport de dispozitivul hotărârii a constatat existența unei erori materiale, pe care, în temeiul art. 281 C.proc.civ. a îndreptat-o.
Astfel, în conținutul dispozitivului la numele părților a fost omis a fi menționat în calitate de reclamant și . SA, deși din conținutul practicalei și din hotărâre a rezultat că acesta a figurat în calitate de reclamant.
În consecință, tribunalul a admis cererea de îndreptare a erorii materiale efectuată din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 175/2013 a Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în sensul că reclamanții sunt P. D. și . SA București.
Împotriva acestei încheieri, la data de 17 mai 2013, a declarat recurs P. D. și . SA.
În motivare au arătat că prin cererea prin care au solicitat lămurirea dispozitivului că în dispozitivul sentinței civile nr. 317 din 15 februarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ m deși la termenul de judecată din 25 ianuarie 2013, când instanța a rămas în pronunțare s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a . SA, în baza contractului de cesiune încheiat între reclamantul P. D. și societate.
Instanța a apreciat că, în temeiul acestui contract s-a transmis calitatea procesuală activă, astfel încât a dispus în considerentele hotărârii că „dispune introducerea în cauză a . SA, în calitate de reclamantă pentru această parte (se referă la cota de 25% din măsurile reparatorii) alături de reclamantul P. D., urmând să se facă modificările cu privire la calitatea acestuia și în sistemul Ecris”.
Cu toate acestea, în dispozitivul hotărârii s-a reținut că: „admite cererea formulată de reclamantul P. D. (…) în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, (…) și cu titularul cererii de intervenție . SA (…).
De asemenea, în paragraful al doilea al hotărârii a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii, fără a preciza cotele pentru fiecare dintre reclamanți, respectiv 25% pentru . SA și 75% pentru reclamantul P. D..
Având în vedere cele de mai sus, a apreciat că se impune lămurirea dispozitivului sentinței, în sensul că la primul paragraf să se precizez că „admite cererea formulată de reclamantul P. D. (…) și continuată pentru cota de 25% de reclamanta . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General (…)”.
Cu toate acestea, prin încheierea recurată instanța a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată, însă a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale, în sensul că reclamanții sunt P. D. și . SA, fără a înlătura mențiunile cu privire la faptul că în conținutul dispozitivului, în primul paragraf a rămas: „admite cererea formulată de reclamantul P. D. (…) în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, (…) și cu titularul cererii de intervenție . SA (…)”.
Recurenții apreciază că, față de această îndreptare de eroare din dispozitiv se impune lămurirea acestuia cu privire la cele arătate mai sus, astfel încât să poată pune în executare hotărârea.
Odată ce instanța a apreciat că . SA are calitatea de reclamant și a dispus îndreptarea erorii din dispozitiv, ar trebui înlăturată mențiunea din primul paragraf al dispozitivului (în contradictoriu (…) și cu titularul cererii de intervenție . SA (…)”) și lămurit aspectul cu privire la îndreptarea erorii materiale dispuse de instanța de fond.
Recurenții au solicitat admiterea recursului și lămurirea dispozitivului în sensul celor sus arătate, pentru a putea pune în executare hotărârea.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au depus alte înscrisuri în recurs.
Examinând încheierea recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:
Instituția reglementată de art. 2811 C.proc.civ. vizează situația existenței unor interpretări divergente cu privire la conținutul măsurilor luate de către instanță prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești, când este necesară o interpretare a instanței care a pronunțat hotărârea, sau ipoteza în care se impune înlăturarea eventualelor prevederilor potrivnice cuprinse în dispozitiv.
In prezenta cauză, Curtea reține că tribunalul, prin sentința civilă nr. 175/25.01.2013 pronunțată în dosarul nr._, a obligat pe pârâtul M. București, prin Primarul General, să emită o Dispoziție motivată privind soluționarea notificării nr. 2098/2001 prin acordarea către reclamanți de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată în cuantum de 472,50 lei în anul 1983 și suma reprezentând prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 189 mp., situat în București, .. Războieni) nr. 32, sector 5.
Această sentință a fost rectificată din oficiu, în aplicarea prevederilor art. 281 C.proc.civ., prin încheierea din data de 19.04.2013, reținându-se astfel că reclamanții în cauză sunt P. D. și . SA, în conformitate cu actele dosarului soluționat prin hotărârea mai sus menționată.
Curtea constată însă că . SA a dobândit în cauză calitatea de reclamant în temeiul contractului de cesiune autentificat sub nr. 2004 din 17 octombrie 2012 de Biroul Notarilor Publici „R. C. M.”, contract încheiat cu notificatorul P. D., în condițiile în care, în conformitate cu acest act, tribunalul a avut în vedere (potrivit mențiunilor din practicaua hotărârii) cedarea unei cote din imobil către . SA, reținându-se că această împrejurare are consecințe asupra calității procesuale a titularului cererii de intervenție în dosar.
Or, este evident că o asemenea situație trebuie să se reflecte și în dispozitivul sentinței prin care s-au soluționat pretențiile deduse judecății, chiar dacă – cum corect s-a arătat prin încheierea recurată – tribunalul nu este îndreptățit să stabilească cotele părți din măsurile reparatorii în echivalent care se cuvin reclamanților, ținând seama de cererea de chemare în judecată, cadrul procesual limitat la aceasta și, nu în ultimul rând de dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, care trasează coordonatele în care se desfășoară controlul de legalitate în fața instanței învestite cu o contestație întemeiată pe art. 26 din lege.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că sunt parțial întemeiate criticile formulate de recurenți, astfel încât, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., se va admite recursul și se va modifica în parte încheierea de ședință pronunțată la data de 19 aprilie 2013 în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în sensul admiterii cererii de lămurire, în parte, cu consecința menționării în hotărâre că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul contractului de cesiune autentificat sub nr. 2004 din 17 octombrie 2012 de Biroul Notarilor Publici „R. C. M.”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul reclamant P. D. și recurenta intervenientă . SA împotriva Încheierii de ședință din data de 19 aprilie 2013, pronunțată în Camera de consiliu de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Modifică în parte încheierea de ședință pronunțată la data de 19 aprilie 2013 în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în sensul că admite cererea de lămurire, în parte.
Lămurește dispozitivul sentinței civile nr. 175 din 25 ianuarie 2013 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul contractului de cesiune autentificat sub nr. 2004 din 17 octombrie 2012 de Biroul Notarilor Publici „R. C. M.”.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3 octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
Grefier,
M. C.
Red.M..
Tehnodact.C.F./ M.A.N.G.
2ex./26.11.2013
T.B.-S.3.-I.N.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 2040/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 112/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
