Pretenţii. Decizia nr. 112/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 112/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 53201/3/2010
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 112 R
Ședința publică de la 22.01.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………..
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă T. katharina (fostă Kremer), împotriva sentinței civile nr. 1446/10.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – Despăgubiri legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că recurenta reclamantă T. katharina (fostă Kremer) a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Parchetului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 04.11.2010 la Tribunalul București reclamanta Thill (Kremer)K. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva petentei, prin deportarea în B. și a soțului acesteia prin condamnarea la muncă forțată în fosta URSS, totodată să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri în cuantum de 150.000 euro ca urmare a măsurilor administrative mai susmenționate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că la data de 15.01.1945, soțul reclamantei a fost deportat în URSS pentru a participa la munca de reconstrucție din această țară, fără să se țină cont de vârsta sa fragedă, ci doar avându-se în vedere faptul că aparținea etniei germane, această măsură fiind dispusă în conformitate cu Ordinul nr. 031/06.01.1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către Președinția Consiliului de Miniștri din România.
Că soțul reclamantei a fost nevoit să suporte condiții grele de trai ca urmare a deportării în URSS unde a fost obligat să lucreze într-o mină de cărbune, situație care s-a repercutat asupra stării sale de sănătate.
A mai arătat reclamanta că la data de 18.06.1951 a fost deportată împreună cu familia sa în B. întrucât erau de naționalitate germană, această măsură fiind ridicată la 20.12.1955, dată la care au fost înlăturate restricțiile domiciliare.
Că în tot acest interval de timp de circa 4 ani a fost obligată să îndure condiții grele de viață și multiple privațiuni, fiind astfel traumatizată din punct de vedere fizic și psihic.
În drept au fost menționate dispozițiile Legii nr. 221/2009 care se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora aplicate în perioada regimului comunist instaurat începând cu data de 06.03.1945 și până la Revoluția din 22 decembrie 1989.
Au fost anexate la dosar înscrisuri în dovedirea susținerilor făcute în cererea de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 1446 din 10.09.2012, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată.
Referitor la măsura deportării soțului reclamantei în URSS pentru a participa la munca de reconstrucție din această țară, instanța a considerat că această măsură dispusă în luna ianuarie 1945 când nu fusese instaurat în România regimul comunist reprezintă în realitate o consecință a războiului purtat împotriva fostei URSS, așa încât în acest caz nu devin incidente prevederile Legii nr. 221/2009.
Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 se prevede că:” constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative…”
În ceea ce privește măsura de deportare a reclamantei în B. în luna iunie 1951 instanța consideră că nu sunt întrunite cerințele impuse de textul menționat așa încât să se poată constata caracterul politic al respectivei măsuri.
Referitor la cererea de acordare de daune morale în sumă de 150.000 euro instanța are în vedere că textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care reglementează posibilitatea stabilirii de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic sau împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic, ori de moștenitorii acestora a fost declarat ca fiind neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 și 1360/2010, ulterior fiind pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 prin care pornindu-se de la cele două decizii ale Curții Constituționale s-a considerat că disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele așa încât numai pot fi invocate ca temei juridic.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta T. K., fostă Kremer.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că Decizia nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată retroactiv.
Pe de altă parte la data la care recurenta a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a considerat că s-a născut în favoarea recurentei un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art.5 lit.a din Legea nr.221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că s-a apreciat că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența CEDO.
A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabil la data introducerii acestor cereri.
Printr-un alt motiv de recurs s-a arătat că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
S. român a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice, prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în condițiile OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 221/2009, elaborată și adoptată după aplicarea DL 118/1990 și OUG 214/1999, are caracter de complinire a acestor acte normative, însă obiectul său de reglementare, astfel cum rezultă din chiar titlul actului normativ, constă în stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic și/sau al unor măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Este adevărat că art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 prevăd că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Aceste dispoziții vizează însă acele măsuri care nu au fost prevăzute expres la art. 3 din lege, dacă îndeplinesc cerința fi fost dispuse tot în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acesta fiind obiectul de reglementare al legii.
Legea nr. 221/2009 a completat cadrul legislativ referitor numai în ceea ce privește acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic stabilit în România după 6 martie 1945 și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.
Prin urmare, legea se adresează persoanelor condamnate, deportate sau care au suferit privări de libertate, violențe, confiscări și pierderi de bunuri materiale sau alte abuzuri din partea organelor statului în perioada de referință menționată în chiar titlul legii și prin dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare al acestui act normativ.
Or, măsura luată împotriva soțului recurentei este o măsură anterioară instaurării regimului comunist și în nici un caz nu este o măsură dispusă de regimul totalitar ce s-a instaurat în data de 06.03.1945.
Este cert că măsura deportării în URSS a avut un caracter politic și a fost efectuată de autoritățile statului, însă nu de către regimul comunist, iar drepturile ce se acordă persoanelor care au fost victimele unor astfel de măsuri politice au fost reglementate de art. 3 lit. e din OUG 214/1999, iar nu și de prevederile Legii nr. 221/2009, prin care legiuitorul a înțeles să limiteze dreptul la despăgubiri doar la categoria persoanelor care au fost condamnate politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință.
În acest sens, Curtea reține că dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 3 și art. 4 alin. 1 și 2 și art. 5 alin. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009 au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr.839/2011 fiind respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, reținându-se că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Așadar, Curtea consideră neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, creează o situație discriminatorie, întrucât exclude din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel,în jurisprudența sa,Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește critica referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al deportării, Curtea apreciază că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, instanța reținând sub acest aspect că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 3 din Legea nr. 221/2009 și, ca atare, recurenta nu este îndreptățită la despăgubiri morale în temeiul acestei legi.
Mai mult, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, se pune problema incidenței art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale, iar modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării acestei decizii de neconstituționalitate a reprezentat un izvor de practică neunitară. Una dintre opinii a fost în sensul aplicării acestei decizii la cauzele pendinte cu consecința lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzelor civile pendinte, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii noi și în egală măsură drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Această divergență de practică judiciară a fost însă înlăturată prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.09.2011 a deciziei în recurs în interesul legii nr. 12.
Prin această decizie se stabilește că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanți, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenție. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanților, aceste condiții sunt îndeplinite în speță, în special având în vedere practica instanțelor naționale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.
Curtea a considerat că nu poate reține un astfel de raționament. Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, și, a contrario, D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, supra, par. 87 și decizia Ivanova, supra).
Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că cererea reclamantei nu era soluționată definitiv la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de altă parte, soluția în primă instanță a fost aceea de respingere a cererii reclamantei, astfel că nu conferă acesteia un bun, pentru a opera distincția avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/ 2011 menționată mai sus a fost publicată anterior soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, față de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, soluția legală impusă în cauză este aceea de respingere a recursului reclamantei, ca efect al deciziei nr. 1358/2010 dată de Curtea Constituțională, cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale rămânând lipsită de temei legal.
În consecință, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă T. K.(fostă Kremer),împotriva sentinței civile nr. 1446/10.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
RED.DLM
Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.
31.01.2013
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1493/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 1824/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
