Legea 10/2001. Decizia nr. 527/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 527/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2013 în dosarul nr. 9029/2/2012

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.527R

Ședința publică de la 05.03.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. A. B.

JUDECĂTOR - M. G. R.

JUDECĂTOR - M. LĂMÎIȚA C. LL.M

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii S. M. M. și S. Ș. împotriva deciziei civile nr.751R/06.12.2011, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea intelectuală, Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin Primar General și P. MUNICIPIUILUI BUCUREȘTI.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Președintele completului dă citire minutei încheierii date în camera de consiliu, prin care s-a respins cererea de abținere.

Curtea respinge cererea de amânare formulată de contestatorul S. Ș., ca neîntemeiată.

Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata cauzei să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Asupra contestației în anulare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila sub nr._/3/2009, reclamanții S. M. M. și S. Ș. au chemat în judecată pârâții M. București, prin Primar General, și P. M. București, prin Primar General, pentru obligarea acestora la soluționarea notificării 3132/2001 ce face obiectul dosarului nr._ în ceea ce privește imobilul teren și construcție situat în București Calea Moșilor nr. 159 actualmente nr. 199, compus din 2 corpuri de casă în suprafață de 948 m.p. suprafață construită –desfășurată și teren în suprafață de 1108 m.p., obligarea pârâtelor la emiterea unei dispoziții cu titlu de restituire prin compensare cu alte bunuri, respectiv cu teren de aproximativ 320 m. p., situat în București, sector 1, .. 6, terenul în suprafață de 400 m. p. din .. 90 și terenul în suprafață de 600 m. p. situat in ..17-19.

Prin sentința civilă nr. 533/29.03.2011 pronunțată de Tribunalul București – Sectia a III-a Civilă a fost admisă în parte cererea precizată, fiind obligați pârâții să emită dispoziție privind restituirea prin compensare cu alte bunuri, respectiv următoarele terenuri:

1. teren în suprafață de 320 m. p. situat în București, sector 1 .. 6 având următoarele vecinătăți: la nord .. 8; la sud .. 4 ; la est .. 7; la vest – deschidere stradală pe . o lungime de 12 m;

2. teren în suprafață de 400 mp situat în București, sector 1, .. 90 cu nr. cadastral_ înscris în cartea Funciară individuală cu nr._ a sectorului 1 București ;

3. teren în suprafață de 488 mp situat în București, .. 17-19 cu nr. cadastral_ înscris în Cartea Funciară Individuală cu nr._ a Sectorului 1 București ;

4. terenul în suprafață de 366,7 mp situat în București, sector 1 .. 57 colț cu . având ca vecinătăți: la nord – .. 52 și .. 59; la sud - ., la est - . vest - ., nr. 65;

5. teren în suprafață de 207,16 mp situat în București, sector 1, ., fără număr, adiacent nr. 33-39 și 39 A aflat în spatele blocului C2 cu nr. 41 de pe aceeași stradă Dr. I. F. nr. 33-39 cu următoarele vecinătăți :la nord –. nr.39 A,la sud - . nr.33-39, la est – . spatele blocului C2 nr. 41, la vest Dr. I. F. nr. 33-39.

De asemenea, au fost obligati pârâții să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența dintre valoarea imobilului naționalizat și terenurile solicitate în schimb, respectiv pentru suma de 4.692.300 lei RON.

Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. București. A susținut, în motivare, că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau în modalitatea compensării cu alte cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investita cu soluționarea notificării.

Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității învestite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr.10/2001, republicata, atunci când restituirea în natura nu este dorita de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii.

Se observă, arată recurentul, că legiuitorul nu a obligat în niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul său astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natura nu poate fi asigurată, dupa cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.

În speță nu a existat o ofertă fermă din partea pârâtului de acordare de bunuri și servicii, ofertă care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil și disponibil. Sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul ca bunul în cauză nu este necesar instituției respective.

Așadar, situația nu trebuie interpretată într-un mod atât de simplist cum a reținut Tribunalul București, în sensul că prin emiterea dispoziției să se aibă în vedere acordarea de măsuri reparatorii în compensare. La dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenurilor oferite în compensare identificate potrivit raportului de expertiă din dosar în care să se stabilească dacă acestea constituie proprietate de stat și se află pe o listă de bunuri și servicii ce pot fi acordate în compensare.

Se mai arată de receurent că înțelege necesitatea reparării măsurilor abuzive din perioada comunistă și instituția caută soluții corespunzătoare pentru fiecare situație în parte, însă de aici și până la a profita de dispozițiile legale și a beneficia, prin intermediul unor rapoarte de expertiză nereale, satisfacerea unor pretenții exagerate, este o cale ce trebuie să treacă prin filtrul atent al instituțiilor investite cu soluționarea acestor notificări, cât și al instanțelor judecătorești.

In ceea ce privește obligarea pârâților la a emite dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența dintre valoarea imobilului naționalizat și terenurile solicitate în schimb, respectiv suma de 4.692.300 Ron se arat că hotărârea instanței de fond este criticabilă în primul rând sub aspectul nemotivării acesteia. În speță, hotărârea pronunțată în soluționarea fondului nu conține argumentele de fapt și de drept care au justificat adoptarea soluției în sensul obligării municipalității să emită o dispoziție motivată prin care să propuna acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților în cuantum de 4,692.300 lei pentru imobilul în litigiu. Este inexistentă motivarea instanței de fond în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii cu propunerea efectivă a unui cuantum valoric. Instanța, în considerentele hotărârii pronunțate, pe lângă prezentarea situației de fapt, face trimitere la texte de lege pe care însă nu le-a aplicat corect. Se invocă dispozițiile art. 23 și art. 25 alin din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale care nu au nicio legătură sau care nu prevăd o astfel de obligație în sarcina municipalității.

În considerentele hotărârii ca și în dispozitiv instanța de judecata doar dispune, fără a arăta care sunt motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia

Se mai arată de către recurentă că atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.

Soluționând pe fond acțiunea, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX/19.03.2007, instanța era obligată să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii ale aceleași instanțe, cuprinse în decizia nr. 52/2007 pronunțată tot în recursul în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

In raport de dispozițiile din Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, unitatea deținătoare sub forma de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită suma, ci aceste obligații conform legii nr.10/2001, republicata, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunere de acordare de despăgubiri conform art.29 din Legea nr.10/2001 republicata (obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr.247/2005, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din analiza dispozițiilor art.29 (3) din Legea nr.10/2001 republicată, se poate constata că P.M.B. are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri, în condițiile legii, instituției competente.

Prin Legea nr.247/2005, art. l (1) Titlul VII, care a modificat și completat Legea nr.10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 republicata.

In acest sens, art.13 (1) capitolul III din Legea nr.247/22.07.2005, precizează ca „ Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, instituției competente Comisia centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Așadar, din analiza acestor texte legale, rezultă că M. București nu are obligația legala de a stabili o anumită sumă ca măsura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art.16 alin 2 Titlul VII din Legea nr.247/2005.

In același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr.81/2007, în baza deciziilor emise de către Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie si/sau un titlul de plata, conform legii.

Sunt nefondate argumentele în sensul că dacă s-ar aplica aceste prevederi ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că acesta poate să conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, decizia comisiei, daca vor fi nemulțumiți de suma acordată.

Atâta timp cât instanța aplică o dispoziție legală nu se poate spune ca aceasta echivalează cu denegarea de dreptate.

De altfel, dispoziția instanței de fond de a obliga instituția pârâtă să propună o anumită sumă ca despăgubiri nu are nici un folos practic pentru reclamant atât timp cât obținerea acestei sume nu o poate face decât tot potrivit legii speciale.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulată ca urmare a înregistrării unei notificări pe Legea nr. 10/2001. Or, instanța nu poate obliga PMB să facă altceva decât ar fi putut face conform dispozițiile acestei legi.

In ceea ce privește Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în cazul în care va constata că aceasta Comisie întârzie să-l stabilească despăgubirile concrete care i se cuvin o va putea chema pe aceasta în judecată.

Deci înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, M. București are obligația sa înainteze dosarul către Prefectura M. București, în vederea întocmirii ordinului. Iar la art.16 din titlul VI se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit legii nr. 10/2001 în sensul acordării de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai daca sunt însoțite de ordinul Prefectului.

Practica CEDO nu poate fi interpretată în sensul obligării unei alte instituții să îndeplinească obligații care potrivit legii sunt de competenta altei instituții, ci cel mult statul poate fi obligat să suporte incoerenta legislativă și nefuncționarea corespunzătoare a instituțiilor sale. În plus, Fondul proprietatea a fost listat la B. de Valori București.

A îmbrățișa opinia instanței de judecată însemnă a nesocoti dispozițiile legale în materie și a soluționa cauza în afara legii fără a avea temeiul legal necesar.

Astfel, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea unei asemenea operațiuni, nu rezulta motivele pentru care s-a considerat ca obligarea directă a unității deținătoare la despăgubiri ar reprezenta un remediu eficace pentru asigurarea respectării dreptului de proprietate privata. Unitatea deținătoare ( în speța M. București ) nu dispune de fonduri cu destinația plații despăgubirilor, fiind necesară procurarea acestora, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, este previzibil că ar conduce la un blocaj financiar implicit la neexecutarea acestor hotărâri. Pe de altă parte, reducând la absurd raționamentul urmat de reclamanți, nu există niciun motiv pentru a aplica același tratament doar unității deținătoare, astfel cum aceasta este definită în preambulul capitolului II din HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodolgice de aplicare a Legii nr.10/2001 ( respectiv, entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii-minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică - fie entitatea personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul sau, indiferent de titlu cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii - regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Ar trebui, pentru identitate de rațiune - respectiv simplificarea procedurii și adoptarea unei hotărâri pe fond, susceptibile de executare silita - și ca urmare a suprimării procedurii titlului VII al Legii nr.247/2005, să se dispună obligarea la despăgubiri și a celorlalte entități învestite cu soluționarea notificării, potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, a Ministerului Finanțelor Publice, a altor autorități publice centrale sau locale implicate.

Or, o asemenea consecință nu este posibilă nu numai prin prisma modificărilor legislative nepermise operate, ci și a incertitudinii create în privința posibilității executării hotărârii, cat timp nu este determinat neîndoielnic titularul obligației în toate situațiile, nu este identificată sursa de plata a sumelor de bani ( buget de stat, local sau venituri proprii ), nu sunt clare criteriile de calcul al acestor sume.

Insecuritatea juridica astfel creata este incompatibilă cu respectarea dreptului de proprietate privată, care presupune tocmai existenta unei soluții de despăgubire rezonabil de clare și coerente, ce nu se poate susține în privința soluției adoptate de instanța de apel.

Nici legea nr.10/2001 în forma inițială și nici Legea nr.247/2005, nu au prevăzut în cuprinsul lor posibilitatea acordării unor despăgubiri bănești integrale ( nici chiar art. 27 din Legea nr.10/2001 ), iar persoana îndreptățită nu a fost în niciun moment dezavantajată de către M. București, Dispoziția emisă fiind dată cu respectarea legii și într-un termen rezonabil.

Faptul că reclamantul nu este în măsură să obțină masuri reparatorii reale și efective nu este imputabil M. București și nu trebuie în niciun caz să conducă la obligarea M. București la plata de despăgubiri bănești integrale, în condițiile în care legea nu prevede aceasta obligație în sarcina pârâtului, iar notificarea a fost soluționată într-un termen rezonabil, fără a fi încălcat termenul în care trebuie soluționată notificarea, nefiind așadar vorba despre un refuz nejustificat în cauză ( nefiind un debitor cu obligația de a acorda despăgubiri în baza celor invocate art.1073 Cod civil, așa cum reiese din motivarea reclamantei).

Consideră recurentul că în speță trebuie avute în vedere dispozițiile legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însotite, dupa caz, de situația juridică actualăp a imobilului obiect al restituirii întreaga documentație aferenta acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana indreptațită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin 1 și 2 din art.16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Practic, în raport de dispozițiile invocate, dispoziția contestată va fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.

In baza acestui raport Comisia Centrala va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin 4 și art. 32 din Legea nr.10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce nu se regăsește în speța de fata.

In speță, nu pot fi ignorate aceste prevederi legale, iar argumentele invocate de către reclamanți sunt neîntemeiate, atâta timp cât restituirea în natură nu este posibilă, iar măsurile reparatorii nu se acordă potrivit reglementarilor în vigoare de către P. M. București ci, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit reglementarilor în vigoare la momentul pronunțării hotărâriiă, art.16 din titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit legii nr. 10/2001 în sensul acordării de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

F. de dispozițiile speciale invocate, consideră recurentul că instanța de judecata ar fi trebuit mai întâi sa analizeze calitatea procesuală pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a unor despăgubiri într-un cuantum stabilit în faza judiciară.

In raport de textul legal menționat mai sus instanța putea să oblige

pârâtul sa emită o dispoziție prin care să propună doar masuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul în litigiu și ulterior să înainteze pe bază de

proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale

modificarea în vederea stabilirii cuantumului acestor despăgubiri.

In condițiile legii speciale astfel cum a fost ea modificată unitatea deținătoare a bunului are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a bunului și în consecința a emite o dispoziție în sensul propunerii acordării de masuri reparatorii.

Ceea ce retine instanța de judecată este atributul legal și exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - ANRP.

Decizia XX a ICCJ invocată în susținerea acțiunii de către reclamanți dă dreptul instanței de judecata de a soluționa fondul notificării, însă în condițiile legii speciale. Or, legea nu permite stabilirea cuantumului despăgubirilor de către municipalitate, acesta fiind atributul exclusiv al ANRP.

Soluționând pe fond notificarea, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX/19.03.2007, instanța este obligată să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii ale aceleași instanțe, cuprinse în decizia nr.52/2007 pronunțată tot în recursul în interesul legii, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativa pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu se confunda însă cu obligația instanței sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda efectiv prin hotărâre.

In cazul unei astfel de contestații, instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate trece peste dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei nr. XX/19.03.2007 tot în recurs în interesul legii.

Prin decizia mai sus menționată s-a stabilit că: „deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrarii în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării 1or cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe aceasta cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată” în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

In speță vorbim de o dispoziție emisă după . dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și care este supusă întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit și prin recursul în interesul legii mai sus menționat.

Dreptul statelor de a interveni cu reglementari proprii pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, cum este și cea cuprinsă în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este recunoscut chiar în art. 1 alin 2 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, iar reclamanții nu dețin un bun sau o speranță legitimă care să se bucure de protecția art. l alin. l din acest protocol, invocat prin acțiune.

In jurisprudența Curții Europene obligatorie pentru instanțele naționale s-a reținut constant că nu există bun actual atâta timp cît o instanță internă sau o autoritate administrativă nu a recunoscut fostului proprietar în mod definitiv dreptul la restituirea imobilului, iar o creanța acestuia nu poate fi considerată speranță legitimă, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, ceea ce nu este cazul raportului conflictual dedus judecații în prezenta cauză.

Intimații S. M.-M. si S. S. au formulat intampinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.751R/06.12.2011, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admis recursul declarat de recurentul pârât și modificată în parte sentința recurată în sensul că a fost obligată pârâta să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 3132/2001 prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art.16 din Legea nr. 247/2005.

S-a reținut că situatia de fapt si de drept a imobilului preluat abuziv de la autorul reclamantilor, precum și calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 au fost corect reținute de instanța de fond.

Tot corect a reținut instanța de fond împrejurarea că în cauză măsurile reparatorii pot fi stabilite doar prin echivalent.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, „(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”

Potrivit art. 26 alin. 5 si 6 din Legea nr. 10/2001, „(5) Dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4).

(6) Dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz.”

De asemenea, potrivit art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, „Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.”

Prin urmare, în sensul Legii nr. 10/2001, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii presupune o ofertă care să vină din partea entității învestite cu solutionarea notificarii, în speță o ofertă realizată de M. Bucuresti, ofertă care să aibă caracterul public prevazut de art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, Curtea a constatat că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta să emită dispozitie prin care să dispună restituirea prin echivalent a celor 5 terenuri, întrucât nu s-a facut dovada că cele cinci terenuri au făcut obiectul unei oferte publice de compensare din partea M. Bucuresti.

Imprejurarea că reclamantii au identificat o . terenuri pe care le-au solicitat în compensare nu poate acoperi cerințele legii legate de existența unei oferte și de publicitatea acestei oferte. Or, în lipsa unei oferte din partea pârâtei, nu se poate stabili caracterul „disponibil” al bunului oferit spre compensare, caracteristica „disponibilității” fiind impusă de art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 și presupunand o apreciere a pârâtei asupra acestui caracter al bunului respectiv.

Mai mult, lipsa publicității impuse de textul legal menționat este de natură să creeze discriminări între beneficiarii Legii nr. 10/2001 aflați în aceeași situație, ajungând să fie avantajați aceia dintre beneficiari care identifică o . bunuri printr-o procedură obscură și fără nicio acoperire în procedura reglementată de lege. De asemenea, o astfel de modalitate de identificare a bunurilor este de natură să creeze posibilitatea de a aduce atingere drepturilor pe care terții le-ar putea avea sau invoca asupra acestor bunuri sau de a se ajunge ca acelasi bun să fie acordat în compensare mai multor beneficiari ai Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acordarea în compensare nu s-ar realiza ca urmare a unei oferte acceptate.

Totodată, împrejurarea că acordarea de bunuri și servicii în compensare este posibilă doar în masura în care acest lucru se realizează în cadrul mecanismului ofertei și acceptării rezultă și din modul în care legiuitorul a înteles să scindeze procedura administrativă în doua faze distincte: cea în fața entitaăți învestite cu solutionarea notificării și cea în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Or, evaluarea imobilului preluat abuziv ți stabilirea nivelului despăgubirilor se pot realiza, potrivit dispozitiilor legii, doar în cea de-a doua fază și in condiții strict determinate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, în prima fază, compensarea cu bunuri sau servicii presupune o ofertă, o negociere și o acceptare a ofertei, în cadrul negocierii părțile stabilind și modalitatea în care înțeleg să evalueze bunul preluat abuziv și, respectiv, bunurile sau serviciile oferite în compensare.

Cat priveste criticile referitoare la obligarea pârâtului la emiterea unei dispozitii motivate cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența dintre valoarea imobilului nationalizat si terenurile solicitate in schimb, respectiv pentru suma de 4.692.300 lei, Curtea constata ca sunt intemeiate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 si 3 din Legea nr. 10/2001, „(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”

(3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.”

Potrivit art. 10 alin. 10 din Legea nr. 10/2001, „În situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”, iar potrivit art. 26 alin. 1 din aceeasi lege, „(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.”

Legea specială privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reprezentată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în cap. 5 reglementează procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, iar în cap. 6 reglementează căile de atac în justiție.

Din analiza prevederilor acestor capitole rezultă în mod indubitabil că valoarea despăgubirilor se stabilește prin decizie adoptată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma raportului de evaluare realizat tot în faza administrativă ce se desfășoară în fața acestei Comisii, fază care este ulterioara fazei administrative ce se desfășoară în fața entitatii învestite cu solutionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, rezultă că faza administrativă de competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este declanșată de trimirea dispozitiei/deciziei entității învestite cu soluționarea notificării, dispozitie/decizie prin care a fost propusă măsura acordării de despăgubiri.

Totodata, din dispozițiile legii speciale rezultă că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 reglementează procedura administrativă desfășurată în fața entității învestite cu soluționarea notificării, controlul judectoresc al acestei faze realizându-se de instanțele civile, în timp ce Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează procedura administrativă desfășurată în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar controlul judecătoresc al acestei faze se realizează de instanțele de contencios administrativ.

Ca atare, stabilirea nivelului despăgubirilor nu poate fi realizată nici de entitatea învestită cu soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nici de instanța civilă învestită cu controlul judecătoresc al acestei faze a procedurii administrative.

Prin urmare, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a stabilit nivelul despăgubirilor care ar trebui să fie propuse de pârâtă, întrucât stabilirea acestui nivel nu intră în competența legală a pârâtei și, prin urmare, nici in competența instanței civile învestite să soluționeze cererea de față.

Împotriva deciziei civile pronunțate de instanța de recurs au formulat contestație în anulare intimații reclamanți S. M.-M. și S. Ș., în temeiul art.318 teza a II-a C.P.C, solicitând casarea deciziei și rejudecarea recursului.

În motivare, contestaorii arată că în raport de considerentele arătate în cuprinsul deciziei se impunea soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare în care să fíe analizate și celelalte motive de recurs care așa cum au fost formulate impuneau ca instanța de fond să dispună efectuarea de demersuri care să stabilească situația de fapt a bunurilor solicitate prin compensare, respectiv verificarea situației juridice actuale respectiv dacă acestea pot fi oferite spre compensare, întrucât:

1. Conform art. 26. din - (1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Rezultă că prima opțiune impusă de lege față de entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, este aceea de compensare cu alte bunuri și numai în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pe de altă parte, art. 1, alin 5 stabilește că: primarii sau, după caz, conducătorii entităților investite cu soluționarea notificărilor au oblisatia să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”,, lucru pe care Primarul MB nu l-a mai făcut de peste 8 ani de zile.

2. Recurentul - pârât M. București a susținut că: „Vă învederăm faptul că la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenurilor oferite în compensare identificate potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească dacă acestea constituie proprietate de stat și se află pe o lista de bunuri și servicii ce pot fi acordate în compensare”.

La dosar există adrese emise de unități subordonate MB din care rezultă că cele 5 terenuri cerute în compensare se află în patrimoniul MB și sunt în prezent libere de orice sarcini către terți, nerevendicate de către nimeni conform Legii 10/2001 și neexistând nici un litigiu pe rol privitor la ele în afară de cel prezent.

3. Recurentul - pârât MB în motivele de recurs a invocat că reclamanta încercă „a profita de dispozițiile legale și a beneficia, prin intermediul unor rapoarte de expertiză nereale, satisfacerea unor pretenții exagerate” (pagina 3, primul paragraful de sus din Recursul - MB).

Se putea constata din motivarea instanței de fond că recurentul nu a participat la întrunirea cu expertul desemnat de instanță, nu s-a opus sub nici o formă raportului de expertiză sau expertului judiciar desemnat de instanță, și nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiza efectuat în cauză sau să solicite efectuarea unei noi expertize.

Recurentul - pârât a invocat în motivele de recurs că: „În ceea ce privește obligarea pârâților la a emite dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența dintre valoarea imobilului naționalizat și terenurile solicitate în schimb, respectiv suma de 4.692.300 Ron vă rugăm a reține următoarele: Hotărârea instanței de fond este criticabilă în opinia noastră în primul rând sub aspectul nemotivării acesteia.""" (pagina 3 paragrafele al doilea și al treilea din recursul MB)

Și în sensul celor de mai sus, recurentul-pârât a susținut că Legea 10/2001 și Legea 247/2005 actualizate și coroborate cu O.U.G nr. 81/2007 nu specifică nicăieri obligația recurentului-pârât de a stabili valoarea bănească a bunurilor naționalizate care nu mai pot fi retrocedate și apoi de a stabili diferențe bănești între bunurile naționalizate și cele cerute în compensare. D. argumente citează art. 13 (1) capitolul III Titlul VII din Legea nr. 247/22.07.2005(pagina 5, primul paragraf de sus din Recursul MB)

Sub acest aspect instanța de recurs a omis să cerceteze aceste motive de casare raportat la dispozițiile art. 10 paragrafele 8 si 9 din Legea 10/2001 și de Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea instanța de recurs a omis să se pronunțe si cu privire Ia motivul de recurs prin care recurentul - pârât a invocat că instanța de fond îl obligă să achite diferența dintre valoarea imobilului naționalizat și terenurile solicitate în schimb, respectiv suma de 4.692.300 ron.

Se poate constata că instanța de fond a obligat pârâtul doar în schimbul diferenței respective să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, nicidecum să plătească suma respectivă, adică eventual să propună alte bunuri fixe, imobile etc, sau să propună reclamanților (intimați în prezent) eventual acțiuni la fondul proprietatea etc, în conformitate cu legislația.

Iar sfârșitul dispozitivului sentinței instanței de fond este de asemenea explicit: „Obligă pârâții să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferența dintre valoarea imobilului naționalizat și terenurile solicitate în schimb, respectiv pentru suma de 4.692.300 lei RON.”

De asemenea instanța de recurs nu s-a pronunțat nici cu privire la motivul de recurs prin care recurentul - pârât pretinde că pentru intimații-reclamanți s-a emis o Dispoziție de rezolvare a notificării potrivit Legii 10, în sensul fals că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluționată.

O asemenea dispoziție, pretinsă a fi dată de recurentul-pârât MB, nu a existat si nici nu a fost invocată pe tot parcursul derulării procesului, această acțiune formulată intimații-reclamanți a avut la bază tocmai faptul să notificarea nr. 3132/2001 - Legea 10/2001, nu a fost soluționată nici după aproape 10 ani de la depunerea ei.

Față de aceste aspecte, contestatorii solicită să se constate că instanța de recurs a analizat doar un singur motiv de recurs care în opinia acestora ar fi dus la o casare cu trimitere spre rejudecare, situație în care instanța de fond trebuia să aibă în vedere la rejudecare și aspectele arătate în celelalte motive de recurs ce țineau de clarificarea situației juridice a bunurilor solicitate prin compensare.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.318 teza a Il-a C.P.C

Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 751R/06.12.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, recursul declarat de M. București, în contradictoriu cu contestatorii din prezenta cauză a fost admis și modificată în parte sentința primei instanțe în sensul obligării pârâtului M. București să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 3132/2001 prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art.16 din Legea nr. 247/2005.

Prin contestația în anulare declarată împotriva acestei decizii, se susține de către contestatori, pe de o parte că instanța de recurs a pronunțat o soluție greșită prin raportare la motivele care au condus la admiterea recursului, iar pe de altă parte că nu au fost analizate anumite motive de recurs invocate de pârâtul M. București.

Reține, așadar, Curtea că se invocă de către contestatori incidența uneia dintre cele două situații pentru care legea stabilește posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac care este contestația în anulare specială, prevăzută de art. 318 C.pr.civ.

Potrivit acestor prevederi, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Reține Curtea că natura contestație în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare nu permite anularea hotărârii împotriva căreia este exercitată decât pentru motivele avute în vedere și enumerate expres de legiuitor, nu și pentru că hotărârea este nefondată, ca urmare a stabilirii greșite a situației de fapt, a aprecierii eronate a probelor ori a interpretării greșite a unui text de lege, fie el material ori procedural.

Or, în cauză, aspectele pe care contestatorii le invocă, anume că instanața de recurs trebuia să pronunțe o soluție de casare cu trimiterea cauzei în fața primei instanțe pentru stabilirea anumitor circumstanțe de fapt ori de drept în legătură cu terenurile ce fac obiectul cererii de compensare nu se încadrează în niciuna din ipotezele pentru care dispozițiile art. 318 C.pr.civ. reglementează posibilitatea formulării contestației în anulare.

De asemenea, nici sub aspectul celui de-al doilea motiv de contestație în anulare invocat de contestatori, vizând omisiunea analizării tuturor motivelor de casare ori de modificare, susținerile acestora nu sunt întemeiate.

Sub un prim aspect, trebuie observat că nu poate avea semnificația omisiunii analizării unui motiv de recurs situația susținută de contestatori, în sensul că instanța nu s-a raportat la anumite texte de lege atunci când a analizat temeinicia ori legalitatea criticii invocate de recurent. Omisiunea avută în vedere de prevederile art. 318 teza a II a C.pr.civ. este una totală, ipoteza fiind aceea în care instanța de recurs nu analizează deloc motivul de recurs, nu și aceea în care motivul de recurs este analizat, dar fără a se indica anumite temeiuri de drept ori argumente de fapt.

Așadar, nu pot fi reținute ca încadrându-se în ipoteza prevăzută de lege susținerile contestatorilor potrivit cu care motivul de recurs prin care s-a arătat că Legea 10/2001 și Legea 247/2005 actualizate și coroborate cu O.U.G nr. 81/2007 nu specifică nicăieri obligația recurentului-pârât de a stabili valoarea bănească a bunurilor naționalizate care nu mai pot fi retrocedate și apoi de a stabili diferențe bănești între bunurile naționalizate și cele cerute în compensare nu a fost analizat de instanța de recurs prin raportare la anumite dispoziții din Legea nr. 10/2001 și din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Mai mult, Curtea constată că invocarea de către contestatori a omisiunii analizării în recurs a motivului de recurs vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe sub aspectul acordării despăgubirilor bănești, motiv invocat de recurentul M. București, nu poate aduce contestatorilor niciun folos practic, câtă vreme prin sentința recurată pretențiile acestora fuseseră considerate întemeiate, astfel că nu se justifică un interes de către contestatori în invocarea acestui motiv de contestație în anulare.

Aceeași apreciere este valabilă și cât privește omisiunea instanței de recurs de a analiza susținerea recurentului referitoare la soluționarea în termen a notificării, pârâtul M. București omițând în realitate să soluționeze această notificare. În plus, trebuie observat pe de o parte, că această susținere nu a reprezentat un motiv de recurs distinct, ci s-a încadrat în argumentația prin care s-a susținut o altă critică a hotărârii primei instanțe, iar pe de altă parte că, cel mai probabil, susținerea a fost rezultatul unei erori materiale a recurentului, concluzie desprinsă din analizarea în ansamblu a cererii de recurs, dar și a susținerilor recurentului pe tot parcursul judecății, inclusiv în fața primei instanțe.

În consecință, Curtea constată, ținând seama de cele expuse anterior, că este nefondată contestația în anulare promovată de contestatori împotriva deciziei pronunțate în recurs, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 318 C.pr.civ., o va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii S. M. M. și S. Ș. împotriva deciziei civile nr.751R/06.12.2011, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea intelectuală, Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin Primar General și P. MUNICIPIUILUI BUCUREȘTI, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la data de 05.03.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A. C. M. GabrielaMihaela Lămîița

BrătuianuRădulescu C. LL.M

GREFIER

E. D. C.

Red. MR

Tehnored. .> 2 ex. /13.03.2015

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1996/2013. Curtea de Apel...		Anulare act. Decizia nr. 1678/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 527/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 527/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI