Acţiune în constatare. Decizia nr. 917/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 917/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-04-2013 în dosarul nr. 3485/87/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR. _
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 917 R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 26 APRILIE 2013
CURTEA COMPUSĂ DIN :
PREȘEDINTE - C. M.-STELUȚA
JUDECATOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.-M.
GREFIER - A. G.-C.
Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. D..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant C. C. împotriva sentinței civile nr.767 din 05.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman în contradictoriu cu intimatul – pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect: „despăgubiri Legea nr.221/2009” .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul recursului.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat, apreciind că reclamantul nu a dovedit că măsura închisorii contravenționale a avut caracter politic, nedepunând nici măcar hotărârea judecătorească la care a făcut referire în cererea de chemare în judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr._, reclamantul C. C. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării suferite prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria A., în perioada anilor 1980- 1983, prin care, în baza Decretului nr.153/1970 a fost condamnat la 3 luni închisoare contravențională, precum și obligarea Statului Român la 80.000 lei daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că prin sentința mai sus citată a fost condamnat la 3 luni închisoare contravențională, considerându-se că amenda este neîndestulătoare.
Prejudiciul moral constă atât în suferințele fizice și psihice ce i-au fost pricinuite în perioada cât a fost încarcerat, cât și în suferințele familiei sale care a fost lipsită de aportul său în propria gospodărie, la obținerea mijloacelor de subzistență.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009; OUG nr. 62/2010; OUG nr. 214/1999; Legea nr. 568/2001; art. 5 CEDO.
Pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Prin sentința civilă nr. 767/05.12.2012 Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamantul C. C., de constatare a caracterului politic al condamnării, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a pretins că printr-o sentință pronunțată de Judecătoria A. între anii 1980 – 1983, sentință care nu a fost depusă la dosar, a fost sancționat la 3 luni închisoare contravențională pentru că, împreună cu soția sa, mergeau cu alți concetățeni prin piețe și târguri pentru a vinde ceea ce produceau ca mici meseriași, asigurând astfel traiul familiei.
Dispozițiile art. 3 din Legea 221/2009 raportat la art. 4 alin. 2 enumeră expres măsurile cu caracter administrativ considerate ca având caracter politic și actele normative care le reglementează, constatarea caracterului politic al măsurilor administrative fiind atributul instanței judecătorești.
Decretul nr.153/1970 care a reglementat la vremea respectivă regimul contravențiilor la normele de conviețuire socială și liniștea publică, nu se regăsește printre cazurile expres prevăzute de lege, a cărui aplicare ar atrage constatarea caracterului politic al închisorii contravenționale.
În plus, ocrotirea valorilor sociale precum liniștea publică, prin mijloacele legale cum era Decretul nr. 153/1970, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa obligația cetățenilor de a respecta liniștea și ordinea publică și pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că a fost sancționat contravențional.
Legea nr. 221/2009 impune ca instanța să constate, în mod efectiv, că fapta pentru care a avut loc condamnarea sau luarea măsurii administrative a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6.03.1945, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
Cât privește cererea privind obligarea Statului Român la daune morale, excepția inadmisibilității este întemeiată, în condițiile în care, prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acesteia cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridice.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. C..
În motivarea recursului, recurentul a arătat că a fost condamnat la 3 luni închisoare contravențională pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de decretul 153/1970.
Întreaga familie a suferit in urma acestei condamnări nedrepte in acel regim totalitar, întrucât fiind, cap de familie, acesta asigura traiul familiei, arătând că este de notorietate ca aceasta măsură luată de regimul comunist fata de acesta tocmai datorita modalității in care a fost pusa in aplicare dar si condițiilor mizere de trai oferite de autorități pe perioada aplicării măsurii a avut un impact psihologic si emoțional negativ.
De asemenea, a precizat că principala cerere este constatarea caracterului politic al condamnării, întrucât o astfel de recunoaștere i-ar aduce o reparație morala, cu privire la despăgubiri lăsând la aprecierea instanței.
Recurentul susține că despăgubirile pot fi solicitate in virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituție si de art. 6 din CEDO.
Legiuitorul definește doua categorii de nedreptăți, de masuri abuzive luate de regimul comunist: condamnările cu caracter politic în baza altor fapte prevăzute de legea penala, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite in scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999, precum si masurile administrative, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, art. 2 din OUG 214/1999.
Recurentul consideră hotărârea pronunțata ca fiind nelegala si netemeinica pentru motivele prevăzute art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 si 9 C.pr.civ., instanța de control putând analiza cauza sub toate aspectele potrivit art. 3041 Cod procedură civilă.
Astfel, recurentul arată că litigiul s-a soluționat fără aplicarea corecta a dispozițiilor legale, interpretând si aplicând greșit textele legii invocate, instanța nu a analizat probatoriul cauzei, nu a motivat hotărârea cu privire la probe, nemotivând nici solicitarea si totodată respingerea probei testimoniale solicitate de acesta.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, și pe fond admiterea cererii formulată și precizată, iar în subsidiar, în situația analizei sub toate aspectele, având în vedere și prevederile art. 3041 C.pr.civ. casarea cu trimitere spre rejudecare pentru readministrarea și reanalizarea probelor.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu este incident în cauză, din examinarea hotărârii recurată Curtea constatând că aceasta întrunește toate elementele prevăzute de art. 265 C.pr.civ., instanța de fond arătând în considerentele hotărârii care sunt motivele în fapt și în drept care au stat la baza pronunțării hotărârii.
De asemenea, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., invocat de către recurent, nu este incident, deoarece litigiul nu poartă asupra unui act juridic unilateral sau bilateral, cu privire la care să se facă aplicarea principiului statuat de art. 969 alin. 1 C.civ.
Criticile formulate de recurenți au fost încadrate de instanță și au fost analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 rap. la art. 3041 C.pr.civ., critici pe care instanța le constată a fi nefondate.
Motivul principal pentru care instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a constatat în faptul că reclamantul nu a depus la dosar hotărârea judecătorească invocată în cererea de chemare în judecată, pronunțată de Judecătoria A., prin care reclamantul pretinde că ar fi fost condamnat la 3 ani închisoare contravențională și cu privire la care solicită a se constata caracterul politic al condamnării.
Din oficiu, în baza rolului activ reglementat conform art. 129 alin. 5 rap. la art. 316 C.pr.civ. și art. 3041 C.pr.civ., Curtea a dispus citarea recurentului-reclamant cu mențiunea de a depune o copie de pe această hotărâre judecătorească, însă recurentul nu a depus acest înscris la dosar.
Prin urmare, Curtea va respinge ca neîntemeiate criticile potrivit cărora instanța de fond nu a instrumentat suficiente probe pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii condamnării dispuse printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de Judecătoria A., atât timp cât, la solicitarea expresă a instanței de recurs, recurentul-reclamant nu a administrat această probă în cauză.
De asemenea, Curtea constată ca fiind temeinică și legală și soluția pronunțată de tribunal în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, având în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Curtea constată că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionând că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Din punctul de vedere al dreptului intern, instanța supremă a arătat că „judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
În ceea ce privește criticile prin care recurentul invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din CEDO, Curtea constată de asemenea că aceste susțineri au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, obligatorie pentru instanță.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de
Instanța supremă a analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile, statuând prin intermediul deciziei date în interesul legii faptul că „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă”.
În ceea ce privește invocarea de către recurentul-reclamant a prevederilor art. 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că nu sunt incidente ratione temporis.
Astfel, în jurisprudența sa (cauzele Malhous c. Republicii cehe (decizia), cererea nr._/96, 13.12.2000, și Prințul Hans-A. II de Lichtenstein c. Germaniei, cererea nr._/98, hotărârea din 27.06.2001, par. 85), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu va analiza circumstanțele unei presupuse încălcări a unuia din drepturile garantate de Convenție, dacă aceasta s-a produs înainte de ratificarea Convenției de către statul respectiv. Or, recurentul invocă faptul că a fost victima unei condamnări contrare art. 3, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, luate împotriva sa în baza unei hotărâri judecătorești pronunțată înăuntrul anilor 1980-1983, perioadă care se situează anterior datei de 20.06.1994 - data intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru România, prin adoptarea Legii nr. 30/1994.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., raportat la art. 3041 și art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant C. C. împotriva sentinței civile nr. 767/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman în contradictoriu cu intimatul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26.04.2013.
Președinte Judecător Judecător
C. M. Steluța Z. D. I. L.-M.
Grefier,
A. G.-C.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. TI /2 ex./29.04.2013
Jud. fond - D. A.
| ← Recuzare. Decizia nr. 1660/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 371/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
