Legea 10/2001. Decizia nr. 105/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 44025/3/2011
DOSAR NR._
(2526/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.105
Ședința publică de la 23.01.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - A. D. T.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant M. M. L., împotriva deciziei civile nr.867 din 12.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant M. M. L., personal și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Se procedează la identificarea recurentului-reclamant M. M. L. legitimat cu BI . nr._, eliberată de Secția 9 Poliție, respectiv Secția 8 Poliție, la data de 26.03.1993.
Recurentul-reclamant, personal, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri constând în Hotărârea nr.379/15.04.1997 emisă de C.G.M.B. – Comisia pentru Aplicarea Legii nr.112/1995, sentința civilă nr.4361/13.06.1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București și procesul-verbal încheiat astăzi 02.08.1996 de Comisia Locală de aplicare a Legii nr.112/1995, în copii xerox, acte prin care dovedește faptul că a efectuat demersuri acum 17 ani pentru a revendica imobilul în litigiu.
Reprezentantul intimatului-pârât consideră că nu sunt utile actele depuse la dosar de către recurentul-reclamant în raport de obiectul pricinii, urmând ca instanța să aprecieze. Arată că aceste înscrisuri au valoare documentară și nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul lor.
Curtea, în urma deliberării, în temeiul dispozițiilor art.305 din codul de procedură civilă admite proba cu înscrisuri la cererea recurentului-reclamant, administrate astăzi în ședință publică.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant, personal, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arătând că timp de 17 ani a efectuat demersurile necesare în vederea revendicării imobilului în litigiu. Ulterior a depus notificare în baza Legii nr.10/2001, respectiv în anul 2001, urmând să i se acorde despăgubiri.
De asemenea, solicită obligarea Primăriei să-i acorde în compensare un apartament.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică, arătând că în urma dispoziției emisă de P. G. s-au acordat măsuri reparatorii, prin echivalent, deși recurentul a solicitat restituirea în natură a apartamentului pe care l-a deținut în proprietate și care a fost vândut în anul 1996 de către .>
Consideră că în cauza de față se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 mai 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._, reclamantul M. M. L. în contradictoriu cu pârâtul P. G. al Municipiului București, a formulat contestație împotriva Dispoziției nr._ din 06 septembrie 2010 emisa de pârât, pe care o consideră nelegală și netemeinică pentru următoarele considerentele:
În fapt, la data de 16 decembrie 1972 a devenit proprietarul . situat în București, .. 10, ., în baza contractului construire cu plata în rate nr._, pentru prețul de 79.995 lei, achitând în avans suma de 15.999 lei, iar pentru restul sumei de 63.996 lei i-a fost acordat împrumut de CEC, potrivit contractului de împrumut nr._ la data de 17 ianuarie 1973. D. urmare, la data de 20 ianuarie 1973 i s-a predat apartamentul nr. 65 proprietate personală prin proces-verbal de predare-primire a locuinței.
La data de 18 septembrie 1979, în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 1461/1979, Statul Român a trecut în proprietatea sa apartamentul nr. 65, compus din două camere și dependințe, precum o cota indiviza de 0,89% din suprafața comună a imobilului, în mod abuziv în nelegal.
Art. 2 al deciziei nr. 1461 prevede că, în calitate de proprietar, urmează a-i fi plătite despăgubirile cuvenite.
Având în vedere că despăgubirile cuvenite, de care s-a făcut vorbire în decizia nr.1461, nu i-au fost acordate niciodată reclamantului, acesta s-a considerat îndreptățit a solicite restituirea .> Reclamantul a învederat instanței că . proprietar este, a fost vândut soților I. și C. C. cu eludarea Legii nr. 112/1995.
Prin adresa nr. 616 din 24 aprilie 1996, . răspuns, ca urmare a preluării în proprietatea statului a . este ocupat în baza contractului de închiriere nr. 100 din 07 februarie 1980 de familia C..
. avea cunoștință de faptul că reclamantul urmărește a redobândi . soților C. apartamentul mai sus menționat la data de 18 decembrie 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 590, în baza Legii nr. 112/1995.
Nici soții C., la data cumpărării . fost străini de faptul ca reclamantul a solicitat statului restituirea ap. 65, . înștiințată cu mult înainte de a vinde soților C., dovada acestui fapt fiind emiterea adresei nr. 616 din 23 aprilie 1996 către Comisia pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995, de asemenea, avea obligația să nu vândă . avea stabilită situația juridică.
Soții I. și C. C., la data cumpărării apartamentului nu au fost de bună credință, întrucât știau că apartamentul are proprietar, iar buna credință nu poate fi invocată atâta timp cât reclamantul a notificat instituțiile statului.
Dispozițiile art. 480 cod civil prevăd că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, au fost fundamental încălcate de prevederile art. 2 din Decretul nr. 223/1974 care stabilea că persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze până la data plecării construcțiile aflate în proprietatea lor, acest lucru fiind făcut doar către stat.
De asemenea, încălcate au fost și dispozițiile art. 481 Cod civil care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, ori dispozițiile Decretului nr. 223/1974 de trecere în proprietatea statului a unor bunuri imobiliare erau departe și străine de orice astfel de cauze.
Dimpotrivă, caracterul sancționator al acestor dispoziții este cât se poate de evident și contrar oricăror principii care stau la baza garantării dreptului de proprietate evidențiate în expunerea de motive a Decretului-lege din 09 decembrie 1989 prin care s-a abrogat Decretul nr. 223/1974.
Primăria Municipiului București a fost notificată în 13 august 2001, și, deși avea termen de șase luni de a soluționa cererea sa de restituire a . dat curs, încălcând dispozițiile Legii nr. 10/2001, mai mult, chiar după zece ani, nu a verificat modul de vânzare al apartamentului și nici dacă reclamantului i se poate restitui în natura apartamentul nr. 65, sau să-i acorde un alt apartament la schimb din fondurile locative.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri a reținut că vânzarea de către stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar terții au fost de bună credință, reprezintă o privare de bun.
O astfel de privare combinată cu lipsa totală de despăgubiri este contrară art. 1 Protocolul 1 (cauzele S., Porteanu, P.).
O astfel de soluție a fost pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 08 martie 2007, în care s-a reținut că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când s-a respins reclamantului din cauză, cererea având ca obiect revendicarea unui apartament, înstrăinat unui chiriaș.
În cauza M. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia nr. 2098/2010, a decis că Statul Român să restituie în natură imobilele revendicate.
Față de dispozițiile art.15 lit. r din Legea nr. 146/1997 care prevăd că „sunt scutite de taxe judiciare de timbru ... cererile introduse de proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum în cerile accesorii și incidente”, cererea reclamantului a fost scutită de taxa judiciară de timbru.
A menționat reclamantul faptul că a luat la cunoștință de dispoziția primarului la data de 28 aprilie 2011.
Pentru cele învederate, s-a solicitat admiterea cererii așa cum a fost precizată, iar pe cale de consecință, restituirea în natură a .> La termenul din 08 decembrie 2011, reclamantul M. M. L. a formulat cerere precizatoare, solicitând să se ia act că obiectul acțiunii este de revendicare imobiliară în temeiul Legii nr. 10/2001 și a solicitat introducerea în cauză a Municipiului București prin Primar G., Primăriei București prin Primar G. și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. La termenul de 12 ianuarie 2012, prin încheiere, instanța a stabilit cadrul procesual în raport de acțiunea principală și cererea precizatoare precum și de punctul de vedere exprimat de reclamant în fața instanței.
Tribunalul București prin sentința civilă nr. 867 din 12 aprilie 2012 a respins ca neîntemeiată cererea astfel cum a fost precizată și completată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Reclamantul a dobândit apartamentul nr. 65 situat în imobilul din .. 10, . 6, pe baza contractului de construire cu plata în rate nr._, la prețul de 79.995 lei din care a achitat avansul în cuantum de 15.999 lei.
Pentru diferența de preț a obținut un împrumut CEC în baza contractului nr._ din 17 ianuarie 1973.
Conform adresei nr. 3101 din 26 martie 2003 emisă de Consiliul G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar (fila 6 dosar fond) apartamentul reclamantului a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 223/1974 și a deciziei nr. 1461 din 18 septembrie 1979, iar fostul DGDAL a virat la CEC SMB cu DP nr. 2607 din 15 noiembrie 1979 suma de 42.903 lei reprezentând contravaloarea credit nerambursat conform contractului nr. 3511/_ (fila 6 dosar fond).
Conform adresei nr. 217 din 27 decembrie 2000, apartamentul reclamantului a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 590 din 18 decembrie 1996 soților C. C. și C. I. (fila 20 dosar fond).
Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele expropriate ale căror construcții nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.
Potrivit art. 18 din aceeași lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului.
Prin art. 46 alin. 4 se statuează în sensul actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În speță, reclamantul nu a invocat în termen legal nulitatea actului de înstrăinare a apartamentului revendicat, astfel că dreptul de proprietate al dobânditorului s-a consolidat, iar Primăria Municipiului București nu mai poate retroceda apartamentul în natură, nemaifiind în proprietatea acestuia.
În speță, s-au acordat mai multe termene pentru ca Primăria Municipiului București să comunice dacă poate atribui o altă locuință prin compensare, însă până la încheierea dezbaterilor nu s-a administrat nicio probă în acest sens.
În aceste condiții, singura modalitate de soluționare a cererii de retrocedare formulată de reclamant este aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent așa cum s-a dispus prin decizia atacată.
Pe cale de consecință, contestația formulată împotriva dispoziției nr._ din 06 septembrie 2010 s-a impus a fi respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul.
Prin motivele de recurs se arată că întrucât nu a primit despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 consideră că este îndreptățit în a solicita restituirea apartamentului sau obligarea Primăriei Municipiului București să îi acorde în compensare un alt apartament.
Mai arată recurentul că în mod greșit tribunalul a reținut că nu a administrat nicio probă în sensul a face dovada că primăria deține locuința, a învederat însă instanței că în mai multe zone ale capitalei sunt locuințe ce nu au proprietar, chiriaș ori locatar.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului – recurent și a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1973 și a Deciziei nr. 1461/1979. Acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 590 din 18 decembrie 1996.
Ca atare, se numără, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv în perioada 1945 – 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziția nr._ din 06 septembrie 2010 a Primarului G. al Municipiului București s-a soluționat notificarea formulată de recurentul – contestator M. M. L. și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață pentru apartamentul nr. 65, compus din două camere și dependințe situat în București, .. 10, . 6, imposibil de restituit, întrucât acesta a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Așa cum a reținut în mod corect instanța de fond recurentul – petent nu a atacat cu acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători consolidându-se.
Posibilitatea legiuitorului de a stabili anumite termene pentru formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, este în acord cu dispozițiile art. 44 din Constituție, din care rezultă că atât conținutul, cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.A. Rye (Oxford) Sti și J.A. Rye (Oxford – Lond std. c. regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței achizitive ori extinctive și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocol.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamant, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul lui), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o „speranță legitimă”, apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reținut că aceste articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului.
Or, în speță, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniul pârâților, prin neatacarea în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamantul nu putea pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. De la această regulă, art. 18 instituie trei cazuri de excepție, când reparația prejudiciului nu se asigură prin restituirea în natură, ci doar prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Art. 18 lit. c, reprezintă cazul care interesează speța de față, respectiv când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Astfel, menținerea contractului generat de bună credință a chiriașilor are ca efect și rămânerea bunului în posesia lor.
O soluție contrară ar echivala cu lipsirea de conținut a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și cu nerespectarea scopului avut în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme, în sensul producerii efectelor depline ale proprietății în persoana posesorului de bună credință.
Această modalitate de reparare a prejudiciului suferit de reclamant, ca urmare a preluării nelegale a bunului, asigură un just echilibru între interesul public, cel al fostului proprietar și respectiv cel al cumpărătorului de bună credință.
Prin dispoziția nr._/2010 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață a imobilului în litigiu.
Față de cele reținute, Curtea constată că cererea recurentului de a i se restitui imobilul în natură este neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea subsidiară de acordare a unui bun în compensare, Curtea constată că recurentul nici în recurs nu a solicitat și nici nu a administrat probe din care să rezulte că pârâta – intimată deține bunuri ce pot fi acordate în compensare.
Această probă era în sarcina recurentului, conform art. 1169 Cod civil.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant M. M. L., împotriva deciziei civile nr. 867 din 12 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât P. G. al Municipiului București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. A. D. T. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./12.03.2013
T.B.-S.5.-M.S.
| ← Cereri. Decizia nr. 1910/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1996/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
