Legea 10/2001. Decizia nr. 1720/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1720/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2013 în dosarul nr. 73838/3/2011
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1720R
Ședința publică de la 10 septembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. S.
JUDECĂTOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - S. G. N.
GREFIER - M. L.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă B. C. împotriva sentinței civile nr. 1563/07.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta – reclamantă B. C., personal, lipsind intimatul – pârât M. BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 19.06.2013 s-a depus la dosarul cauzei copia deciziei Curții Constituționale nr. 281/23.05.2013, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin.1 din Legea nr. 10/2001 invocată de recurenta – reclamantă și s-a acordat termen de judecată pentru continuarea judecății.
Recurenta – reclamantă, personal, se legitimează și depune note scrise. Susține că excepția de neconstituționalitate invocată în cauză nu a fost soluționată de Curtea Constituțională.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Recurenta – reclamantă formulează concluzii de admitere a recursului promovat împotriva sentinței civile nr.1563/07.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, astfel cum a fost formulat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de 24.11.2011 sub nr._ reclamanta B. C. a contestat, în contradictoriu cu PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, Dispoziția nr._/17.10.2011, arătând că i-a fost încălcat dreptul său constituțional privind proprietatea privată întrucât a deținut la fosta S.A.R.T. 5 acțiuni la purtător în valoare de 1000 lei fiecare la nivelul anului 1938, iar trecerea în proprietatea statului fără nicio despăgubire nu se justifică. Reclamanta a mai arătat că acțiunea sa este una în revendicare, pretențiile materiale curgând pe cale de consecință.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 3 și 5, art. 20 alin. 2, art. 21 alin. 1 și 2, art. 44 alin. 2, 3, 4, 6, 8, art. 52 alin. 1 și 3, art. 115 alin. 6, art. 154 alin. 1, art. 147 alin. 1.
Prin cererea depusă la termenul din data de 07.09.2012 reclamanta a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că solicită anularea Dispoziției nr._/17.10.2011 prin care i-a fost respinsă notificarea, admiterea notificării cu obligarea restituirii către reclamantă a contravalorii actualizate a celor 5 acțiuni la purtător în valoare de 5000 lei la nivelul anului 1938.
Prin sentința civilă nr. 1563/7.09.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă contestația a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotarî astfel, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr._/17.10.2011 a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri bănești pentru un număr de 5 acțiuni la purtător în valoare de 1000 lei fiecare, de la fosta Societate Anonimă Română de Telefoane.
Tribunalul a constatat că reclamanta a recunoscut faptul că notificarea a fost înregistrată pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc la data de 25.06.2003, așadar cu depășirea termenului prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001, însă a apreciat că această prevedere legală încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la proprietate.
Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1615/2010 Curtea Constituțională a verificat constituționalitatea acestui text legal, invocând jurisprudența sa anterioară. Astfel, „prin Decizia nr. 1.105 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 27 octombrie 2009, și prin Decizia nr. 533 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2008, Curtea a statuat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În acest scop a fost instituită, prin art. 22 și următoarele din lege, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor - terenuri sau construcții - de către persoana juridică deținătoare, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor sale de conducere. Legiuitorul a condiționat exercitarea dreptului la restituire a imobilelor de respectarea unor termene, cum este și termenul de 6 luni, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deținătoare a imobilului. Acest termen nu este, însă, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, așa cum susțin autorii excepției de neconstituționalitate, căci „recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare [...]“. Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, iar potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, „legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept [...]“.
Tribunalul a constatat că în mod corect prin dispoziția contestată a fost respinsă ca tardiv formulată notificarea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs, arătând că instanța nu s-a pronunțat în legătură cu excepția de neconstituționalitate a articolului 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care încalcă dispozițile art. 16 din Constituție, prin aceea că stabilește un regim discriminatoriu al cetățenilor în raport cu autoritatea de stat, întrucât se prevăd sancțiuni grave pentru cetățean, mergând până la pierderea dreptului de proprietate pentru depunerea cu întarziere a notificării, iar pentru cei care ar trebui să rezolve notificările nu există nicio sancțiune.
A mai arătat recurenta că art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 încalcă și practica CEDO, care consideră că trebuie să existe echivalentă între obligațiile cetăteanului și cele ale autoritătilor de stat și că sancțiunile nu pot fi disproporționate în raport cu fapta sancționată.
Totodată, recurenta a susținut că dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 încalcă și dispozițiile art. 44 din Constituție, precum și dispozițiile din Codul civil privind imprescriptibilitatea dreptului de proprietate.
Recurenta a mai arătat că a depus notificarea cu întarziere întrucât abia atunci a gasit cele 5 acțiuni și că nu există nici un argument care sa justifice stabilirea unui termen pentru acordarea despăgubirilor prin echivalent.
A mai susținut recurenta că cele două decizii ale Curții Constituționale reținute de instanța de fond nu sunt incidente în spetă, întrucât au în vedere doar imobilele, nu și acțiunile.
Prin încheierea din 18.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile art. 16 și 44 din Constituția României.
Prin decizia nr. 281/23.05.2013, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin urmare, criticile din recurs care vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 au fost soluționate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 281/2013.
Curtea constată că singurele critici care, potrivit competenței generale a instantelor judecătorești, intră în competența sa de analiză sunt cele referitoare la neconcordanța dispozițiilor art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 cu CEDO și cu Codul civil.
Recurenta nu a precizat expres care anume dispoziții ale CEDO sunt incalcate prin dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, însă din context se poate deduce împrejurarea că recurenta s-a referit la dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
În acest context, Curtea apreciază nefondate aceste critici, întrucât dreptul care se pierde în cazul nerespectării termenului prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 nu este dreptul de proprietate, așa cum susține recurenta, ci dreptul „de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, așa cum prevede expres alin. 5 al art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu sunt relevante în cauză dispozițiile art. 1 din Protocolul aditionale nr. 1 la CEDO și nici dispozițiile din Codul civil referitoare la imprescriptiblitatea dreptului de proprietate și la modurile de pierdere a proprietății.
De altfel, în cazul recurentei nici nu se pune problema pierderii unui drept de proprietate, întrucât aceasta nici nu a avut un drept de proprietate asupra vreunui bun, ci doar un drept de creanță rezultat din posesia a 5 acțiuni la purtator la Societatea Anonimă Română de Telefoane.
Legea nr. 10/2001 a recunoscut în art. 3 alin. 1 lit. b dreptul la despăgubiri și pentru persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, însă a supus acest drept unor condiții de exercitare, instituind inclusiv un termen pentru exercitarea acestui drept.
Chiar dacă s-ar interpreta că dreptul la despăgubiri recunoscut de lege ar putea fi considerat un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO (deși nu sunt întrunite condițiile pentru o astfel de calificare), în cauză sunt incidente dispozițiile alin. 2 al aceluiași articol, care da dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, astfel că era firesc ca cererile de măsuri reparatorii să fie formulate într-un anumit termen pentru a se putea estima intinderea obligațiilor asumate de stat prin Legea nr. 10/2001.
În consecință, în raport cu considerentele reținute mai sus, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă B. C. împotriva sentinței civile nr. 1563/07.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMAR GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. S. A. P. S. G.
B. N.
GREFIER
M. L.
Red. M.S.
2 ex./4.10.2013
Tribunalul București, Secția a IV-a civilă – judecător A. I. T.
| ← Expropriere. Decizia nr. 312/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 45/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
