Legea 10/2001. Decizia nr. 907/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 907/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 75749/3/2011
Dosar nr._
(678/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.907
Ședința publică din 21.05.2013
Curtea constituită din:
Președinte - C. G.
Judecător - L. D.
Judecător - S. G. P.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți M. D. V. și S.C. Real G. Invest S.A., respectiv de recurentul pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1942 din 08.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cauza are ca obiect contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant M. D. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 eliberate de Baroul București; lipsesc recurenta reclamantă S.C. Real G. Invest S.A., recurentul pârât M. București, prin Primarul General, și intimatul pârât S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimatul pârât S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare față de recursul reclamanților, precum și o copie a actului procedural respectiv, ce le-a fost comunicată recurenților reclamanți.
Avocatul recurentului M. D. V. arată că nu are alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Avocatul recurentului reclamant M. D. V. arată, în primul rând, că în urma verificării a constatat că la dosarul de fond nu se regăsește chitanța privind onorariul de avocat, astfel că înțelege să nu mai susțină motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată.
Solicită admiterea recursului declarat de reclamantul M. D. V., astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1942 din 08.11.2012, pronunțate de Tribunalul București, în sensul ca măsurile reparatorii prevăzute de lege să privească și construcția ce s-a aflat pe terenul situat pe ..
Motivarea recursului se întemeiază pe faptul că prin notificarea nr. 1101/16.07.2001 reclamantul s-a referit la imobilul situat pe ., sector 6, în ansamblul lui, iar conform art. 6 din Legea nr. 10/2001 prin imobil se înțelege teren cu sau fără construcții. Știind, la momentul formulării notificării, că acea construcție era demolată, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului, lucru ce era posibil. Chiar dacă s-ar reține o ambiguitate în redactarea notificării, solicită a se avea în vedere faptul că reclamantul nu are studii de specialitate și că la momentul formulării cererii nu erau încă adoptate normele de aplicare a legii; cu toate acestea, reclamantul s-a referit în mod cert la întreg imobilul – teren și construcție, iar a-l sancționa acum ar fi o măsură excesivă.
Solicită respingerea recursului Municipiului București, prin Primarul General, ca nefondat. Sentința recurată este legală și temeinică, prin aceasta soluționându-se, potrivit legii și practicii constante a instanțelor, notificarea, a cărei rezolvare a refuzat-o primăria deși dosarul era complet de peste patru ani. Soluția este legală și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de expert.
Arată că solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit chitanței pe care o depune la dosar împreună cu o copie certificată pentru conformitate a convenției de reprezentare în cauză.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08.12.2011 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanții M. D. V. și S.C. REAL G. INVEST S.A. au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și personal Primarul General și S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D.), pentru ca prin sentința ce se va pronunța: să se soluționeze pe fond notificarea transmisă sub nr. 1101/16.07.2001 privind imobilul situat în București, ce a fost situat în București, ., sector 6, compus din suprafața de teren de 332 m.p. și construcție în suprafață de 185 m.p. în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a se constata: a). calitatea reclamantului M. D. V. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață a terenului de la momentul soluționării, b). imposibilitatea restituirii în natură a terenului; 2. să fie obligat M. București în solidar cu Primarul să transmită imediat și direct către C.C.S.D. dosarul nr. 5070 aferent notificării nr.1101/16.07.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; 3. să fie obligat S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (C.C.S.D.), să înregistreze de îndată dosarul transmis de M. București, prin Primarul General; 4. să fie obligat pârâtul M. București, în solidar cu Primarul General, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică evaluatoare și care se compune din: a). prejudiciu efectiv, constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 1101/16.07.2001, respectiv la data de 29.05.2008, și valoarea de piață actuală la momentul soluționării; b). câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată (dobânda de referința a B.N.R.) la suma menționată la punctul a) și calculată de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu; 5. obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27.03.2013, pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei materiale pe capătul 3 de cerere; excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4; excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a imobilului.
La termenul din 25.10.2012, reclamanții au depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul că au renunțat la capătul 4 de cerere și verbal au arătat că, dacă se apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în subsidiar, solicită ca dosarul să fie transmis către Prefectură.
La același moment procesual, pârâtul M. București a invocat excepția de prematuritate cu privire la capetele 2 și 3 de cerere.
Prin sentința civilă nr. 1942/08.11.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția necompetentei materiale pe capătul 3 de cerere în favoarea Curții de Apel București, Secția C. Administrativ; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. – C.C.S.D. pe capătul 1 de cerere, pe care l-a respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția de prematuritate ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâtul M. București, prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 325 m.p., imposibil de restituit în natură; a respins acțiunea referitoare la construcție, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul M. București, prin Primarul General, să înainteze dosarul aferent notificării nr. 1101/16.07.2001 către Prefectura Municipiului București și a obligat pârâtul M. București, prin Primarul General, să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 800 lei (onorariu expert). Prin încheierea din 07.03.2013, Tribunalul a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamant și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței și în considerente în sensul că adresa poștală a imobilului este . și nu 26, cum greșit s-a consemnat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul M. D. V. a transmis Primăriei Municipiului București notificarea nr. 1101/16.07.2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 325 m.p. situat în București, ., sector 6.
Având în vedere decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat a statuat ca în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Tribunalul a analizat pe fond notificarea formulată de reclamant.
Pe acest capăt de cerere, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care reglementează procedura administrativă de soluționare a notificărilor, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea deținătoare, respectiv pârâtul M. București. Procedura civilă nu reglementează chemarea în judecată a unei persoane pentru opozabilitate, astfel încât Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. – C.C.S.D. pe capătul 1 de cerere.
Referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare cumpărare nr. 482/5.01.1936 autorul reclamantului, G. M., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, ., fost 21, fosta . de 332 m.p., precum și asupra construcțiilor situate pe teren.
Prin decretul nr. 55/1981, imobilul a fost preluat de stat în vederea demolării (în anexa 1 la poziția 185 fiind menționată M. L. cu 346 m.p. teren și 186 m.p. construcție), fiind achitată o despăgubire de 56.568 lei, așa cum rezultă din adresa S.C. Orizont S.A.
Potrivit adresei Primăriei Sector 6 nr._/2002 imobilul a figurat în evidențele fiscale ca fiind proprietatea lui M. L..
Așa cum rezultă din nota de reconstituire întocmită de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăriei Municipiului București nr._/2008, fostul imobil este afectat în prezent de elemente de sistematizare, fiind imposibil de restituit în natură. Aceasta este și concluzia expertizei efectuate în cauză, care a identificat terenul în raport de actele de proprietate.
În ceea ce privește calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, Tribunalul a reținut că prevederile art. 3 alin. 1 lit. a, art. 4 alin. 2 și 4 din Legea nr. 10/2001.
S-au depus la dosar certificatele de moștenitor nr. 425/1979 și nr. 1977/1993, din care rezultă calitatea reclamantului de unic moștenitor al foștilor proprietari.
De asemenea, Tribunalul a reținut încheierea contractului de cesiune de drepturi nr. 1903/2011, în urma căruia reclamanta S.C. Real G. Invest S.A. deține 22,5% din drepturile la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
În ceea ce privește construcția situată pe teren, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001. Astfel, prin notificarea nr. 1101/16.07.2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 325 m.p. situat în București, .,sector 6. Se arată în mod expres că imobilul situat la aceasta adresă este compus din teren; or, în aceste condiții nu se poate aprecia că notificarea vizează și construcția. Astfel, nu sunt întrunite condițiile legii pentru acordarea masurilor reparatorii, nedepunerea notificării fiind sancționată de legiuitor potrivit art. 22 alin. 1 și 5 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea Municipiului București să transmită imediat dosarul către Prefectură, conform cererii precizate, acesta a fost admis în temeiul art. 24 alin. 21 din O.U.G. nr. 81/2007.
Excepția de prematuritate invocată de pârâtul M. București pe acest capăt de cerere a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât soluționarea notificării s-a realizat pe cale judiciară, astfel că se impune înaintarea dosarului către prefectură, avizul de legalitate fiind prevăzut de lege.
Cât privește capătul 3 de cerere, privind obligarea Statului R., prin C.C.S.D., să înregistreze dosarul, Tribunalul a apreciat excepția necompetenței materiale întemeiată.
Asupra acestei excepții, Tribunalul a reținut că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii: 1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire
Ca atare, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 instanța civilă stabilește calitatea de persoană îndreptățită și tipul de măsuri reparatorii în contradictoriu cu unitatea deținătoare, în această fază unitatea deținătoare având calitate procesuală pasivă.
Instanța civilă nu poate stabili obligații în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât legiuitorul a consacrat Titlul VII din Legea nr. 247/2005 etapei stabilirii și plății despăgubirilor, în competența instanței de contencios administrativ.
De asemenea, câtă vreme este vorba de o competență stabilită printr-o lege specială, art. 17 Cod procedură civilă nu este aplicabil.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.01.2013 au declarat recurs reclamanții M. D. V. și S.C. Real G. Invest S.A., iar la data de 01.02.2013 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 02.04.2013.
În motivarea cererii lor, recurenții reclamanți au arătat că sentința civilă recurată este greșită, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă, urmând a fi examinată sub toate aspectele în conformitate cu dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă.
I. Referitor la construcția în suprafață de 185 m.p., au arătat că din modul de exprimare adoptat în notificare rezultă fără dubiu că recurentul reclamant s-a referit la imobil în general, a cărei situație juridică o cunoștea la acel moment.
Cunoscând că principiul care guvernează dispozițiile Legii nr. 10/2001 este acela al restituirii în natură, iar construcția era demolată, evident că nu putea solicita ca și construcția să fie restituită în natură.
Referindu-se la imobil în general, a arătat că acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 55/1981, poziția 185, unde figurează atât terenul, cât și construcția ce au aparținut autoarei sale.
Din această exprimare rezultă fără dubiu că intenția recurentului reclamant de la momentul formulării notificării a fost aceea de a solicita restituirea în natură a terenului și oricare din celelalte forme de despăgubire prevăzute de Legea nr. 10/2001, compensare sau despăgubiri, pentru ce nu poate fi restituit în natură.
În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să cuprindă denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a bunului solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia.
Elementul esențial de identificare a imobilului este cel al adresei acestuia, notificarea în discuție având indicat în conținutul său acest element de identificare.
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin imobile se înțeleg terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării abuzive, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
Astfel, câtă vreme recurentul reclamant a arătat în cuprinsul notificării modul de preluare a întregului imobil, solicitând ca în situația în care nu este restituibil în natură imobilul să se analizeze posibilitatea acordării în compensație a unui teren de aceeași natură și valoare sau echivalent bănesc, înseamnă că acesta a acceptat acordarea uneia din măsurile reparatorii care nu vizează restituirea în natură și pentru construcție.
În aceste condiții, instanța a încălcat dispozițiile mai sus citate, interpretând greșit conținutul notificării formulate în cauză de recurentul reclamant.
2. Referitor la cheltuielile de judecată ce s-au acordat în prezenta cauză, recurenții reclamanți au solicitat să se observe că dispozitivul hotărârii atacate nu se sprijină pe motivele prezentate, între dispozitiv și considerente existând contradicții.
Cererea privind plata cheltuielilor de judecată a fost motivată ca fiind admisă în totalitate în temeiul art.2 74 Cod procedură civilă, însă în dispozitiv s-au acordat doar cheltuielile privind plata onorariului de expert, în cuantum de 800 lei, fiind omise cheltuielile privind plata onorariului de avocat.
Aparent, acesta ar constitui un motiv de îndreptare omisiune judiciară, în condițiile în care nu s-ar fi făcut precizarea în dispozitiv ca fiind onorariu de expert și s-ar fi fost consemnat doar cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât M. București a arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunal nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de masuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însa, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul ca nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat, din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Sub un alt aspect, recurentul pârât a arătat că, în cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La data de 07.05.2013, intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții reclamanți ca nefondat, reiterând, totodată, excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 4 și 5 formulate de reclamanți.
În motivare, a arătat că în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite, precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, a învederat faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
Referitor la înaintarea dosarului de despăgubiri direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a făcut referire la art. 13 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, ale Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 1095/2005, ale O.U.G. nr. 81/2007, ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 308 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Referitor la recursul declarat de recurenții reclamanți, Curtea reține, sub un prim aspect, că în mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că, prin notificarea transmisă sub nr. 1101/16.07.2001 prin B.E.J. P. S., reclamantul a solicitat „restituirea în natură a imobilului situat în intravilanul Municipiului București, ., sector 6 alcătuit din teren în suprafață de 325 m.p. al cărui proprietar a fost autoarea mea M. L. decedată la data de 18.10.1993”. În continuare, a arătat că imobilul a cărui restituire o solicită a aparținut autoarei sale, M. L., care l-a dobândit prin succesiune de la defunctul său soț, M. G., acesta la rândul său dobândindu-l prin cumpărare de la P. C. M.. Acest imobil a fost preluat în mod abuziv de stat prin expropriere în baza Decretului nr. 55/1981, poziția 185. În final, a solicitat ca, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a acestui imobil, să fie analizată posibilitatea acordării în compensație a unui teren de aceeași natură și valoare sau a echivalentului bănesc potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Într-adevăr, notificarea trebuie interpretată potrivit principiului voinței interne, care guvernează dreptul civil conform art. 977 vechiul Cod civil.
Pe de altă parte, deși recurentul reclamant a folosit inițial noțiunea generică de „imobil” (care include și construcțiile, conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001), pe care l-a identificat prin adresă, în conformitate cu art. 22 din același act normativ, ulterior a determinat restrictiv în termeni expreși obiectul notificării ca fiind terenul având poziționarea respectivă, căruia i-a indicat și una din caracteristici, respectiv suprafața, ceea ce dovedește rigurozitatea sa în exprimarea intenției. Această concluzie se desprinde nu numai din analizarea logică și gramaticală a solicitării sale formulate în principal, și anume restituirea în natură, cât și din a celei formulate în subsidiar, privind măsurile reparatorii în echivalent, întrucât aceeași natură nu pot avea decât două terenuri, iar nu un teren (cel acordat în compensare) și o construcție (cea presupus solicitată). Este adevărat și că nu se putea solicita restituirea în natură a construcției demolate, dar în schimb se putea face o referire cât de îndepărtată la acordarea de măsuri reparatorii și pentru construcție.
Indicarea modalităților de dobândire a imobilului ar fi ridicat probleme legate de interpretarea voinței interne a notificatorului numai dacă nu ar fi corespuns celui arătat în mod precis.
De asemenea, nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru care faptul că modalitățile de dobândire a terenului vizează în același timp și construcția situată pe acesta să însemne că au fost solicitate măsuri reparatorii pentru ambele.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă interpretare a conținutului notificării reținând că aceasta are ca obiect exclusiv terenul din București, ., sector 6 și, pe cale de consecință, că nu s-a fi formulat notificare și pentru construcție.
2. Cât privește cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat, Curtea constată că, deși era în sarcina acestora, în temeiului regulii cu valoare de principiu în materie de probe reglementat de art. 1169 vechiul cod civil și art. 129 alin.1 Cod procedură civilă, recurenții reclamanți nu și-au îndeplinit obligația dovedirii lor.
II.1. În legătură cu recursul formulat de recurentul pârât, Curtea reține că potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.
De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitanți, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, era obligat să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamantelor, deoarece în acest mod solicitanților li se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea lor privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Având în vedere această rațiune, posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: „ (…) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale”. În mod similar, reluând aceeași statuare în drept conform căreia „lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat”, instanța supremă a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
Prin urmare, caracterul justificat al refuzului se raportează exclusiv la respectarea dispozițiilor legale arătate anterior cuprinse în Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, nefiind lăsat la aprecierea entității deținătoare. De altfel, soluția contrară ar lăsa textele de lege menționate fără aplicare, ceea ce nu poate fi admis.
În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamant, astfel că prima critică adusă hotărârii recurate este nefondată.
2. Motivul de recurs referitor la obligarea sa la plata unui onorariu de avocat nepotrivit de mare este lipsit de obiect (obiectul recursului fiind reprezentat de dispozițiile instanței), în condițiile în care tribunalul nu a procedat în maniera indicată de recurentul pârât, neobligându-l decât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursurile ca nefondate.
De asemenea, în temeiul art. 315, 298 și 274 și 276 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul pârât, care se află în culpă procesuală raportat la respingerea recursului său, să plătească recurentului reclamant suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând partea din onorariul avocatului achitată în vederea formulării apărării pe recursul declarat de partea adversă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenții reclamanți M. D. V. și S.C. REAL G. INVEST S.A. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1942/08.11.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondate.
Obligă recurentul pârât să plătească recurentului reclamant suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.05.2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. L. D. S. G. P.
GREFIER
E. C.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/21.06.2013
T.B. Secția a III-a Civilă – T.S.
| ← Evacuare. Decizia nr. 968/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 312/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
