Revendicare imobiliară. Decizia nr. 978/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 978/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 18697/302/2010
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 978 R
Ședința publică de la 14.05.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
…………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. Ș., împotriva deciziei civile nr. 9A/10.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General, având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant M. Ș. reprezentat de avocat Maran C., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul pârât M. București prin Primarul General prin consilier juridic M. E. L..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului reclamant M. Ș. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat. Consideră că soluția pronunțată de tribunal este nelegală, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 480 C.civ. Arată că au formulat o acțiune în revendicare pentru restituirea suprafeței de 200 mp și au depus ca probe o expertiză extrajudiciară. Arată că a solicitat restituirea unui teren liber, nefiind vorba de un imobil vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 unui chiriaș. Să se contate că au dovedit cu înscrisurile depuse la dosar și cu expertiza extrajudiciară că terenul este liber. Instanța a respins acțiunea pentru că a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar Primăria Municipiului București a comunicat că nu s-a formulat notificare. Să se constate că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO. Pe fond solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate și admiterea acțiunii. În subsidiar solicită casarea hotărârii atacate și să se dispună rejudecarea cauzei. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. Să se constate că instanța de fond și de apel în mod corect au reținut că o acțiune în revendicare după . dreptului comun este inadmisibilă.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5091/05.06.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a respins acțiunea formulată de către reclamantul M. Ș. în contradictoriu cu pârâtul MunicipiulBucurești prin Primarul General ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantul este succesorul în drepturi a numitei M. F., ce a deținut imobilul din ., sector 5, București.
Pentru acest imobil a fost urmata calea legii speciale, legea 10/2001, în sensul în care a fost formulată notificarea prevăzută de lege, fără însă a se atașa la dosarul respectiv, toate actele necesare finalizării procedurii administrative, cf. adresei adresa nr._/OT/08.11.2010 remisă de către Primăria Municipiului București – Comisia de aplicare a legii 10/2001. Aceasta lege speciala de restituire aplicabila în speță, conform art. 24 și urm legea 10/2001, da posibilitatea restituirii în natura, sau prin echivalent a acelui imobil, în funcție de situația sa juridică. Exista inclusiv posibilitatea unei contestări în instanță a dispoziției Primarului, referitoare la soluționarea notificării. Or, reclamanta din culpa sa, nu a completat dosarul format în baza legii 10/2001 rep, cu actele ce i-au fost cerute în dovedirea dreptului sau.
Aceasta cale a legii speciale a fost aleasa de reclamanta încă din anul 1998, fila 26 dosar, fără a se adresa instanței judecătorești fie chiar și înainte de pronunțarea recursului în interesul legii din 2008.
Prin decizia ICCJ nr. 33 în dosar nr. 60/2007 în ședința de la 9 iunie 2008, s-a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilește: Concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala. Pentru aceste motive, instanța de fond a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, căci reclamanta are deschisă calea legii speciale, pentru ambele capete de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 9 A din 10.01.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilăa respins apelul, ca nefondat, reținând că reclamantul a formulat o acțiune, în contradictoriu cu M. București, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în ., imobil ce a fost deținut de autoarea reclamantului, precum și revendicarea imobilului, în condițiile dreptului comun (art. 480 C. civ.).
Astfel cum rezultă din adresa Primăriei Sectorului 5 București din 17.11.2010 (f. 23 dosar fond) pentru terenul situat în . autoarea reclamantului a formulat cerere de reconstituire în temeiul L 18/1991, fără a da curs solicitării de completare a dosarului.
Astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului București din 22.11.2010 (f. 22 dosar fond), pentru imobilul în discuție nu s-au formulat notificări în temeiul L 10/2001, sub acest aspect fiind eronată afirmația instanței de fond din cuprinsul sentinței.
Cu toate acestea, raționamentul juridic al instanței de fond este pe deplin valabil și în conformitate cu dispozițiile legale.
Astfel, este necontestat în cauză că imobilul este printre cele preluate abuziv și, prin urmare, inclus în domeniul de aplicare al L 10/2001. De asemenea, este necontestat în cauză că nici reclamantul și nici autoarea sa nu au urmat procedura specială impusă de acest act normativ pentru restituirea imobilului, respectiv că nu s-a formulat notificarea impusă de art. 22 din L 10/2001.
Mai întâi, se impune precizarea că este nejustificată distincția pe care reclamantul o face între persoana sa și cea a autoarei sale, întrucât în calitate de succesor universal al mamei sale, dovedită cu certificatul de moștenitor depus la dosar (f.10 fond), reclamantul este continuatorul personalității acesteia, fiindu-i pe deplin opozabile toate actele juridice întocmite de aceasta și putându-i fi opuse toate apărările ce îi puteau fi opuse autoarei sale. Așadar, nerespectarea obligației de a utiliza procedura specială ar putea fi invocată împotriva reclamantului întocmai cum ar fi putut fi invocată și împotriva autoarei sale, dacă s-ar reține că utilizarea acesteia era obligatorie.
În ceea ce privește concursul dintre legea specială și cea generală, se constată că principiile generale de interpretare a legii stabilesc prioritatea normei speciale. În cazul particular al concursului între L 10/2001 și C. civil, problema a fost tranșată prin decizia nr.33/2008 pronunțată de ÎCCJ în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat următoarea regulă: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială” . Astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei citate, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu titlu de excepție, se arată în dispozitivul aceleiași decizii că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În situația concretă din speță, însă, nu există o asemenea neconcordanță.
Astfel, în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în cauzele împotriva României s-a arătat în mod explicit că existenta unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate nu contravine prin ea însăși Convenției. În cauza P. c. României (paragrafele 89-91), Curtea a arătat că prin Convenția europeană a drepturilor omului nu se impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Totuși, s-a arătat că, deși dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.
De asemenea, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Din analiza jurisprudenței Curții în cauzele împotriva României rezultă că deciziile de condamnare au avut în vedere fie situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice (jurisprudența Brumărescu), fie situația cumpărătorilor unor asemenea imobile al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior în urma exercitării recursului în anulare (jurisprudența R.), fie situația în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credință (jurisprudența S.). De asemenea, au existat condamnări împotriva României cu referire la modalitatea de acordare a despăgubirilor conform legilor speciale.
La aceste categorii de situații se referă și Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ citată mai sus atunci când, în dispozitivul său, stabilește excepția de la regula statuată în prima parte a aceluiași dispozitiv.
Prin urmare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi introdusă, după . legii speciale, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului.
Or, situația în care imobilul se află încă în posesia Municipiului București, nefiind înstrăinat, nu se încadrează în cele avute în vedere în jurisprudența Curții. Simpla existență a legislației speciale de restituire nu încalcă vreun drept recunoscut reclamantului de Convenție, iar faptul de a nu fi uzat de procedura specială este pe deplin imputabil acestuia, respectiv, astfel cum s-a arătat mai sus, autoarei sale a cărei personalitate o continuă. Motivele invocate de reclamant (necunoașterea legii, starea de boală a autoarei sale și vârsta avansată a acesteia), pe lângă faptul că nu au fost dovedite, nu justifică înlăturarea normelor juridice aplicabile situației de fapt, respectiv înlăturarea de la aplicare a legii speciale ci, cel mult, ar putea fi invocate într-o eventuală cerere privind termenul de formulare a notificării, cerere ce nu a format însă obiectul cauzei de față.
Așadar, față de situația concretă din speță, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, fiind în mod corect respinsă ca atare de prima instanță.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. Ș..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea judecătorească atacată încalcă dispozitiile Conventiilor Internationale pe care Romania le-a ratificat, în sensul că, orice persoana trebuie sa aiba acces la justitie, dar și prevederile Constitutiei Romaniei art. 21.
De asemenea, prin respingerea apelului au fost încalcate, referitor la primul capat al cererii sale, și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1997, text de lege care statueaza ca instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului statului.
Recurentul-reclamant apreciază că motivarea instanței de apel se sprijina pe motive contradictorii, motiv de casare prevazut de art. 304 pct. 7 Cod procedura civila.
Instanta de apel recunoaste ca imobilul din ., este printre cele preluate abuziv și cu toate ca precizeaza "este necontestat în cauza ca nici reclamantul și nici autoarea sa nu a urmat procedura speciala impusa pentru restituirea imobilului, respectiv ca nu s-a formulat notificare impusa de art 22 din Legea nr. 10/2001 "apreciaza că în speța nu mai pot formula o acțiune în revendicare, deoarece "astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 33/2008, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicarii".
De observat ca aceasta motivare este contradictorie, în condițiile în care mama sa, arată recurentul-reclamant, datorita varstei înaintate și a stării de boala sau chiar din necunoasterea legii, nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar el, dupa decesul mamei sale, ar fi formulat tardiv o asemenea notificare.
În aceste conditii, optiunea sa nu mai este una alternativa, cata vreme terenul din ., sector 5, B., este partial liber în sensul ca pe el nu exista lucrari de utilitate publica, fiind deținut și în prezent de Primăria Municipiului București așa cum rezulta din inscrisurile aflate la dosar.
Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J a fost data pentru securitatea raporturilor juridice, în condițiile proceselor interminabile dintre foștii proprietari și foștii chiriasi, care cumparasera imobilile respective în condițiile Legii nr. 112/1995 cu buna credinta, iar revendicarea se facea prin comparare de titluri.
A sustine ca acțiunea în revendicare, actiune imprescriptibila, este inadmisibila, înseamnă să îngrădești dreptul la justitie al persoanei ceea ce echivaleaza cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O dar și a dispozițiilor art. 20 din Constitutia Romaniei 2003.
Deși instanța de apel arată în considerentele deciziei civile criticate ca în cazuri exceptionale, tratatele internationale au prioritate, totuși respinge apelul pe care l-a formulat, pronunțând astfel o hotarare nelegala.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, prin care au fost au fost instituite norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă, fiind diversificată gama măsurilor reparatorii, acestea fiind supuse unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, cenzurat de instanță.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată, sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Or, în speță, recurentul - reclamant nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât el a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent.
Invocarea nevalabilității titlului statului nu are relevanță, deoarece, prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, este lipsită de orice finalitate verificarea conformității titlului statului cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituția din 1948, ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.
Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare.
Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective.
Or, astfel cum s-a arătat deja, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.
Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține reclamantul.
Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept procedurală (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă de timp determinată.
În raport cu cele ce preced, Curtea constată că recursul este nefondat, reclamantul neputând obține imobilul pe calea dreptului comun după circa 9 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care a pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de această lege specială, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Această soluție este în acord și cu decizia nr. 33/2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.”
Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant M. Ș., împotriva deciziei civile nr. 9A/10.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
17.05.2013
Jud. apel: O. S.
N. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
