Legea 10/2001. Decizia nr. 1711/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1711/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 31066/299/2009

Dosar nr._

(781/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr. 1711

Ședința publică de la 29.10.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU

JUDECĂTOR - I.-A. H.-P.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - I. N. C.

Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 761 A din data de 07.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți I. D., I. M. – C. și cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației ce o depune la dosar, avocat V. H., în calitate de reprezentant al intimaților – reclamanți I. D., I. M. – C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (fila 19 dosar), și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că s-au depus, prin serviciul registratură al instanței, următoarele înscrisuri:

- adresa nr._/07.08.2013 emisă de Primăria Municipiului București Direcția Juridic;

- adresa nr._ BT_ din 22.08.2013 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, însoțită de copiile înscrisurilor ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.N 488/14.01.1997, pentru apartamentul nr.9 situat în ., .;

- adresa nr.623/23.08.2013 emisă de .;

- adresa nr.1724/02.09.2013 emisă de .;

- adresa nr.1029/11.09.2013 emisă de ..

Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Curtea, constatând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, acordă cuvântul în susținerea recursului.

Reprezentantul recurentului, solicită, în principal admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Apreciază că speța de față nu se circumscrie condițiilor imperative prevăzute de art.50 ind.1 din Legea 10/2001, invocă și decizia nr.885/21.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, prin care s-a reținut că preluarea imobilului în litigiu, s-a realizat fără titlu valabil.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată. Solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată, având în vedere și criticile formulate în cererea de recurs.

Intimații –reclamanți I. D. și I. M. – C., prin avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

În ceea ce privește excepția lipsei calitătții procesuale pasive, consideră că instanța de fond și apel, au procedat în mod corect la respingerea acesteia. Statul este reprezentat în instanță prin Ministerul Finanțelor Publice. Răspunderea acestuia a fost stabilită de legiuitor prin art.50 alin.3 din Legea 10/2001. Astfel, deși Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, va răspunde pentru despăgubirea cauzată de pierderea proprietății, ca urmare a anulării acestor contracte.

În ceea ce privește fondul cauzei, apreciază recursul ca fiind neîntemeiat, pentru următoarele considerente: culpa, invocată de recurent, trebuie dovedită, ea nu se prezumă. Înscrisul de la fila 35 din dosar, comunicat prin adresa nr._ BT_ de către Administrația Fondului Imobiliar, arată că apartamentul a fost preluat în baza Decretului nr.223/1974. Faptul că s-a dovedit, ulterior, că locuința nu a fost preluată în baza acelui decret, nu poate fi imputabilă reclamanților. Cel care avea acces la aceste informații era pârâtul M. București.

Din punctul său de vedere, concluzia, sofismul prin care ajunge Ministerul Finanțelor Publice la lipsa cauzei acestui contract de vânzare –cumpărare, datorită faptului că reclamanții nu au întreprins diligențe suficiente, este total eronată.

Din mențiunea făcută la data de 22.11.1996 - aflată pe înscrisul de la fila 42 din dosar, „nu există notificare sau proces pe rol, nu este pe lista de la comisia centrală, - nu figurează pe lista de monumente” - se dovedește faptul că nu putea fi vorba de o culpă a reclamanților la cumpărarea acelui apartament.

Cu privire la faptul că expertul trebuia să diminueze cu cel puțin 30 % valoarea apartamentului, consideră că această apărare, nu poate fi primită ca motiv de recurs, nu se încadrează în nici unul din motivele prevăzute la art.304 C.pr.civ., cu atât mai mult la art.304 pct.9 C.pr.civ. Nu este vorba de o încălcare a legii, de o intrepretare greșită a legii, ci este vorba de o probă, de o apreciere, analiză a unei probe. Așa cum rezultă din dosarul cauzei, odată cu depunerea raportului de epxertiză, reclamanții au formulat obiecțiuni, însă Ministerul Finanțelor Publice nu a considerat oportun să formuleze obiecțiuni.

Consideră că se impune acordarea cheltuielilor de judecată, suportate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme calitatea procesuală pasivă rezidă din textul de lege invocat.

Înțelege să solicite acordarea cheltuielilor de judecată, pe cale separată.

Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General, solicită respingerea recursului ca nefondat și de menținere a deciziei instanței de apel, ca fiind temeinică și legală, ce a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.50 ind.1 din Legea 10/2001.

Curtea, reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 24.09.2009 sub nr._, reclamanții I. D. și I. M. C. au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și M. FINANTELOR PUBLICE, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului din București, ., ., sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au devenit proprietarii imobilului menționat compus din două camere și dependințe, în suprafață utilă de 43,95 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.488/14.01.1997 încheiat în baza Legii nr.112/1995, ca urmare a cererii nr.N488/17.10.1996 depusă de I. D., care deținea apartamentul cu contract de închiriere nr._/28.03.1991.

S-a mai arătat că prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._, numitul P. P. V. a solicitat în contradictoriu cu I. D., I. M. și M. București, constatarea nevalabilității actului de preluare a imobilului de către stat și revendicarea acestuia prin compararea titlurilor de proprietate, acțiunea fiind admisă irevocabil prin decizia Curții de Apel București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.50, art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, art. 1337 C.civ.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosarul cauzei înscrisuri (f.3-16).

Pârâtul M. Finantelor Publice a formulat întâmpinare în cauză, depusă la dosar la data de 11.05.2010 prin serviciul registratură, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, pârâtul și-a întemeiat întâmpinarea pe disp. Legii nr.10/2001.

În ședința publică din 16.09.2010, instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice.

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcții civile. A fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză efectuat în cauză de doamna expert C. C. (f.86-90).

Prin sentința civilă nr._/16.06.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE, invocată prin întâmpinare; a admis acțiunea formulată de reclamantii I. D. și I. M. C., în contradictoriu cu pârâtii M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE și a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 314.913 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., ., sector 1 și suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.N488/14.01.1997, reclamanții I. D. și I. M. C. au dobândit proprietatea imobilului situat în București, ., ., sector 1. Vânzarea apartamentului s-a făcut în baza Legii 112/1995, în schimbul prețului de 9.863.051 lei ROL, din care 4.999.500 lei cu titlu de avans plătit la data încheierii contractului, iar restul de 3.828.520 lei, urmând a fi plătit în rate pe o perioadă de 2 ani, până în luna febuarie 1999 (f.13-15).

Prin sentința civilă nr. 3745/09.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1634A/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 885/21.05.2009 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Famiie, s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului și au fost obligați reclamanții din prezenta cauză I. D. și I. M. C. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., ..

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinare, conform prev. art. 137 C.proc.civ., instanța a apreciat excepția ca fiind neîntemeiată pentru următoarele motive:

Legitimarea procesuală pasivă, condiție pentru exercitarea dreptului la acțiune, presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.1/2009, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar special constituit în acest sens.

Ca atare, instanța reține că prevederile art.50 și art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.1/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de față, conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice în litigii având ca obiect restituirea valorii de circulație a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995.

Cât privește susținerea pârâtului în sensul că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului anulat, instanța a apreciat că este justificată chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că, în virtutea legii, Statul Român este reprezentat în instanță prin Ministerul Finanțelor Publice, iar temeiul obligării la plata valorii de circulație al apartamentului vândut în temeiul Legii nr.112/1995 îl reprezintă răspunderea pentru evicțiune, care incumbă statului în calitate de vânzător, iar pe de altă parte, cum s-a arătat deja, dispozițiile legii speciale conferă în mod expres calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice în litigii de acest gen.

Așa fiind, în virtutea raportului juridic special de drept substanțial și procesual creat de prevederile art.50 din Legea nr.10/2001, având în vedere totodată obiectul cererii introductive, motivele de fapt și temeiul de drept al acțiunii, instanța a apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în speță, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, analizând probele administrate, instanța a avut în vedere faptul că prin art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, intenția legiuitorului a fost de a indica sursa bugetară de unde urmează a fi restituit prețul reactualizat, fără a putea conferi, cu caracter retroactiv, calitate în raporturile juridice contractuale dintre reclamant și vânzătorul Statul Român prin C.G.M.B.-D.A.F.I.

Considerente de politică financiară au impus ca sumele rezultate din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr.112/1995, să fie virate către M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice), cu consecința logică a restituirii acestor sume din fondurile special constituite potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 ale aceluiași minister.

Prin raportul de expertiză specialitatea construcții, întocmit în cauză, s-a stabilit că prețul de piață al imobilului dobândit de reclamanți în baza Legii nr.112/1995 este de 314.913 lei (f.90).

Potrivit art. 50 alin. 2 ind. 1 și alin 3 coroborat cu art. 50 ind. 1 Legea 10/2001 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiza”.

În virtutea textelor legale amintite, instanța apreciază că au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului proprietarii ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

Or, din considerentele sentinței civile pronunțate în fond, menținută în recurs, nu reiese că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.N488/14.01.1997 ar fi fost încălcate dispozițiile art.9 și 10 din Legea nr.112/1995, ceea ce ar determina aplicabilitatea art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001 și i-ar îndreptăți pe reclamanți doar la restituirea prețului actualizat al imobilului, ci doar că imobilul a fost preluat fără titlu.

Cât privește cea de-a doua condiție impusă de lege pentru restituirea prețului de piață, constând în desființarea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instanța a apreciat că textul amintit se impune a fi aplicat, pentru identitate de rațiune, și proprietarilor ale căror contracte nu au fost desființate explicit prin constatarea nulității acestora, ci doar implicit prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar, cum este și cazul reclamanților.

Astfel, sub acest aspect, instanța a apreciat drept neîntemeiate susținerile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice din întâmpinare.

Aceasta deoarece, pe de o parte, sub aspectul efectelor produse, cele două soluții juridice, respectiv constatarea nulității contractului încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și admiterea acțiunii în revendicare, sunt similare, ambele având ca efect lipsirea cumpărătorului de prerogativele dreptului său de proprietate.

Pe de altă parte, interpretarea textuală și restrictivă a dispoziției art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001, în sensul restituirii valorii de piață a imobilului doar în cazul celor ale căror contracte au fost desființate ca urmare a constatării nulității, ar determina o diferențiere nejustificată între aceasta primă categorie și cei care au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Or, nu există nici un fundament pentru a crea o situație dezavantajată acestora din urmă.

Pentru considerentele expuse, instanța a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată și a admis-o ca atare, obligând pârâții să plătească reclamanților suma de 314.913 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., ., sector 1, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul C. C..

Văzând prevederile art.274 C.proc.civ. și soluția pronunțată în cauză, instanța a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert suportat de reclamanți cu prilejul soluționării prezentei acțiuni.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în motivare arătând următoarele:

1.În mod greșit a apreciat instanța că în cauză Ministerul Finanțelor Publice care calitate procesuală pasivă.

Astfel instanța nu a interpretat corect dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care constituie norme speciale în raport de dispozițiile dreptului comun care guvernează materia vanzarii-cumpararii și reglementează numai ipoteza în care sunt desființate în justiție A contractele de vanzare-cumparare încheiate în temeiul Legi 112/1995 intre chiriaș și unitatea specializata în vânzarea acestor locuințe, nu și în situația juridica în care chiriașul care a dobândit dreptul de proprietate în condițiile Legii nr. 112/1995 este evins din acest drept de către adevăratul proprietar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun .

Astfel, potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, numai în aceasta prima ipoteza va avea legitimare procesuala Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, numai în situația expresa în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile .

Pe plan procesual calitate procesuala pasiva nu poate avea, . acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța M. București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, M. București are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337 din Codul civil, considera ca trebuia sa se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.

Dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa-i acorde calitate procesuala pasiva acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piața.

Deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind plata prețului.

Considera ca Primăria Municipiului București prin mandatara acesteia . calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Pe fondul cauzei, apreciază ca în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis acțiunea formulata de reclamanții I. D. și M. C. având în vedere următoarele considerente:

Față de dispozițiile art. 50 indice 1 din Legea 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanța de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piața este necesara îndeplinirea cumulativa a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca ele sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speța, condiția referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 488/14.01.1997 nu este îndeplinita, având în vedere ca s-a reținut cu putere de lucru judecat reaua credința a reclamanților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

D. urmare, contractul de vânzare-cumpărare în discuție este lovit de nulitate absoluta și ca o consecința, se va face aplicarea prevederilor art. 480 Cod civil."

Astfel, având în vedere faptul ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile speciale legale menționate mai sus, de stricta interpretare, condiții de baza pentru admiterea acțiunii, considera ca aceasta este neîntemeiata în raport cu dispozițiile alin.1 al art. 501 din Legea 10/2001, motiv pentru care solicitam respingerea acesteia.

Netemeinica și nelegala este hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiza care a stabilit o suma exorbitanta la evaluarea apartamentului.

Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care incearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, apreciaza o corectie negativă de 10% pentru procese în curs și de cca, 30% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc).

Suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru apartamentul în cauza, respectiv: 314.913 lei ( 73.577 euro), pentru un apartament; apreciaza o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reala .

Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferenta actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciata de noi la: - 30% .

Prin urmare, considera ca în speța operează îmbogățirea fără justa cauza, fiind aberant ca reclamanții sa încaseze în 2011 o diferența de suma în plus față de valoarea achitata în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuala, motiv pentru care solicita admiterea recursului, casarea sentinței civile_/16.06.2011, a Judecătoriei sectorului 1 București, și rejudecând cauza sa se dispuna refacerea raportului de expertiza ținând seama de obiecțiunile formulate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecata considera ca este necesar sa se facă aplicabilitatea art.1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București prin mandatara acestuia . încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

În plus, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Neexistând culpa procesuala a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod proc.civ. și neexistând nici temei legal este neîntemeiata obligarea și la plata cheltuielilor de judecata.

Prin urmare solicita admiterea recursului în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 304, pct. 9 din Codul de procedura; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; Legea nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

În temeiul art. 17 din Legea nr.146/1997, cu modificările și completările ulterioare, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Solicita judecarea recursului și în conformitate cu prevederile art.242 alin.(2) din Codul de procedura civila.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și M. București, prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.p.civ. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Considera ca în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților și în contradictoriu cu instituția recurenta, având în vedere faptul ca singura instituție care are calitate procesual pasiva în prezenta cauza și trebuie sa restituie către reclamanți valoarea de circulație a imobilului ce face obiectul prezentului dosar este Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel acest aspect este reținut și de instanța de judecata în considerentele hotărârii atunci când având în vedere „prevederile art. 50 din Legea nr.l0/2001, obiectul cererii introductive, motivele de fapt și temeiul de drept al acțiunii, ... apreciază ca Ministerul Finanțelor Publice justifica legitimare procesuala pasiva în speța".

Astfel, M. București nu poate fi obligat la plata acestor sume atâta timp cât sumele rezultate din vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr.112/1995 au fost virate în contul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Legea nr.10/2001 în art.50 alin.3 prevede ca restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar special constituit în acest sens.

Mai mult, și prin Ordonanța nr.184/2002, art. 5, alin. 3, s-a stabilit ca aceste sume se vor plati de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Întrucât calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități intre persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speța, solicita admiterea excepției invocate și sa respingeți acțiunea ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

Pentru aceste motive, solicita admiterea recursului astfel cum a fost formulat, sa modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții I. D. și 10NITA M. C. ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesual pasiva în prezenta cauza.

În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedura civila.

Solicită judecarea în lipsă conform art.242 alin.2 Cod procedura civila.

La data de 29.05.2012 reclamanții I. D. și I. M. C. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legala și temeinica a hotărârii instanței de fond.

La termenul din 5.09.2012, s-a calificat apel calea de atac declarata în cauza.

Prin decizia civilă nr.761A/07.09.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de M. FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, a admis apelul declarat de M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, a schimbat, în parte, sentința, a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului M. București și pe cale de consecință, a respins acțiunea împotriva acestui pârât pentru acest motiv, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în ce privește . de Ministerul Finanțelor Publice, că nu este fondat având în vedere că reclamanții au invocat și prima instanța a analizat aplicarea dispozițiilor speciale ale Legii nr.10/2001. Conform acestora – care înlătura aplicarea dispozițiilor Codului civil de reglementare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune - obligația Ministerului este clara (calitatea procesuala acestuia rezulta fără echivoc). Asupra acestui aspect s-a pronunțat deja Înalta Curte de Casație Justiției, prin decizia civilă nr. 3072 din 1 aprilie 2011 din ale cărei considerente Tribunalul citează:

« În cazul cererilor formulate în baza acestei dispoziții legale, cum s-a arătat deja, restituirea prețului de circulație a imobilului, bineînțeles, în caz de admitere a acțiunii, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.50 alin.3 din actul normativ în discuție, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în proces, ca pârât.

Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art.50 alin.3, sus-menționat, astfel încât nu interesează culpa pârâtului, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate. O astfel de culpă nici nu se poate reține în persoana Ministerului, după cum s-a arătat în precedent, calitatea lui de a sta în proces fiind determinată de dispozițiile legii, raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, din care se procedează la restituire.

De asemenea, conținutul mai larg al instituției garanției pentru evicțiune a vânzătorului, astfel cum este reglementat de dreptul comun, în sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de circulație a imobilului, de către persoanele evinse, nu interesează în speța de față, din moment ce nu garanția pentru evicțiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale”.

Cât privește situația deposedării reclamanților – în urma admiterii acțiunii în revendicare - și a relei credințe invocate de apelanta, Înalta Curte de Casație a reținut următoarele: (decizia 1231/14.02.2011).

„Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza R. versus România; - cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).

Este real că desființarea contractelor reclamantelor nu s-a putut dispune în condițiile operării prescripției extinctive prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, însă în condițiile obligării lor la lăsarea în pașnică folosință și posesie a imobilului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantelor presupune acordarea prețului de circulație a imobilului de care a fost evins, ce se poate realiza în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, pe criteriul proporționalității.

Dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și lin (21) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie 2010)."

Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile cauzei de față. În plus, nu exista nicio justificarea pentru a considera ca lipsirea de bun – urmare a admiterii acțiunii în revendicare – nu ar trebui reparata în același mod ca în situația în care contractul s-a anula.

Cât privește reaua credința, Tribunalul a reținut că acest motiv de apel nu e întemeiat. În hotărârea pronunțata de instanța de recurs asupra acțiunii în revendicare admise împotriva reclamanților s-a reținut ca „reclamantul a făcut dovada ca este proprietarul imobilului în vreme ce pârâții au contractat cu un neproprietar, iar susținerile intimaților referitoare la buna lor credința nu pot căpăta nicio relevanta privind cererea de revendicare imobiliara” Așadar în cauza nu exista nicio proba a relei credințe – posibilitatea reclamanților de a cunoaște despre intenția foștilor proprietari de a intra în posesia imobilului preluat de stat.

Apelantul nu face dovada diminuării valorii apartamentului cu procentul de 30%. Raportul de expertiza a fost depus la data de 11.05.2011, iar la termenul din 12.05/2011, apelantul nu s-a prezentat și nu a formulat nicio obiecțiune în termenul prevăzut de art. 212 alin. 2 C.p.civ. Legea 1/2009 a reglementat cuantumul despăgubirii la data intrării în vigoare a legii, eventuala devalorizare a prețului de circulație nefiind imputabila intimaților.

Apelantul este parte căzuta în pretenții și de vreme ce nu a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamanților nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecata, potrivit disp. art. 275 Cod procedură civilă.

Apelul declarat de M. București, este fondat, soluția pronunțata împotriva acestui pârât fiind data cu aplicarea greșita a legii. Față de considerentele privitoare la excepția – respinsa - a lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor publice, Tribunalul a reținut ca aceasta din urma este partea care răspunde pentru obligația de plata, iar nu M. București. De aceea, tribunalul a reținut ca acțiunea îndreptata împotriva Municipiului București ar fi trebuit respinsa în baza excepției lipsei calității procesuale pasive.

Potrivit art. 296 Cod procedură civilă, a schimbat schimba sentința, în partea privind acțiunea împotriva acestui apelant, în sensul celor reținute mai sus.

Împotriva acestei decizii, la data de 19.03.2013 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 19.04.2013.

În motivarea recursului, recurentul – pârât a arătat că hotărârea pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.

În primul rând, arăta ca, în mod greșit instanța de apel s-a pronunțat în sensul ca Ministerul Finanțelor Publice justifica legitimare procesuala pasiva în temeiul legii, respectiv art.50 alin.3, astfel încât nu interesează culpa pârâtului ca premisa a atragerii sale în proces, în aceasta calitate.

Astfel, înțelege sa reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere următoarele considerente:

În mod nelegal, tribunalul a apreciat ca în cauza dedusa judecații are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului de piața al imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001.

Solicită onoratei instanțe sa observa ca Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, or, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, consideră ca trebuia sa se instituie răspunderea vânzătorului, respectiva Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțiala prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

Astfel, tribunalul în mod nelegal a admis apelul formulat de M. București prin Primarul General, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și a respins acțiunea împotriva Municipiului București pentru acest motiv, întrucât față de dispozițiile legale mai sus invocate este evident faptul ca M. București prin Primarul General are calitate procesuala pasiva în prezenta cauza.

Nici dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. -

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii de circulație a imobilului în cauza.

Mai mult, apreciază ca în cauza sunt pe deplin aplicabile prevederile art.1344 din Codul civil potrivit cărora "Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

Nicidecum, nu poate fi antrenata răspunderea Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

2. În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului având în vedere următoarele:

Hotărârea instanței de apel este criticabila în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Astfel potrivit modificărilor aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009 în art.50 alin.3 se prevăd următoarele:

"(21) Cererile sau acțiunile În justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea prețului prevăzut Ia alin.(2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr._, cu modificările ulterioare."

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice sa poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr.112/1995 se cere sa fie întrunite, așa cum am arătat mai sus, cumulativ doua condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare sa se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzuta imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare cumpărare sa fi fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila.

Totodată solicită să se aibă în vedere ca dispozițiile art.501 face vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" însa acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piața de existenta unei hotărâri în care sa se retina respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art.501 condițiile pe care reclamanții trebuie sa le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de circulație.

Astfel, nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de câtre reclamanți rezida în faptul ca urmărind sa încheie un contract de vânzare cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători al unui bun important, cum este un apartament, sa nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridica a imobilului. Daca ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr.112/1995.

Faptul ca reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea-statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere ca exercitarea cu buna credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natura a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credința determina în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenta unei cauze ilicite este afectata însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr.112/1995.

Mai mult decât atât, solicită ca existenta sau inexistenta bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr.112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerințele prevăzute de legea nr.112/1995 pentru perfectarea valabila a contactului de vânzare cumpărare.

Or în speța de față, în dosarul nr._ în care s-a admis acțiunea în revendicare formulata de Plesea P. V. în contradictoriu cu lonita D. și lonita

M. C. prin Decizia civila nr.885/21.05.2009 C. III a reținut ca " astfel, critica privind constatarea în mod greșit a nevalabilitatea titlului statului va fi înlăturata de Curte, căci prima instanța a reținut corect ca prevederile Decretului nr.92/1950 contravin Constituției României în vigoare la momentul respectiv." ( ) " Reclamantul (Plesea P. V.) a făcut dovada ca este proprietarul imobilului în vreme ce pârâții au contractat cu un neproprietar (..). "

Față de cele prezentate rezulta ca preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel ca dispozițiile Legii nr.112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauza și prin urmare, rezulta fără putința de tăgada ca încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

În consecința având în vedere ca reclamanții își invoca propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piața.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, solicită să se observe ca în speța de față, deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare cumpărare nr. N488/14.01.1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr.112/1995 între reclamanți și CGMB - DAFI, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila.

Prin urmare, atâta timp cât așa cum am arătat, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.50/1 alin.1 din Legea nr.10/2001, considera ca instanța de fond cât și cea de apel au pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinica, admițând cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice întrucât instituția recurentă nu poate fi obligata la restituirea prețului la valoarea de piața, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit.

De asemenea, critică decizia tribunalului, având în vedere faptul ca în mod greșit aceasta a reținut ca "apelantul nu face dovada diminuării valorii apartamentului".

Învederează instanței de recurs ca este de notorietate ca, în ultima perioada au scăzut preturile apartamentelor și a intervenit o serioasa diminuare a tranzacțiilor imobiliare.

Astfel, așa cum a arătat și prin motivele de apel în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru apartamentul în cauza, respectiv: 314.913 lei (73.577 euro), pentru un apartament. Astfel, evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferenta actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciata de noi la: - 30% .

Prin urmare, consideram ca în speța operează îmbogățirea fără justă cauza, fiind aberant ca reclamanții sa încaseze în 2013 o diferența de suma de în plus față de valoarea achitata în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuală.

De asemenea, consideram criticabila hotărâre instanței de apel în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata. Astfel, este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 cod civil privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București prin mandatara sa, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

În plus învederează instanței ca, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuala a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod proc.civ. și neexistând nici temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare solicitam admiterea recursului în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat .

Față de argumentele prezentate, solicită instanței sa admită recursul așa cum a fost formulat și să modifice decizia civila atacata - în principal, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata a Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiata.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Cod procedură civilă, Legea nr.10/2001 ;

La data de 05.06.2013, intimații – reclamanți I. D. și I. M. C., au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legala și temeinica a Deciziei instanței de apel, implicit a sentinței instanței de fond.

În motivarea întâmpinării, intimații – reclamanți au arătat că, în fapt, recursul se întemeiază pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă."

Când hotărârea pronunțate este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii".

Ministerul Finanțelor Publice invoca aceleași motive ca și în apel, considerând ca instanța de apel, ca de altfel și instanța de fond, a interpretat greșit dispozițiile art. 50, alin. (3) Legea nr. 10/2001, arătând ca nu ar fi incidente dispozițiile articolului de lege.

Recurenta a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale, solicitând sa se constate ca atât timp cât nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare, nu ar avea calitate procesuala pasiva ci doar M. București ar răspunde în temeiul art. 1337 Cod civil.

Se critica decizia deoarece s-a menținut în sarcina sa obligația de restitutore a prețului de piața a imobilului.

Recurenta considera ca la pronunțarea deciziei nu s-ar fi avut în vedere

dispozițiile Legii nr.10/2001, situație în care MFP poate fi obligat la restituirea prețului de piața. În speța nu ar fi incidente dispozițiile art.50 ind.1 Legea nr.10/2001, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr.N488/14.01.1997 nu ar fi fost de buna credința respectiv, cererea lor ar fi neîntemeiata în raport cu alin. (1) art. 50 ind.1 din Legea 10/2001.

Ministerul Finanțelor Publice critica soluția instanței și sub aspectul cuantumului sumei stabilite prin raportul de expertiza evaluatorie, considerând ca ar fi exagerat de mare și ca ne-am îmbogăți fără justa cauza.

De asemenea Ministerul Finanțelor Publice considera ca nefiind parte în contractul de vânzare cumpărare, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata.

Recursul este neîntemeiat pentru următoarele motive:

Cu privire la Excepția calității procesual pasive:

Atât instanța de fond, cât și instanțe de apel au respins excepția invocata de MFP și a obligat recurenta la restituirea valorii de circulație a apartamentului evins, raportându-se la dispozițiile art.50 alin.(3) și art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001. Dispozițiile acestor articole de lege conferă în mod expres calitate procesuala pasiva MFP în litigii de acest gen.

Pe fondul cauzei:

Referitor la critica recurentei pe motiv ca cererea intimaților-reclamanți pentru restituire ar fi neîntemeiata pentru nerespectarea condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare este una care nu are legătura cu speța. Este falsa afirmația recurentei precum ca s-ar fi dovedit irevocabil ca am fi fost de rea-credința la momentul încheierii contractului. Nicio hotărârea judecătoreasca sau orice alt act sau fapt juridic nu

duce la o astfel de concluzie, ceea ce dovedește lisa veridicității unei astfel de afirmații.

Așa cum a arătat și instanța de apel, prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație (Decizia 1231/14.02.2011) s-a reținut ca, chiar daca desființarea contractului nu s-a putut dispune în condițiile art. 45 din Legea nr.10/2001, insa în condițiile obligării intimaților - reclamanți la lăsarea în pașnica folosința și posesie a imobilului, prin aplicarea art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, se impune despăgubirea lor pentru evicțiune prin acordarea prețului de circulație a imobilului de care am fost evinși, ceea ce se poate realiza în condițiile art. 50 din Legea nr.10/2001.

În acest sens dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 modificata, nu fac decât sa aplice instituția răspunderii pentru evicțiune ., și anume cel al caselor naționalizate și înstrăinate unor chiriași de buna credința în baza legii nr.112/1995.

Cât privește critica privind prețul stabilit prin raportul de expertiza evaluatorie însușit de către instanța pe motiv ca suma ar fi exagerata raportat la blocajul actual al pieței imobiliare, învederează instanței ca este una nefondata.

De altfel o astfel de critica nu se încadrează în motivul prevăzut la pct.9 a art.304 Cod procedură civilă. Oricum, arată ca prețul de piața al imobilului evins îl reprezintă prețul din momentul deposedării, iar nu prețul din momentul pronunțării soluției.

În cursul anului 2009 piața imobiliara din România nu era afectata de criza în așa măsura încât sa justifice afirmația pârâtei ca ar fi necesara o corecție negativa de peste 30% din valoare. Având în vedere cele de mai sus nu poate fi vorba despre o îmbogățire fără justa cauza. De altfel recurenta nu a formulat obiecțiuni împotriva concluziilor acelui raport așa încât nemulțumire invocate în prezentul recurs nu pot fi primite.

Pentru toate aceste intimații – reclamanți solicită respingerea recursului formulat de recurentul M. FINANȚELOR PUBLICE - DGFPMB și menținerea ca temeinica și legala a deciziei instanței de apel.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând cererea de recurs, Curtea constată că pârâtul a formulat trei critici, cu privire la lipsa calității sale pasive, prin raportare la prevederile art 1337 1341 și următoarele din codul civil, la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art 50 indice 1 din legea 10/200, susținând în esență, neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru acordarea prețului de piață al apartamentului, precum și greșita omologare a raportului de expertiză întocmit în cauză,pe motivul că acesta nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu.

În ceea ce privește prima critică referitoare la lipsa calități procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea pornește în analiza acestei chestiuni de la temeiul juridic al acțiunii introductive și constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata prețului real de circulație a imobilului, întemeindu-se exclusiv pe dispozițiile legii 10/2001.

Din această perspectivă, Curtea constată că sunt incidente în cauză prevederile art 50 alin 3 din legea 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Curtea, interpretând aceste prevederi legale, apreciază că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din legea 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alineatului 3 al acestui text de lege. Curtea consideră că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin 6 din legea 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale( art 50 indice 1 din legea 10/2001) fără a se raporta și la dispozițiile dreptului comun, prima instanță considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparație. Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foștilor chiriași care au cumpărat imobilele în temeiul legii 112/1995 și au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foștilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile legii 10/2001, care se aplică cu întâietate față de dispozițiile dreptului comun( potrivit regulii specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate), Curtea constată că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice .

Așa cum rezultă din dispozițiile art 50 alin 3 din legea 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat sau de circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art 13 alin 6 din legea 112/1995. Existența fondului extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare cumpărare nu reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizând în condițiile speciale stabilite de dispozițiile legii 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În acest context, Curtea reține că unitățile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acționau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, prețul obținut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția recurentului pârât.

Această prevedere legală( art 50 alin 3 din legea 10/2001) își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător( unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare(cu respectarea cerințelor legii 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâtul s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv daună unui terț, invocând totodată simpla și calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza legii 112/1995.

Cu privire la principiul relativității efectelor contractului, deși constată justețea susținerilor recurentului, în sensul că actul juridic dă naștere la drepturi și obligații doar în favoarea respectiv în sarcina părților contractante, neputând afecta situația juridică a terților, Curtea reține că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul legii 112/1995. Rațiunile pentru care legiuitorul a optat pentru o astfel de soluție legislativă au fost prezentat în cele ce preced.

Pentru a argumenta în drept obligația vânzătorului, adică a autorității administrativ teritoriale de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor potrivit legii 112/1995, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art 1337 și art 1341 din codul civil, care reglementează evicțiunea în cazul contractului de vânzare cumpărare, reprezentând dreptul comun în această materie. Având în vedere că, în acțiunea introductivă nu se invocă ca temei juridic, prevederile dreptului comun, ci doar ale legii speciale, Curtea, pe de parte, consideră că în mod corect prima instanță a dat eficiență principiului disponibilității, examinând pretențiile cu soluționarea cărora a fost investită în raport de temeiul juridic de care s-au prevalat părțile, iar pe de altă, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor legii 10/2001, care erau incidente în cauză. Pe cale de consecință, Curtea constată că aserțiunile recurentului relative la dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii sunt irelevante în prezenta cauză, în condițiile în care, potrivit regulii de drept, specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate, normele legii 10/2001 sunt cele aplicabile în speța de față.

Față de toate aceste argumente, Curtea apreciază nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art 50 alin 3 din legea 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art 50 indice 1 din legea 10/2001, Curtea pornește în examinarea acestor critici chiar de la interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate.

Potrivit prevederilor art 50 indice 1 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea apreciază că, de fapt, intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de legea 112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsa de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

În privința primei condiții, relative la respectarea cerințelor de valabilitate impuse de legea 112/1995, Curtea face următoarele precizări:

Având în vedere că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor chiriași cumpărători ai imobilelor în baza legii 112/1995 de a primi prețul de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legii 112/1995, Curtea consideră necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerințelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.

Prevederile legii 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art 1 din această lege. Astfel, dispozițiile art. 9 din legea 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cu condiția ca aceștia(chiriașii) sau membrii lor de familie, așa cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după data de 01.01 1990, în localitatea de domiciliu.

De asemenea, dispozițiile art. 10 din legea 112/1995, statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite de foștii sau actualii demnitari.

Prevederile art. 9 din același act normativ impun și condiția formulării cererii de cumpărare de către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art. 14 din legea 112/1995, în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.

Coroborând aceste dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, Curtea apreciază că de fapt, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.

Acestea sunt cerințele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legii 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin 2 indice 1 din legea 10/2001.

Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul legii 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și nici în cuprinsul legii 10/2001, care reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995 și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia. Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor legii 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor generale și speciale de validitate a contractului. Altfel spus, instanța ajunge la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale( cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții, nu a depus diligențele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de lege.

În privința celei de-a doua condiții, Curtea pornește de la faptul că îndreptățirea fostului chiriaș de a primi prețul de piață al imobilului depinde de respectarea dispozițiilor legii 112/1995 la perfectarea contractului său de vânzare cumpărare. De asemenea, Curtea punctează faptul că această cerință a respectării prevederilor legii 112/1995 nu poate fi eludată, în condițiile în care temeiul de drept al acordării prețului de piață în această situație este reprezentat de dispozițiile art 50 din legea 10/2001, cu precizarea că ipoteza pierderii proprietății de către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condițiile impuse de textul art 50 indice 1 din legea 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și-n ipoteza revendicării.

Din examinarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, Curtea constată, în acord cu instanța de fond, că din considerentele hotărârilor pronunțate în cele trei grade de jurisdicție în procesul de revendicare, nu reiese că ar fi fost nesocotite dispozițiile art 9 și 10 din legea 112/1995 și nici nu s-a reținut reaua credință a reclamanților, în calitate de cumpărători ai imobilului în temeiul legii 112/1995. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că titlul de proprietate al reclamanților a fost reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor legii 112/1995, nu a fost atacat în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001( neexistând, pe cale de consecință, o hotărâre de constatare a nulității acestuia), instanța sesizată cu soluționarea acțiunii în revendicare nereținând nevalabilitatea acestuia, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări .

Având în vedere că aspectul valabilității contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul legii 112/1995 a fost tranșat, în maniera arătată Curtea apreciază că instanțele de fond nu puteau avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, astfel că în mod corect au ajuns la concluzia că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului.

Potrivit principiului relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză. Însă acest lucru nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă.

Având în vedere considerentele pe care și-a întemeiat soluția instanța de apel, Curtea apreciază că aceasta a dat în mod corect eficiență juridică tuturor aspectelor de drept anterior explicitate.

Pe cale de consecință, apreciind că sunt întrunite cumulativ cele două condiții impuse de dispozițiile art 50 indice 1 din legea 10/2001, Curtea constată că reclamanta este îndreptățită la obținerea prețului de piață al imobilului pe care l-a pierdut prin admiterea acțiunii în revendicare, așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea reține că valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză dispusă în cauză, cu luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia, precum și faptul că apelantul recurent pârât avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni prin care să invoce aspectele pe care le menționează în cererea de recurs.

În ceea ce privește situația dificilă existentă pe piața imobiliară, Curtea, raportându-se le data efectuării expertizei precum și la data la care s-a efectuat evaluarea și având în vedere și metodele folosite de expert pentru evaluarea imobilului și anume metoda actualizării valorii tehnice a apartamentului, precum și metoda capitalizării veniturilor din chirii( evaluarea realizată prin ambele modalități conducând la aceeași valoare) apreciază că expertul a răspuns corespunzător obiectivelor fixate de instanță, în condițiile în care nici prin cererea de apel și prin cea de recurs nu s-au formulat critici cu privire la momentul fixat pentru evaluarea imobilului.

Cu privire la ultimul motiv de critică, referitor la cheltuielile de judecată, Curtea, față de cele reținute pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate, ca motiv de recurs, de către recurent, apreciază că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art 274 cod procedură civilă, în condițiile în care recurentul este partea care a căzut în pretenții și este în situația de a suporta cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat și va lua act că intimații – reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.761 A din data de 07.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți I. D., I. M. – C. și cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Ia act că intimații – reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică de la 29.10.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. H.-P. I.-A. C. G.

GREFIER,

N. C. I.

Red. I.A.H.P

Tehnored. C.S.

Ex.2/ 2013

T.B. Secția a III-a Civilă – D.A.D.

- L.C.

Jud.sector 6 București - s.M.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1276/2013. Curtea de...  Evacuare. Decizia nr. 968/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1711/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI