Legea 10/2001. Decizia nr. 434/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 434/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2013 în dosarul nr. 19429/3/2011
Dosar nr._
(2827/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.434
Ședința publică de la 11 martie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr.1736 din 28.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți L. N., L. M., M. N. și cu intimații-pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. S. O..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin P. G., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, intimații-reclamanți L. N., L. M., M. N. și intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și P. G. S. O..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unor concluzii scrise formulate de către recurentul-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la data de 28.02.2013.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București prin P. G., arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului formulat de recurentul – pârât, astfel cum a fost motivat și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în principal, solicită a fi respins ca lipsit de interes, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17.03.2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamanții L. N., L. M. și M. N. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin P. G., S. R. Ministerul Finanțelor Publice și S. R. prin Comisia Centrala Pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care:
1. să constate că reclamanții sunt persoane îndreptățite, la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, sectorul 2, ., compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcțiile reprezentând apartamentele nr. l și 3 (cu o suprafață totală de 109,08 m.p.);
2. obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare;
3. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În subsidiar, dacă se va constata că trebuie să parcurgă procedura instituită de dispozițiile Legii 247/2005, solicită, ca după admiterea primului capăt de cerere, să dispună:
- obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării acestor măsuri reparatorii prin echivalent precum și obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească;
- obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor ca în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin 1 din titlul VII din Legea 247/2005 la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, prin notificările nr. 1896/11.04.2001 și nr. 168/07.07.2001, transmise prin executor judecătoresc, înregistrate la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr. 814 și nr._, reclamanții L. M., personal și L. N., prin L. M., în temeiul art. 35 din Codul Familiei (prezumția de mandat tacit), precum și autoarea lor I. Ș., personal, au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost situat în București, ., sector 3 (actual sector 2), compus din teren în suprafață totală de 360 m.p. și construcție în suprafață totală de 109,08 m.p., imobil preluat în mod abuziv. Întrucât ambele notificări priveau același imobil, dosarele înregistrate la Primăria Municipiului București (nr. 814 și nr._) au fost conexate, iar documentele au fost depuse la dosarul cu numărul 814 al PMB.
Imobilul, compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcție, a fost dobândit de către reclamanții, în indiviziune, astfel:
- prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de către fostul notariat de Stat Local al Sectorului 3 sub nr. 203/08.01.1972, soții I. G. și Ș. au cumpărat apartamentul nr. l, (în suprafață totală de 70,45 m.p.) compus din 2 camere, bucătărie, w.c. și dependințe, împreună cu terenul aferent, în suprafață de 235 m.p., situat în București, .,
- prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de către același notariat sub nr. 204/08.01.1972, L. M. și L. N. au cumpărat apartamentul nr. 3 (în suprafață totală de 38,63 m.p.), compus dintr-o cameră, bucătărie, w. c și dependințe, cu cota de teren aferentă, în suprafață de 125 m.p., situat la aceeași adresă mai sus menționată.
Ulterior dobândirii imobilului situat în București, ., Sector 2, reclamanții L. M. și L. N. și autorii lor I. G. și Ș., au figurat la rolul fiscal ca plătitori de taxe și impozite pentru imobilul compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcție (în suprafață totală 109,08 m.p.), fiecare pentru cota sa parte dobândită conform actelor de proprietate mai sus menționate, până în anul 1972, când imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv.
In baza ofertei de donație, autentificate de către fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 3 sub nr. 9890/25.12.1972, autorii lor, I. G. și Ș. au donat statului român doar terenul indiviz în suprafață de 235 m.p., pe care îl stăpâneau în temeiul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 203/ 08.01.1972, deoarece construcția a fost demolată în baza autorizației pentru desființarea construcțiilor, respectiv nr. 72P/09.07.1973.
In baza ofertei de donație autentificate sub nr. 104/06.01.1973 de către fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 3, L. N. personal și ca soț al lui L. M., a donat statului român doar terenul indiviz în suprafață de 125 m.p., pe care îl stăpâneau în temeiul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 204/08.01.1972, deoarece construcția a fost demolată în baza autorizației pentru desființarea construcțiilor, respectiv nr. 73P/09.07.1973.
Prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1546/ 27.11.1973, s-au acceptat ofertele de donație pentru terenul în suprafață totală de 360 m.p. (233 m.p. teren - proprietatea soților I. G. și Ș. și 125 m.p. teren - proprietatea soților L. N. și M.), situat la adresa ., sector 2.
Ulterior preluării abuzive a imobilului situat în București, ., Sector 2, compus din teren în suprafață totală de 360 m.p. și construcție (în suprafață totală de 109,08 m.p.), nu s-au încasat despăgubiri, conform adresei nr. 1772/29.05.2001, emisă de S.C. F. S.A.
În anul 1994 după decesul lui I. G., moștenitoarele acestuia au rămas soția supraviețuitoare I. Ș., pentru cota de 1/4 din masa succesorală și fiicele, L. M. și M. N. fiecare pentru cota legală de 3/8, conform certificatului de moștenitor nr. 791/04.04.1994 întocmit la Notariatul de Stat Sectorul 2, iar conform articolului 4 din Legea 10/2001, care prevede că de cotele moștenitorilor care nu au urmat procedura prevăzută de lege, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv I. Ș. și L. M., pentru cota rămasă de pe urma defunctului.
Conform certificatului de moștenitor nr. 27/15.11.2010 întocmit la BNP "M. D." după defuncta I. Ș., decedată în anul 2009, masa succesorală a fost culeasă de către L. M. și M. N., fiecăreia revenindu-ne câte o cotă de ½ din întreaga masă succesorală."
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, au depus la dosar, toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, dovada rolului fiscal a imobilului existent pană în momentul preluării, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor.
În conformitate cu dispozițiile art.25 din Legea nr. 10/2001, prin adresa înregistrată la pârâta nr. l, sub nr._/24.04.2007, au solicitat expres prin mandatarul său, să emită Dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, toate documentele de care înțeleg să mă folosesc pentru probarea drepturilor conferite de lege, iar prin adresa nr._/16.01.2009, au formulat prin mandatarul meu, somație pentru emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri.
Pârâta Primăria Municipiului București nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, potrivit cu care PMB, avea obligația ca înlăuntrul acestui termen să îl fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de prezentarea și a altor probe.
O confirmare a faptului că dosarul depus la PMB este complet este declarația lor că nu mai aveau acte de depus și mai ales faptul că nu există vreo solicitare de alte acte din partea acestei instituții în urma primirii celor depuse de ei.
Prin urmare pârâta Primăria Municipiului București, încalcă dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Cum unitatea investită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de acordare de despăgubiri.
. caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul acordării de despăgubiri, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Același punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr.XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pe de altă parte, reclamanții au susținut că trebuie avută în vedere relevanța deosebită pentru domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, a respectării exigențelor art. l din primul Protocol adițional la Convenție, potrivit căruia: „ART. 1 - Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional."
În conformitate cu dispozițiile art. 10, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent.
Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. l alin 2 din Legea nr.10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin 8 Legii nr.10/2001, valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate abuziv și demolate se stabilesc potrivit valorii de piață a construcțiilor.
Prin urmare, solicitarea de a se stabili valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv în funcție de standardele internaționale de evaluare este justificată și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
In practică, ca de altfel și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2001, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea nr.10/2001 și dispozițiile Legea nr.247/2001, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite de despăgubiri.
În temeiul art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 44, art. 20 alin 2 din Constituția României, privind garantarea proprietății și având în vedere prevalenta tratatelor internaționale, față de legislația internă, se solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești, echivalente cu valoarea de piață a imobilului ce nu poate fi restituit în natură.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1073- 1075 Cod civ., Decizia nr.33/2008, a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea nr.213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO, în cauza A. Contra României, prin care s-a pus în vedere Statului R. sa ia masuri rapide de aplicare a legilor proprietății, privind acordarea despăgubirilor.
La data de 30.12.2011, pârâtul S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, privind solicitările reclamantei din cuprinsul capătului 3 subsidiar, excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1,2, 3 principal și 1, 2 subsidiar, excepția prematurității capătului 3 subsidiar și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 Cod procedură civilă, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007.
La data de 04.01.2012, reclamanții L. N., L. M., M. N. au depus la dosar o cerere de completare și precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au chemat în judecată în calitate de pârât alături de M. București prin P. general și pe P. G. S. O. personal, solicitând, în contradictoriu cu toți pârâții, să se pronunțe o hotărâre, prin care:
1. Să se soluționeze pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, notificările transmise prin executor judecătoresc sub nr.1896/11.04.2001 și nr.168/07.06.2001, în sensul de a dispune acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, șoseaua P., nr.208, sector 2, compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcțiile reprezentând apartamentele nr. 1 și 3, constatând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, precum și imposibilitatea restituirii în natură;
2. Obligarea pârâtului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificărilor, potrivit standardelor internaționale de evaluare;
3. Obligarea pârâtului M. București în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificările prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:
a) prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuiau soluționate notificările nr.1896/11.04.2001 și nr.168/07.06.2001, respectiv 16.01.2009 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării;
b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct. 3 a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la data plății prejudiciului efectiv;
4. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
In subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu poate fi admis capătul 2 de cerere, în sensul că nu ar trebui obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, care face obiectul notificărilor, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, se solicită admiterea capetelor de cerere l, 3 și 4, alături de următoarele:
5. Obligarea pârâtului M. București prin P. G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarele aferente notificărilor, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză (controlul de legalitate efectuat de instanță, fiind superior celui efectuat de prefect);
6. Obligarea pârâtului S. R., prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarele transmise de M. București prin P. G.;
Iar la punctul 3 b) solicită câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct.3 a), calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, sumă ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu.
În motivare au arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 24.04.2007, cu adresa nr._ au depus la dosar toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au făcut dovada calității de proprietari ai imobilului la momentul preluării abuzive, preluării abuzive, dovada rolului fiscal a imobilului existent până în momentul preluării, calitatea de moștenitoare, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor. Astfel au solicitat în mod expres pârâtului PMB emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. l din Legea nr.10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din H.G. nr.250/2007 și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei sale de solicitare nr._/24.04.2007 și nici de la formularea somației din data de 16.01.2009.
Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să îi fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, a reprezentat pentru ei o confirmare a faptului că dosarul este complet și apt de soluționare, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoanele îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 24.04.2007, nu a procedat la soluționarea acesteia în termen de 60 de zile și nici de la formularea somației din 16.01.2009, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se află oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței. Lipsa de diligență a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București le-a încălcat și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție și nu doar să oblige pârâtul PMB la emiterea dispoziției.
Reclamanții au considerat că se impune și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificărilor, potrivit standardelor internaționale de evaluare deoarece S. român nu a asigurat posibilitatea reală de a beneficia de despăgubiri pentru preluarea abuzivă a bunurilor fiind încălcat art. l din Primul Protocol Adițional CEDO.
Referitor la capătul 3 din cerere, reclamanții au învederat că în practica instanțelor naționale, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea nr.247/2005, nu permit în prezent să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri către persoana îndreptățită și că nici una din cele două legi - Legea nr.10/2001 și dispozițiile Legii nr.247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea lor pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat.
Potrivit art. 1381 pct. 1 C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct. 1 C.civ.„Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385, alin. 3 C.civ).
Potrivit art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamanților este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul de despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigură, neîndoielnică și totodată poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului 4 de cerere este limitat în timp de două repere, respectiv de la momentul soluționării prezentei cereri și până la executarea hotărârii sau în subsidiar până la momentul transmiterii dosarului către CCSD împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
Referitor la capătul 5 de cerere, reclamanții au arătat că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea nr.247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă ca dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat. - omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
Referitor la capătul 6 de cerere reclamanții au arătat că au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauză, o asemenea analiză nu este posibilă, întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta le-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor.
De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD. Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamanții sunt deja victime a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestora este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
Prin întâmpinarea formulată la cererea completatoare și precizatoare a cererii de chemare în judecata introdusa de reclamanții L. N., L. M., M. N., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, referitor la completarea și precizarea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanți a arătat că solicită admiterea excepției prematurității obligării Comisiei Centrale la înregistrarea dosarelor reclamanților motivat de faptul că Primăria Municipiului București nu a soluționat notificările reclamanților formulate în baza Legii nr. 10/2001.
În drept, au fost invocate Legea nr.10/2001, republicată, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, O.U.G. nr.81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 29.02.2012, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția inadmisibilității, în ceea ce privește capătul de cerere, vizând plata unor despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului, pentru considerentele expuse pe larg în această încheiere.
Având în vedere această soluție, Tribunalul a respins primul capăt de cerere, din acțiunea precizată și modificată (acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001) formulat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată a respins capătul doi din acțiunea precizată și modificată, respectiv obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, ca inadmisibil.
De asemenea, Tribunalul a dispus respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în ceea ce privește capetele de cerere nr. 1, 2 și 3 principal, precum și nr. 1 și 2 subsidiar, ca rămasă fără obiect, având în vedere cererea de modificare și precizare depusă de reclamanți.
Totodată a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în ceea ce privește soluționarea capătului 6 al cererii modificatoare, vizând obligarea la înregistrarea dosarului, precum și excepția prematurității promovării capătului 6 al cererii modificatoare.
Ulterior, tribunalul a pronunțat sentința civilă nr.1736/28.09.2012, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul de Finanțelor Publice, în ceea ce privește primul capăt de cerere, din acțiunea precizată și modificată (acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001); a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității, în ceea ce privește capătul doi din acțiunea precizată și modificată, respectiv obligarea S. R., prin Ministerul de Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului; a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții L. N., L. M. și M. N., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin P. G.; a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii - despăgubiri, pentru imobilul situat în București, Șoseaua P., nr. 208, sector 2, compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcții, reprezentând apartamentele nr. l și nr. 3, despăgubiri ce se acordă în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâtul M. București, prin Primar, să înainteze dosarele administrative nr. 814 și_, conexate, vizând notificările nr. 1896/2001 și nr. 168/2001 privind imobilul din București, Șoseaua P., nr. 208, sector 2, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a respins cererea privind obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată; a respins capetele de cerere privind obligarea în solidar a pârâților M. București și P. G. al Municipiului București S. O., la plata despăgubirilor și a dobânzii legale, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul M. București, prin Primar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1300 lei către reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 203/08.01.1972, I. G. și I. Ș. (soți) au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în București, ., sectorul 3, compus din verandă, vestibul, două camere, bucătărie, cămară, coridor, baie, pivniță, podul aferent construcției, cota parte indiviză din instalațiile de folosință comună ale întregului imobil și împrejmuire, precum și 235 mp teren indiviz din suprafața totală de 640 mp.
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.204/08.01.1972, L. M. căsătorită cu L. N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în București, ., sectorul 3, compus din una cameră, antreu, WC, bucătărie, cotă indiviză din părțile comune ale imobilului, precum și cota indiviză de 125 mp teren din suprafața totală de 360 mp.
În baza ofertei de donație, autentificată de către fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 3 sub nr. 9890/25.12.1972, I. G. și I. Ș. au donat statului român terenul indiviz în suprafață de 235 m.p., pe care îl stăpâneau în temeiul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 203/08.01.1972.
Construcția a fost demolată în baza autorizației nr. 72P/09.07.1973 pentru desființarea construcțiilor, emisă de Consiliul Popular al Sectorului 3.
În baza ofertei de donație autentificată sub nr. 104/06.01.1973 de către fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 3, L. N., a donat statului român terenul indiviz în suprafață de 125 m.p., pe care îl stăpâne în temeiul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 204/08.01.1972.
Construcția a fost demolată în baza autorizației nr. 73P/09.07.1973pentru desființarea construcțiilor emisă de Consiliul Popular al Sectorului 3.
Prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1546/ 27.11.1973, s-au acceptat ofertele de donație pentru terenul în suprafață totală de 360 m.p., situat la adresa ., sector 2.
Potrivit adresei nr. 1772/20.05.2011 emisă de . terenul în suprafață de 360 mp, situat în ., nu s-au acordat despăgubiri.
Potrivit art. 2 al. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțelege imobilele donate statului în baza Decretului nr. 478/1954 neîncheiate în formă autentică.
Potrivit art. 813 cod civil – toate donațiunile se fac prin act autentic, iar potrivit art. 814 al. 2 Cod civil – acceptarea poate fi făcută sau în act sau printr-un act autentic posterior….
În speță, Tribunalul a constatat că, deși ofertele de donație au respectat forma prescrisă de lege, acceptarea donației nu s-a realizat prin înscris autentic, acestea fiind acceptate prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1546/ 27.11.1973, fiind așadar incidente dispozițiile art. 2 al. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Potrivit adresei nr._/21.10.2009 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, coroborat și cu concluziile raportului de expertiză topo efectuat în cauză imobilul notificat este în prezent afectat, în totalitate de elemente de sistematizare – carosabil auto, trotuare pietonale și spații verzi amenajate, străbătute de rețele edilitare subterane, construcție tip A (P +11-12) din ., . 2, spațiu verde aferent . alee circulație auto, afectate de rețele edilitare subterane.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 791/04.04.1994 emis de Notariatul de Stat sector 2 de pe urma defunctului I. G. au rămas ca moștenitori I. Ș., în calitate de soție supraviețuitoare și L. M. și M. N., în calitate de fiice. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 27/15.11.2010 emis de BNP M. D., de pe urma defunctei I. Ș. (decedată la data de 10.05.2009) au rămas ca moștenitori L. M. și M. N., în calitate de fiice.
Reclamanții și autorii acestora au formulat notificări (nr. 1896/2001 și nr. 168/2001) în temeiul Legii nr. 10/2001, care au format obiectul dosarelor administrative nr. 814 și_, conexate, privind imobilul din București, Șoseaua P., nr. 208, sector 2, care, potrivit relațiilor comunicate de către Primăria Municipiului București nu au fost soluționate până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Față de situația de fapt reținută, Tribunalul, având în vedere și dispozițiile art. 1 al. 1, art. 2 al. 1 lit. c, art. 4 al. 2, art. 6 al. 1 și art. 10 al. 1 și al. 10, art. 26 al. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, raportat și la Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ a apreciat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, respectiv cele prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, pârâtul nefăcând dovada că ar deține alte bunuri sau servicii, în compensare.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București, prin primar să înainteze dosarele administrative Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Tribunalul l-a apreciat ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 16 al. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
În speță, având în vedere că acest control de legalitate s-a realizat de către instanța de judecată, aceasta soluționând pe fond notificarea, Tribunalul a apreciat că nu mai este necesară parcurgerea acestei etape prevăzute de lege, dosarele administrative urmând a fi transmise direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înregistreze dosarul administrativ, Tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, etapele obținerii despăgubirilor fiind stabilite în mod succesiv de lege. Argumentele reclamanților în sensul că pârâta CCSD ar putea refuza înregistrarea dosarului, sunt neîntemeiate, aceștia reclamând practic un prejudiciu eventual, nesigur ca realizare.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților M. București și P. G. în solidar la plata unei despăgubiri, Tribunalul a reținut că și această solicitare este neîntemeiată.
Prin cererea precizată și modificată reclamanții au solicitat obligarea acestor pârâți la plata unui prejudiciu constând în aprecierea lor, în diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data de 16.01.2009 (apreciată ca fiind data la care trebuia soluționată notificarea) și valoarea de piață actuală, precum și câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală la suma menționată.
Acest capăt de cerere a fost motivat de către reclamați pe răspunderea civilă delictuală, aceștia apreciind că prin nesoluționarea în termen a notificării li s-a creat un prejudiciu, între fapta ilicită a pârâților și prejudiciu existând o legătură de cauzalitate.
Tribunalul a procedat la analizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, invocate de către reclamanți în sprijinul cererii lor și a reținut că nesoluționarea în termenul legal a notificărilor de către pârâți, constituie o faptă ilicită, ce poate atrage răspunderea civilă delictuală a acestora pentru prejudiciul suferit de către reclamanți.
S-a reținut că, potrivit art. 25 al. 1 din Legea nr. 10/2001 – în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Așadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Din analiza copiei dosarelor administrative conexate comunicate de către Primăria Municipiului București, tribunalul a constatat că, deși la data de 07.09.2007 reclamantul notificator L. N. a transmis unității deținătoare unele acte în completare pentru dovedirea solicitărilor sale și a arătat că apreciază că dosarele aferente notificărilor, din punctul său de vedere, sunt complete, ceea ce ar fi generat aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 al. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel de solicitări și transmiteri de documente au mai fost efectuate și la data de 10.11.2008 (nr. înregistrare_), precum și la data de 26.04.2010 (nr. înregistrare 1332/_), iar ulterior la data de 30.11.2010, astfel că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 al. 1 din Legea nr. 10/2001, ar fi putut eventual să curgă de la această din urmă dată.
S-a apreciat astfel că, momentul ales de către reclamați, respectiv 16.01.2009, este nejustificat și stabilit arbitrar, față de aspectele reținute mai sus.
În ceea ce privește existența culpei, greșelii sau vinovăției săvârșirii presupusei fapte ilicite, Tribunalul a apreciat că nici această condiție nu este îndeplinită, având în vedere că până în anul 2010, reclamanții nu depuseseră toate actele necesare soluționării notificărilor, reclamanții nedepunând diligențe rezonabile pentru a limita prejudiciul.
Potrivit unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene persoana vătămata, chiar cu riscul de a suporta ea însăși prejudiciul, trebuie sa facă dovada unei diligente rezonabile în a limita întinderea pagubei (CJCE, hotărârea in cauze conexe C-46/93 si C-48/93).
Pe lângă cele expuse mai sus, Tribunalul a constatat că prin decizia nr. XX/12.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Așadar, de la momentul publicării acestei decizii reclamanții erau oricând îndreptățiți sa formuleze cerere în fața instanței de judecată, prin care să solicite soluționarea pe fond a notificărilor. Faptul ca nu au formulat-o, stând în pasivitate, nu îi îndreptățește sa solicite eventuale despăgubiri ca urmare a refuzului autorității de a le soluționa notificarea, cu atât mai mult cu cât data preconizată de reclamanți în ceea ce privește nerespectarea obligației de către autoritate e ulterioară publicării deciziei.
În ceea ce privește condiția existenței prejudiciului, Tribunalul a reținut că pentru ca un prejudiciu să dea dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar ca acesta să îndeplinească două condiții: să fie cert și să fie nereparat.
Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare și sigure. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigură că se vor produce, putând fi evaluate în prezent pe bază de elemente îndestulătoare.
Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert.
După cum se poate observa, reclamanții au apreciat ca și prejudiciu - diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuiau soluționate notificările și valoarea de piață actuală la momentul soluționării și câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală.
Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor la care instanța de judecată a constatat că sunt reclamanții îndreptățiți urmează a se a realiza potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, în prezent necunoscându-se acest cuantum, care poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a imobilelor, astfel că prejudiciul invocat de reclamați este un prejudiciu viitor și eventual, neavând astfel caracter cert.
În consecință, Tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Având în vedere culpa procesuală a pârâtului M. București, în temeiul art. 274 al. 1 Cod procedură civilă, s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu expert (expertiză topo) și onorariu avocat, conform chitanțelor depuse la dosar, în cuantum total de 1300 lei.
Împotriva sentinței instanței de fond, au declarat recurs pârâții M. București prin P. G. și Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul pârât M. București prin P. G., s-a susținut că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr.247/2005, O.U.G. nr.81/2007 și Legii nr.10/2001, potrivit cărora unitatea deținătoare, sesizată cu soluționarea notificării, nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești și nici de a propune o anumită sumă, obligația sa limitându-se doar la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Despăgubirile se stabilesc însă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a mai susținut de recurent că, înainte de a înainta dosarul Secretariatului Comisiei Centrale, M. București prin P. G. are obligația de a înainta același dosar Instituției Prefectului, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate, iar prin soluția pronunțată de prima instanță această etapă este sărită.
Prin motivele de recurs formulate de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a susținut că instanța de fond a greșit prin soluția pronunțată, deoarece a omis din procedura administrativă încă neepuizată două faze obligatorii, respectiv emiterea de către M. București a unei dispoziții motivate și transmiterea dosarului către prefect în vederea acordării avizului de legalitate.
La termenul de judecată din data de 11.03.2013 instanța a pus în discuția părților excepția privind lipsa de interes a recurentei pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în declararea recursului împotriva sentinței primei instanțe, față de soluția pronunțată prin această sentință, în contradictoriu cu recurenta pârâtă
În justificarea interesului în formularea prezentei căi de atac, recurenta pârâtă a menționat că reprezintă S. român în procedura administrativă de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și de criticile formulate de recurenții pârâți, Curtea va reține că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin sentința recurată s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, ce se vor acorda în condițiile legii speciale, Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții (apartamentele nr. 1 și 3), a fost obligat pârâtul M. București prin P. G. să înainteze dosarele administrative nr. 814 și_, conexate, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a respins cererea reclamanților privind obligarea Statului R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarelor conexate, ca neîntemeiată.
Criticând aceste dispoziții ale instanței, recurentul M. București prin P. G. a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile legilor speciale care dau în competența unităților deținătoare doar emiterea dispoziției cu propunerea de acordare de despăgubiri nu și stabilirea sau acordarea efectivă a despăgubirilor, dar și dispozițiile legale care impun existența avizului de legalitate al prefectului anterior înaintării dosarului administrativ la Comisia Centrală.
Criticile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că ,,în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, care stabileau că intimații reclamanți au notificat în termen legal M. București prin P. G. în vederea restituirii imobilului preluat abuziv de stat, iar apelantul pârât notificat nu a emis în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 dispoziție/decizie motivată prin care să soluționeze notificarea și în aplicarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei mai sus menționate, prima instanță a soluționat pe fond cele două notificări invocate în acțiune. A reținut în final, prin sentința pronunțată, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobil, cu mențiunea expresă că aceste despăgubiri se vor acorda în condițiile Legii speciale, respectiv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Față de această mențiune expresă, care se regăsește atât în considerentele sentinței recurate, cât și în dispozitivul acesteia, critica recurentului pârât prin care se susține că în mod nelegal a fost obligat la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobil este, în mod evident nefondată.
Nefondată este și critica prin care se susține că instanța de fond a încălcat legea, deoarece a eliminat ca și etapă a procedurii administrative pe care reclamanții erau obligați să o parcurgă, conform Legii nr. 10/2001, exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Controlul de legalitate al prefectului este, însă, prevăzut de lege doar pentru ipoteza restituirii imobilului preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii administrative reglementată de această lege, nu și pentru cazul restituirii imobilului prin procedura judiciară.
În acest ultim caz, atât calitatea părții de persoană îndreptățită la restituire, cât și modalitatea efectivă de restituire la care aceasta este îndreptățită se stabilesc de instanța de judecată, pe baza probelor administrate în contradictoriu de către părți în timpul judecății.
Legalitatea hotărârii pronunțată de instanță, inclusiv cu privire la aceste aspecte, nu poate fi constatată decât de instanța de control judiciar, în căile de atac prevăzute de lege, dar, în nici un caz nu poate fi analizată de prefect în baza controlului de legalitate reglementat de lege pentru ipoteza restituirii imobilului pe cale administrativă.
Cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea reține că este lipsit de interes în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, cu privire la acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei pârâte.
Ca și condiție fundamentală de exercitare a acțiunii (inclusiv a cererii de recurs), interesul reprezintă folosul practic urmărit de parte prin exercitarea acesteia .
Prin sentința recurată, unicul capăt de cerere formulat de reclamanți împotriva recurentei pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost respins ca nefondat, situație în care, este evidentă lipsa de interes a acestei părți în formularea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., împotriva sentinței civile nr.1736 din 28.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurentul-pârât S. R. prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, intimații-reclamanți L. N., L. M., M. N., intimații-pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. S. O..
Respinge ca lipsit de interes recursul formulat de recurentul-pârât S. R. prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva aceleiași sentințe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L./I.B.
2 ex./02.04.2013
TB-S.5 – M.B.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1055/2013. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
