Legea 10/2001. Decizia nr. 271/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 271/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 30076/3/2009
Dosar nr._
(695/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.271
Ședința publică de la 14.02.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții reclamanți F. I. și R. N. împotriva sentinței civile nr. 1824 din data de 25.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și P. M. BUCUREȘTI.
Obiectul pricinii – contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. G., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți F. I. și R. N., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012 emise de Baroul București (fila 39), lipsind reprezentanții intimaților pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și P. M. BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus la data de 21.11.2012 adresa nr. IIB/133.10 din data de 04.02.2013 emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 4.
Recurenții reclamanți, prin apărător, având cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de solicitat și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții reclamanți F. I. și R. N., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, să se aibă în vedere înscrisul depus la fila 26 din prezentul dosar și împrejurarea potrivit căreia bunul imobil în cauză a fost expropriat de la autorul reclamanților.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanții F. I. și R. N. au chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primarul General, și P. M. București, prin Primarul General, solicitând instanței să soluționeze notificarea nr. 2227 din 13 august 2001 ce face obiectul dosarului nr._ din 13 noiembrie 2002 privind imobilul din București, ., sector 4 și să se dispună restituirea în natură a imobilului din București, ., sector 4, iar în măsura în care acest lucru nu mai este posibil să se acorde despăgubiri.
Prin sentința civilă nr. 1824/25.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 10.08.2001, reclamanții au depus notificarea nr. 2227 prin intermediul biroului de executori judecătoresc D., I. și Crafcenco în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea prin echivalent a imobilului teren situat în București, ., sector 4, compus din teren în suprafață de 195 m.p. și construcție în suprafață de 54 m.p., înregistrată sub nr._/2001.
Deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulate de reclamanți.
Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanții nu au administrat la dosar dovezi în sensul că imobilul în litigiu situat în București, ., sector 4, ar fi fost proprietatea autorilor acestora, soții M. și L. B., deși sarcina probei le revenea, în conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil din anul 1864.
Coroborând probele administrate la dosar, respectiv actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/1942 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, cu raportul de expertiză topografică efectuat de expert B. D., tribunalul a reținut că reclamanții nu au reușit să facă dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu.
Din concluziile aceluiași raport de expertiză rezultă că terenul ce formează obiect al actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/1942 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și de care reclamanții au înțeles să se prevaleze în susținerea cererii este situat în București, ., sector 4, iar nu la nr. 23 și este în suprafață de 172,05 m.p., în timp ce imobilul de la nr. 23 este în suprafață de 250 m.p.
Prin urmare, având în vedere aceste considerente, reținând că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că nu se mai justifică cercetarea celorlalte aspecte, precum calitatea de moștenitori a reclamanților de pe urma autorilor lor și circumscrierea imobilului în litigiu prevederilor Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 27.01.2012 reclamanții F. I. și R. N. au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 19.03.2012.
În motivarea cererii lor, recurenții reclamanți au arătat că soluția este netemeinică și nelegală, întrucât potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și conform dispozițiilor alin. 2 al aceluiași articol în aplicarea prevederilor alin. 1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Pe cale de consecință, instanța de fond avea obligația să facă aplicarea acestor dispoziții legale.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr._/1942 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, au învederat că prezența acestuia la dosarul cauzei se explică prin aceea că inițial, așa cum au arătat și mai sus, notificarea a privit toate cele trei imobile și numai ulterior s-au format dosare separate. Aceste dosare separate conțin aceleași acte, fie că privesc sau nu imobilul în cauză.
Prin urmare, au apreciat că instanța a reținut o situație de fapt care nu corespunde adevărului și a pronunțat o hotărâre ilegală, prin încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În drept, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței au fost depuse la dosar: adresa nr. 2695/_/08.08.2012 emisă de P. M. București - Serviciul Arhivă Acte Administrative (care a transmis decizia nr. 1159/11.09._ emisă de fostul Consiliu Popular al M. București - Comitetul Executiv și Decretul fostului Președinte al Republicii Socialiste România nr. 143/1974), adresele nr. IIB/1684.10/22.11.2012 și nr. IIB13310/04.02.2012 emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 4 care a transmis declarație pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952, proces-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952, adresa nr. 730/01.08.2001 emisă de S.C. „A.V.L. Berceni" S.A., proces verbal de impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952), adresa nr. C8339/30.08.2012 emisă de Camera Notarilor Publici și adresa nr. 5315BC/07.11.2012 emisă de Arhivele Naționale.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, ., sector 4, compus din teren în suprafață de 195 m.p. și contrucție în suprafață de 54 m.p., expropriat prin Decretul nr. 143/1974, poziția 451.
Potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.
Posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 Cod procedură civilă prin mai multe decizii în interesul legii (nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare.
În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamanți.
Făcând o analiză a actelor care au fost depuse odată cu notificarea, se constată că, la poziția 451 din anexa la Decretul nr. 143/1974, figurează F. L., F. E., B. M. și B. L. cu imobilul situat în București, ., sectorul 5, compus din teren în suprafață de 250 m.p. și construcție în suprafață de 54 m.p.
În mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Aceasta înseamnă că prezumția este înlăturată în situațiile în care din probele administrate - apreciate din punctul de vedere al forței lor doveditoare potrivit regulilor de drept comun în materie de probațiune incidente în cererile fundamentate pe existența unui drept de proprietate sau cel puțin potrivit regulilor speciale instituite de Legea nr. 10/2001 și normele sale de aplicare (art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, text de lege care indică, între altele, și istoricul de rol fiscal) - rezultă că notificatorul nu este titularul dreptului pretins.
Este adevărat că, teoretic, chiar dacă din asemenea probe ar rezulta că o altă persoană ar avea calitatea de proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, este posibil ca între momentul pentru care s-a stabilit că aceasta este proprietar și până la preluarea bunului de către stat să mai fi intervenit un transfer al dreptului în discuție în favoarea reclamantului și astfel actul de preluare să fie în concordanță cu realitatea juridică. O asemenea soluție ar transforma prezumția instituită de art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 într-una absolută, lăsând astfel fără aplicare prima parte a textului „în absența unor probe contrare”, ceea ce nu poate fi admis, întrucât ar contraveni regulii de interpretare înscrise în art. 978 Cod civil, potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat). Mai mult decât atât, rațiunea legiuitorului nu a fost aceea de a crea o situație discriminatorie între cei care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și alte subiecte de drept, ci numai să le faciliteze celor dintâi probațiunea în cazul în care înscrisurile doveditoare ale dobândirii dreptului de proprietate s-au pierdut în contextul condițiilor istorice de notorietate. În consecință, dacă actele dosarului (altele decât actul de preluare a imobilului de către stat) nu ar putea fi reținute în cazul formulării unei alte acțiuni decât contestația în temeiul Legii nr. 10/2001 ca doveditoare ale existenței dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane, nu există niciun temei pentru a se ajunge la o soluție diferită în ipoteza unei contestații de această natură.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că, deși în actul de preluare autorii reclamanților figurează alături de B. M. și B. L., din istoricul de rol fiscal Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 4 rezultă o situație contrară, deoarece din cuprinsul acestuia rezultă că în matricola din anii 1958-1961 a figurat înregistrat ca proprietar numai B. M. cu teren în suprafață de 250 m.p. situat în ., pe baza declarației pentru stabilirea impozitelor asupra clădirilor și terenurilor din anul 1958 și a procesului verbal pentru stabilirea impozitelor asupra clădirilor din orașe pe același an.
Un argument suplimentar este dat de dispozițiile art. 24.2. din H.G. nr. 250/2005: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire”.
Or, nu numai că nu există informații cu care să se coroboreze cele furnizate de decretul de expropriere, ci există date care le contrazic, provenite din evidențele ținute de o autoritate publică.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți F. I. și R. N. împotriva sentinței civile nr. 1824 din data de 25.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și P. M. BUCUREȘTI, ca nefondat.
Ia act că recurenții au cerut cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
M. H. I. S. C. G.
GREFIER,
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex. 2/18.03.2013
T.B. Secția a V-a Civilă – E.O.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 292/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1252/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
