Obligaţie de a face. Decizia nr. 1285/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1285/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2013 în dosarul nr. 8072/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1285 R
Ședința publică de la 25.06.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți I. E. R. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 494/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă I. E. R. reprezentată de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul reclamant . SA și intimatul pârât M. București prin Primarul General.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentei reclamante I. E. R. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei reclamante I. E. R. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește suprafața de teren pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii, respectiv de 204 mp, în loc de 175 mp, cum în mod greșit a reținut instanța de judecată, precum și persoanele titulare ale dispoziției ce urmează a fi emisă, respectiv reclamanți I. E. R. și . SA. Pune concluzii de admitere a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului de a înainta dosarul aferent notificării, împreună cu prezenta hotărâre, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Mai solicită admiterea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a refuzului de a soluționa notificarea și obligarea acestuia să plătească întreaga sumă achitată pentru plata onorariului de avocat. Precizează că suprafața corectă este cea de 204 mp și este menționată în actul de preluare abuzivă. Arată că la momentul preluării s-au făcut măsurători ale terenului prin mijloace moderne. Arată că în mod greșit instanța a reținut că au solicitat a se constata că reclamanta . SA ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii stabilite prin dispozițiile art. 3 și 4 din Legea 10/2001, creându-se o confuzie între calitatea de persoană îndreptățită și calitatea procesuală activă dobândită ca urmare a încheierii contractului de cesiune. Având în vedere dispozițiile Legii nr. 165/2012 solicită înaintarea dosarului la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Consideră că sunt întrunite condițiile legale privind răspunderea civilă care stabilea dreptul persoanei care este prejudiciată, de a beneficia și de daune morale. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 15.03.2012 reclamanții I. E. R., . SA au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General 1) soluționarea pe fond a notificării nr. 323 bis/21.06.2001 pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 165 compus din teren în suprafață de 204 mp. și construcție, 2) obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul aferent notificării către CCSD și 3) la plata în solidar cu Primarul a unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului și 4) obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să înregistreze dosarul transmis de către M. București.
În motivarea cererii reclamanții au precizat că prin notificarea nr. 323 bis/21.06.2001 transmisă prin intermediul B. S. și N. am solicitat despăgubiri pentru imobilul, teren în suprafață de 204 mp. și construcția aflată pe acesta, ce au aparținut antecesorilor subsemnatei, ce au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Antecesorul subsemnatei, respectiv C. I. ( zis și C. I., H. I., declarație de notorietate nr. 1075/3007.2008) a dobândit prin cumpărare în baza actului de vânzare autentificat sub nr. 1405/28.01.1920 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat terenul pe care își construise anterior o casă conform autorizației de construire nr. 7S/31.01.1931.
Construcția a fost modernizata ulterior de către C. I., Budisteanu E. si T. M..
Din procesul verbal de impunere din data de 29.06.1961, pe numele defunctei C. N. rezulta ca antecesorii mei aveau o construcție din cărămida cu toate instalațiile in suprafața de 78,57 mp, o construcție din cărămida in suprafața de 66,56 mp, pivnița din cărămida in suprafața de 33,48 mp si dependințe din paianta si scândura in suprafața de 4,96 mp.
La decesul autorului reclamantei, C. I., în anul 1959, conform certificatului de moștenitor nr. S.207/21.08.1959, au rămas ca moștenitori autoarea mea, T. M. împreună cu Budisteanu E., C. I. și C. N. (zisa si C. N. -declarație de notorietate nr. 1076/30.07.2008) care a decedat în anul 1961, iar conform certificatului de moștenitor nr. S.198/31.07.1961 au rămas ca moștenitori C. E., C. I., Budisteanu E. și autoarea mea T. M..
In anul 1975, decedează C. E., iar imobilul a fost stăpânit de moștenitorii acesteia menționați în certificatul de moștenitor nr. 1031/02.02.1976, C. I., Budisteanu E. și autoarea mea, T. M., până în anul 1986.
Ulterior, la data de 21.02.1999 decedează si Budisteanu E., de pe urma căreia am rămas in calitate de unica moștenitoare, conform certificatului de moștenitor nr. 103/1999.
De pe urma defunctului Budisteanu A. G. a rămas in calitate de unica moștenitoare Budisteanu E. (certificat de moștenitor nr. 102/1999).
Reclamanta este unica moștenitoare si de pe urma defuncților C. I. si T. M. (certificat de moștenitor legal nr. 101/1999 si certificat de moștenitor legal nr. 100/1999).
Din cele de mai sus, rezulta ca este singura persoana îndreptățită la masuri reparatorii de pe urma antecesorilor mei.
Imobilul in litigiu a fost înscris in evidentele fiscale incepand cu anul 1952, pe numele I. C., pentru suprafața de 171 mp teren si construcții, iar incepand cu 30.06.1986 au rămas titulari de rol fiscal T. M., Budisteanu E. si H. I. (asa cum rezulta din adresa nr. R/_/2885/02.11.2007 emisa de DITL Sector 5).
De asemenea, din adresa nr._/_/15.09.2009, emisa de PMB - Serviciul Nomenclatura Urbana rezulta ca artera Calea 13 Septembrie nu a purtat alte denumiri, insa, nr. postai la nivelul anului 1925 era 165, iar nr. postai nou 147.
Antecesorii săi au deținut cu titlu de proprietari imobilul in litigiu pana la preluarea lui abuziva de către stat prin Decretul nr. 310/26.09.1986, iar, in anexa 4 a acestuia se poate observa la poziția 4 ca figurează si autorii mei cu teren in suprafața de 204 mp (194 mp plus 10 mp) si 172,21 construcții. Urmare a preluării, construcția a fost demolata in vederea construirii unor blocuri de locuințe. Urmare a preluării imobilului de către stat s-au plătit despăgubiri in cuantum de 67.303 ROL din care pentru teren de 194 mp s-au plătit 485 ROL, asa cum rezulta din adresa nr. 3254/18.10.2007, emisa de .>
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare și a declarației noastre că nu mai am avem alte acte de depus, respectiv pana la data de 15.06.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ne fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de, emitere a dispoziției formulată la 13.04.2011, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct- 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă)1. Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea m termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. în acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere 1-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsura reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, Titlul VII din Legea 247/2005.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art.l din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care ne solicită să găsim soluții pentru o rezolvare rapidă
Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinițive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și 4 securității juridice.
Reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioara deoarece, conform art. 16 cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță dar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului nostru. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.
Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră sa". lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
In practică, ca de altfel și în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantei pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art. 1381 pct.l C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct.l C.civ.„Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385, alin.3 C.civ).
Potrivit art. 10 și 11 din legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul subsemnatului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus, de la momentul soluționării cererii, până la momentul transmiterii dosarului către CCSD.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sânt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate in prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct.a) al capătului 4 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea; momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
In drept, au fost invocate dispozițiile legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 Cap.V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În susținerea cererii au fost depuse înscrisuri.
A fost atașat dosarul administrativ.
Pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția de necompetență materială, excepția prematurității și excepția inadmisibilității.
La data de 10.12.2012 reclamanții au depus o precizare a cererii.
Prin sentința civilă nr. 494 din 04.03. 2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cerere precizată și formulată de către reclamanții I. E. R. și . SA în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, și a obligă pârâtul să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei I. E. R. pentru imobilul ce face obiectul notificării nr.323 bis/21.06.2001 conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.
A respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și la plata de daune morale.
A obligat pârâtul la 432 lei cheltuieli de judecată (parțial) către reclamanta I. E. R..
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta I. E. R. a formulat notificare prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 147 compus din teren în suprafață de 204 mp. și construcție.
Din certificatele de moștenitor se reține că reclamanta I. E. R. este moștenitoarea defuncților C. I., T. M., respectiv B. E. care la rândul lor sunt moștenitorii defunctului C. I., persoană care a dobândit imobilul litigios în baza contractului de vânzare cumpărare nr._, imobil care a purtat ulterior nr.poștal 147 pe Calea 13 Septembrie, astfel cum se menționează și în autorizația nr. 7S/31.01.1931, respectiv cartea funciară.
În această situație se reține că reclamanta I. E. R. a făcut dovada calității de persoană îndreptățită conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 cât și al dreptului de proprietate al autorilor săi, conform art. 23 din același act normativ.
În ceea ce privește situația preluării imobilului se constată că acesta a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 310/1986 fiind menționați în anexă autorii reclamantei I. E. R. respectiv H. I., B. E. și T. M. act normativ care în opinia tribunalului nu poate constitui un titlu valabil pentru stat întrucât prin aplicarea acestuia a fost încălcat un drept fundamental cel ce privește dreptul de proprietate, drept garantat atât prin dispozițiile constituționale cât și prin cele prev.de art. 480, 481 C. civ.
Cu privire la compunerea imobilului din teren și imobil, deși din actul de proprietate nu rezultă suprafața concretă a terenului și a construcției, rezultă din cartea funciară că imobilul este compus din teren în suprafață de 175 mp. și construcție, mențiunile din certificatele de moștenitor nr. 207/1959 și nr. 198/1961 nefiind acte translative de proprietate pentru a justifica că de fapt suprafața de teren este de 204 mp, motiv pentru care aceste acte au fost înlăturate.
În ceea ce privește măsurile reparatorii acestea vor fi stabilite sub forma despăgubirilor ce urmează a fi stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 având în vedere că terenul în prezent este afectat de construcții (blocuri), construcția aflată pe teren fiind demolată, fiind astfel incidente disp. art. 10 alin. 1 teza doi din Legea nr. 10/2001.
În lipsa unui răspuns în termenul legal prev. de art. 25 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 tribunalul a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție motivată în soluționarea notificării nr. 323 bis/21.06.2001 prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei I. E. R. conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 147 compus din teren în suprafață de 175 mp. și construcție demolată astfel cum este descrisă în cartea funciară și procesul verbal de predare primire din 07.04.1986.
Cu privire la contractul de cesiune încheiat între reclamanta I. E. R. și . SA, tribunalul a avut în vedere că obligațiile contractuale referitoare la cota parte de 28% din drepturile la măsurile reparatorii urmează a fi finalizate numai de către părțile contractante potrivit înțelegerii acestora, motiv pentru care față de această persoană juridică nu se poate analiza calitatea de persoană îndreptățită direct la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că nu se impune admiterea capătului de cerere referitoare la obligarea pârâtului de a înainta dosarul aferent notificării având în vedere că legiuitorul atât prin Legea nr. 10/2001 cât și prin legea nr. 247/2005 a prevăzut o procedură specială ceea ce nu ar mai justifica intervenția justiției sub acest aspect.
De asemenea s-a apreciat că nu poate fi admis capătul de cerere referitor la daunele morale în favoarea reclamanților întrucât pentru . SA s-a reținut că această nu este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar pentru I. E. R. nerespectarea termenului legal în soluționarea notificării nu poate constitui motiv ce ar impune acordarea acestor daune morale în lipsa dovedirii consecințelor negative produse asupra persoanei îndreptățite.
În temeiul art. 274 alin. 3 C.pr.civ. tribunalul a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 432 lei ( onorariul de avocat parțial) apreciind că această sumă este necesară și rezonabilă în raport de complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului fără ca aplicarea acestor prevederi procedurale să contravină disp. art. 34 din Legea nr. 51/1995.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții I. E. R. și . SA.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. nu a pretins nici un moment, că ar avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii speciale de reparație, însă, după declanșarea procedurii administrative, notificatoarea a înțeles să cedeze o cota din dreptul la măsurile reparatorii ce se vor acorda urmare soluționării notificării.
În aceste condiții, după depunerea notificării, cedentul a devenit creditor al obligației de emitere a unei Dispoziții de soluționare a notificării, obligație care incumbă în principal entității învestită cu soluționarea notificării și în general Statului, punct de vedere ce a fost configurat de altfel și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, dreptul notificatorilor de a obține măsuri reparatorii, este conferit de lege, ceea ce înseamnă că odată ce s-a făcut dovada că au fost proprietarii imobilului și acesta a fost preluat abuziv de stat în perioada de referință a legii, acest drept nu mai poate fi contestat.
Legea nr. 10/2001, nu prevede o interdicție de transmitere a drepturilor născute sub imperiul său și, în condițiile în care persoanele îndreptățite și-au valorificat dreptul născut în persoana lor, prin depunerea notificării, părțile sunt libere să încheie contracte de cesiune și să determine conținutul acestuia în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
În conținutul contractului de cesiune, se precizează că se cedează dreptul la măsuri reparatorii, pentru imobilul ce face obiectul notificării formulate de cedentă și nicidecum nu s-a cedat calitatea de persoană îndreptățită astfel cum este stabilită în conformitate cu dispozițiile legii speciale. Prin urmare, calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, se analizează în persoana celor care au formulat notificarea stabilită de art. 22 din lege, iar temeinicia cererii cesionarului, trebuie analizată în concordanță cu obiectul și interesul acesteia voința persoanei îndreptățite, și cu cea care are interesul transmis de aceasta.
În considerarea celor sus arătate, cererea reclamantei S.C. R. G. Invest S.A. trebuia analizata în raport de conținutul și întinderea dreptului ce i-a fost cedat – cota de 28% din măsurile reparatorii ce se vor acorda notificatoarei, solicitarea fiind în sensul de a se lua act prin hotărârea judecătorească de transmiterea cotei respective.
În ceea ce privește suprafața de teren pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, recurentele-reclamante au arătat că antecesorul reclamantei, respectiv C. I. (zis și C. I., H. I. – declarație de notorietate nr. 1075/30.07.2008), a dobândit, prin cumpărare în baza actului de vânzare autentificat sub nr. 1405/28.01.1920, de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Din conținutul acestui act nu rezultă concret suprafața de teren pe care acesta ar fi dobândit-o prin cumpărare. Din actele întocmite ulterior, rezultă suprafețe de teren diferite care s-ar fi aflat în proprietatea antecesorilor recurentelor-reclamante. Astfel, din actul de preluare rezultă suprafața notificată, respectiv 204 mp (194 mp plus 10 mp) și 172,21 construcții. La rolul fiscal nu rezultă cu claritate o suprafața de teren exactă pe care ar fi avut-o în proprietate antecesorii recurentelor-reclamante. Din procesul-verbal de carte funciară rezultă o suprafață de 175 mp. Din certificatele de moștenitor întocmite de pe urma defuncților C. N. și C. I. rezultă suprafața notificată de reclamantă, respectiv 204 mp. Din fișa tehnică a bunului imobil rezultă suprafața de 194 mp.
Instanța de fond reține în mod greșit intinderea dreptului de proprietate ce rezultă din procesul-verbal de carte funciară din care rezultă o suprafață de 175 mp teren, întrucât, deși Ia momentul înființării Cărților Funciare s-a avut în vedere inventarierea terenului și înscrierea acestora în Cartea funciară în urma unor măsurători efectuate de specialiști, trebuie avut în vedere faptul că, cel puțin pentru București a fost practic imposibil, acesta fiind și motivul pentru care, ulterior s-a renunțat la înregistrarea imobilelor în Cartea Funciară, în București.
Astfel, apreciază că nu se poate atribui unui proces-verbal de carte funciară din 1940 puterea de act de proprietate, care să stabilească și dreptul de proprietate, cât și întinderea acestuia.
Instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere probele coroborate, iar dacă avea dubii să dispună efectuarea unei expertize topografice, astfel cum i-am solicitat.
Mai mult, chiar în situația de a nu admite o astfel de probă, deveneau incidente în cauză dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazul în care nu există dovezi contrare se va reține suprafața de teren din actul de preluare.
Or, în speța de față, singura probă contrară o putea constitui actul de proprietate, iar în lipsa existenței precizării suprafeței exacte de teren în cuprinsul acestuia, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere suprafața de teren indicată în actul de preluare, respectiv 194 mp plus 10 mp împrejmuiri.
Față de cele de mai sus, recurentele-reclamante solicită modificarea hotărârii și sub acest aspect.
Recursul privește și capătul de cerere nr. 2, prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr. 323bis/21.06.2001, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, au solicitat să oblige M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative și se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și ale art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Este adevărat că art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire Ia calitatea recurentei-reclamante de persoană îndreptățită Ia măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și Ia dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că sub recurenta-reclamantă persoană fizică are calitatea de persoană îndreptățită Ia măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării reclamantelor, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dispozițiile art. 16 alin. 2/1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului Ia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce Ia prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul Ia soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Pârâtul M. București prin Primarul General va fi obligat să pună în executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea și s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte măsuri suplimentare, care să poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.
În ceea ce privește capătul 3 din cererea de chemare în judecată prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale, se arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că acestea nu pot fi acordate.
Așa cum rezultă din cererea completatoare depusă la dosarul cauzei, a solicitat acordarea de daune morale numai pentru I. E. R., persoana îndreptățită, astfel încât nu se poate reține susținerea instanței de fond.
Referitor la daunele morale solicitate de reclamanta, persoană fizică, recurentele arată că s-a reținut constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art. 6§ 1 al Convenției și al art. l din Protocolul nr. l al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct. 250 și 254, C. E. R. c. României pct. 42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr. 5958/2007 a ÎCCJ).
În temeiul celor expuse mai sus, a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtei i-a produs un prejudiciu moral ce constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. Solicită să se aibă în vedere vârsta sa înaintată, respectiv 72 de ani, demersurile nenumărate pe care a fost nevoită să le efectueze în vederea soluționării notificării, umilințele, conducând în cele din urmă la formularea prezentei cereri.
Cu toate acestea, nici până în prezent pârâtul nu a înțeles să emită dispoziția, deși arată că s-a adresat instanței de judecată.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de ele ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsă de reacție la solicitările lor care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăceri lor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că "atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală” (a se vedea și cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Recurenta-reclamantă arată că așteaptă de 12 ani soluționarea notificării, a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile și care, fără dubiu, fac apt de soluționare dosarul de retrocedare.
În plus, nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii lor, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, învederează că în dosarul său nu s-a efectuat de către M. București nici un act care să conducă spre soluționarea notificării pe cale administrativă, nu există o notă de reconstituire, astfel încât atitudinea sfidătoare a pârâtului a fost dovedită, iar o astfel de atitudine nu poate rămâne nesancționată.
Referitor la diminuarea cheltuielilor de judecată, recurentele au arătat că onorariul de avocat, achitat de recurenta-reclamantă prin mandatarul său, este dovedit prin chitanța depusă la dosarul cauzei și al cărui cuantum reprezintă suma deja achitată cu acest titlu.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă permit instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Textul face referire și la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai există în prezent, trimiterea fiind astfel superfluă. Prin urmare, raportat la valoarea pricinii și la munca depusă de avocat în studierea documentelor, pregătirea apărării și redactării înscrisurilor, avocatul analizând întreg materialul pus la dispoziție de client, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, formulează strategii, apărări, identifică excepții, etc., ori acest volum de muncă trebuie apreciat în raport de onorariu și nu la deplasarea în sine la instanță, căci nu acestea sunt relevante în câștigarea unui proces.
Articolul 274 alin. (3) Cod procedură civilă este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Prin reducerea onorariului plătit avocatului, recurenta-reclamantă ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală.
Instanța, ar trebui să aibă în vedere și circumstanțele cauzei, în sensul că dosarul recurentei-reclamante de notificare, a fost completat cu mult timp înaintea cererii de chemare în judecată, timp în care pârâta, nu a dat curs solicitării sale, refuzând să-i emită dispoziție cu acordare de măsuri reparatorii.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
Prin notificarea nr. 323 bis/21.06.2001 adresată Prefecturii Municipiului București, formulată de recurenta reclamantă I. E. R., s-au solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 147 compus din teren în suprafață de 204 mp. și construcție.
După constituirea dosarului administrativ, prin contractul de cesiune de drepturi nr. 241 din 30.01.2012, încheiat la Biroul Notarului Public F. M. si Asociații, notificatoarea, în calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii 10/2001, a cesionat recurentei reclamante . SA cota-parte de 28% din drepturile ce decurg din această calitate.
Acest act juridic a vizat în mod neechivoc o operatiune permisa prin prisma dispozitiilor art. 1391-1392 Cod civil, partile urmarind sa opereze o translatie - asupra cesionarului - a cotei părți de 28/% din drepturile invocate în considerarea calitatii cedentei, de pretinsă persoană îndreptațită la masuri reparatorii pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 147 compus din teren în suprafață de 204 mp. și construcție, în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (aceasta fiind si autoarea notificarii facute anterior).
Referitor la posibilitatea translatarii calitatii de ,,persoana îndreptatita’’, astfel cum este ea definita prin art. 3 si 4 din Legea nr. 10/2001, catre o terta persoana, jurisprudenta nu reflecta o practica relevanta în prezenta cauza. Astfel, prin decizia civilă nr. 7073/12.10.2011, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca în stabilirea persoanelor îndreptățite la restituire, legiuitorul indică limitativ, restrictiv, singura excepție de la regula instituită prin dispozițiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu personae al reparației, aceea prevăzută de art. 4 alin. 2 din lege, care recunoaște acest drept și moștenitorilor persoane fizice îndreptățite, prin succesiune legală sau testamentară. Or, în speță, reclamanta nu are calitate de moștenitor, fiind doar un succesor cu titlu particular, în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase, perfectat cu persoana ce s-a pretins proprietara acestor bunuri, contract încheiat anterior formulării notificării.
Acest raționament juridic nu este aplicabil situatiei de fapt relevata în prezenta cauza, întrucât cedenta Inică E. R. formulase în nume propriu notificarea, ulterior intervenind cesiunea unei cote părți din drepturile litigioase (litigiul fiind generat de promovarea de catre notificatoare și cedent a contestatiei împotriva refuzului Primarului General de a soluționa notificarea). Prin cesiunea drepturilor ce fac obiectul raportului litigios, a operat transmiterea calitatii procesuale dobândită de cedentă în favoarea cesionarului, în limita cotei părți de 28%.
Nu exista asadar similitudine de situatii, si daca legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 si 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau pretinde restituirea în natura sau masurile reparatorii, la cel deposedat abuziv si la mostenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit si o interdictie în privinta încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de catre aceste persoane, în favoarea unor terti.
Încheierea actelor juridice civile este guvernata de principiul libertatii de vointa, astfel ca orice exceptii de la acest principiu si orice incapacitati sau limitari ale circulatiei unor bunuri sau ale unor drepturi ale persoanelor în legatura cu anumite bunuri nu pot fi prezumate, ci explicit prevazute în lege.
Or, nu exista nici o dispozitie legala care sa interzica în mod expres înstrainarea de catre persoanele îndreptatite (în sensul Legii 10/2001), a drepturilor litigioase ce deriva din atacarea în instanta a deciziei/dispozitiei unitatii detinatoare.
Faptul ca legiuitorul a enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptatite la acordarea de masuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 nu atrage în mod automat interdictia pentru aceste persoane de a dispune în timpul vietii, prin orice acte juridice (chiar mai înainte de finalizarea procedurii judiciare) cu privire la drepturile derivate din aceasta lege.
Față de cele reținute, Curtea constată că recurenta reclamantă . SA justifică în prezentul litigiu calitate procesuală activă corespunzător cotei de 28% din măsurile reparatorii ce se cuvin în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 147 compus din teren în suprafață de 204 mp. și construcție.
În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate pentru se cuvin aceste măsuri reparatorii, Curtea reține că prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, se instituie o prezumție de proprietate, atât în ceea ce privește calitatea de proprietar cât și în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, în persoana care a fost individualizată în actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, în absența unor probe contrare. Astfel, conform acestui articol „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
per a contrario, această prezumție nu mai operează atunci când există probe contrare, respectiv acte doveditoare a întinderii dreptului de proprietate.
În aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd la art. 23.1 lit. d că prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțeleg „orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol)”.
În speță, din procesul verbal de carte funciară nr._ din 15 ianuarie 1940 rezultă că numitul C. C. I., autorul recurentei reclamante I. E. R., era proprietarul unei suprafețe de teren de 175 mp și al construcției edificată pe acest teren.
Acest act face dovada întinderii dreptului de proprietate al reclamanților în condițiile art. 23.1 lit. d din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu privire doar la suprafața de 175 mp și construcția edificată pe acest teren, motiv pentru care, în mod corect instanța de fond a apreciat că se cuvin măsuri reparatorii pentru acest imobil, iar nu pentru suprafața menționată în actul de expropriere.
În ceea ce privește motivul de recurs privitor la soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a înainta în mod direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ aferent notificării împreună cu hotărârile judecătorești pronunțate, Curtea apreciază că și acesta este întemeiat.
Astfel, fata de dispozitiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 si ale Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 care stabilesc cerinta de inaintare a documentatiei catre Prefect pentru emiterea avizului de legalitate, Curtea constata ca in cauza intregul control de legalitate, sub toate aspectele cauzei, a fost efectuat in mod direct de catre instanta de judecata, situatie in care controlul de legalitate din partea Prefectului nu mai poate fi efectuat, fiind asadar nu doar inutil, ci in mod legal imposibil de efectuat. Aceasta intrucat ar fi de neconceput ca acest control de legalitate din partea organului administratiei publice sa cenzureze insasi hotararea instantei de judecata, dupa cum nu exista vreo cale de atac pe care Prefectul sa o poata exercita impotriva sentintei tribunalului (controlul de legalitate conferit de lege in atributiile Prefectului in domeniul Legii nr. 10/ 2001 fiind conceput ca un control exclusiv pentru faza administrativa a procedurii Legii nr. 10/ 2001, cand prefectul poate contesta dispozițiilor de restituire emise de primari ).
In cauza prezenta toate aspectele puse in discutie in cauza, de la dreptul la masuri reparatorii al reclamantei, calitatea acesteia de persoană indreptatită si natura masurilor reparatorii cuvenite, au fost transate de instanta de judecata, solutionarea propriu-zisa si efectiva, in mod irevocabil, a notificarii s-a facut de catre instanta de judecata competenta, prin hotarare judecatoreasca, asadar legalitatea acordarii de masuri reparatorii a fost stabilita de instanta. Asa fiind, este exclusa procedura de inaintare a documentatiei notificarii catre Prefect pentru exercitarea controlului de legalitate, acest control de legalitate exercitandu-se exclusiv asupra actelor emise de primari si fiind exclus a se concepe un control de legalitate pe care Prefectul l-ar exercita asupra hotararii judecatoresti.
Este, in mod evident, excesiv si total nejustificat in contextul cerintelor impuse de art. 6 din CEDO, sa fie inaintata documentatia catre Prefect doar ca aceasta institutie sa o inainteze in mod centralizat catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, centralizarea la nivelul Prefectului a documentatiilor administrative nefiind un scop in sine, o etapa delimitata ca atare – cu un anumit scop - in cadrul procedurii, ci inaintarea documentatiei catre Prefect are ca scop controlul de legalitate, centralizarea reprezentand o simpla metoda de lucru.
Întemeiat este și motivul de recurs ce vizează greșita reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.
Aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ., potrivit cărora „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” intervine atunci când se apreciază de către instanță că onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză nu trebuie suportat integral de adversarul său, fata de complexitatea speței și efortul concret depus de avocatul creditorului.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ., Curtea apreciind că onorariul de avocat în cuantum de 600 lei, nu poate fi considerat excesiv, față de față de gradul de complexitate a cauzei precum și de eforturile depuse de către avocatul recurentelor reclamante pentru soluționarea prezentei cauze.
Însă, dispozițiile art.274 C. proc. civ. trebuie puse în concordanță cu prevederile art. 276 din același cod, potrivit cărora „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.
Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.
În consecință, părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute. Când pretențiile ce formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporțional cu pretențiile admise.
În speță, cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte, astfel încât Curtea apreciază că recurentelor reclamante li se cuvin cheltuielile de judecată suportate de acestea în fața primei instanțe, în limita pretențiilor admise.
Având în vedere că reclamantele au dovedit cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei, Curtea apreciază, în raport de faptul că instanțele au admis majoritatea capetelor de cerere cu care au fost învestite, că pârâtul M. București prin Primar General trebuie să suporte aceste cheltuieli, proporțional cu capetele de cerere admise, astfel că îl va obliga pe acesta la 550 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.
În ceea ce privește angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului pârât pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de către reclamantă, Curtea apreciază că această răspundere poate fi angajată numai în cazurile și procedurile prevăzute expres de actele normative.
Or, dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „Nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații”, potrivit alin. (2) lit. a) al acestui text constituind contravenție „tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite”, faptă care, potrivit alin. (3) se sancționează cu amendă de la 500 lei (RON) la 5.000 lei (RON).
Prin urmare, Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către statul comunist, în temeiul căreia a fost formulată notificarea nr. 323 bis/2001, nesoluționată până în prezent, reglementează expres sancțiunile legale ce intervin în cazul tergiversarii nejustificate a soluționării notificării persoanei îndreptățite, acestea fiind de natură contravențională, o atare răspundere civilă delictuală nefiind reglementată prin lege.
Pe de altă parte, în lipsa unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a avut deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului de a răspunde notificării, dar reclamanta a uzat de această acțiune cu întârziere, după 11 ani de la data notificării și după 5 ani de la data când instanța supremă, într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a tranșat această problemă de drept, recunoscând competența instanței de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entităților deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În acest context se pune și problema momentului la care recurenta reclamantă a cunoscut producerea prejudiciului moral invocat, moment care ar prezenta relevanță și sub aspectul termenului înlăuntrul căruia putea fi formulată o astfel de cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 C.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea apreciază ca fiind corect respinsă cererea prin care reclamanta a cerut daune morale ca nedovedite, nefiind probată afectarea sub aspect moral prin nesoluționarea notificării conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Față de cele reținute, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pe pârât să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii în favoarea reclamantelor I. E. R. (în cotă de 72%) și . SA (în cotă de 28%) pentru imobilul obiect al notificării nr. 323 bis/2001, situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 165 (actual 147) compus din teren de 175 mp și construcție demolată.
Va obliga pe pârât să înainteze direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării, împreună cu hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.
Va obliga pe pârât la 550 lei cheltuieli de judecată către reclamantă în primă instanță și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În baza art.274 coroborat cu art. 276 Cod procedură civilă, va fi obligat intimatul-pârât, ca parte căzută în pretenții, la 650 lei cheltuieli de judecată către reclamantă în recurs, reprezentând onorariu apărător conform chitanței aflată la dosar (fila 22).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele-reclamante I. E. R. și . SA, împotriva sentinței civile nr. 494/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Modifică în parte sentința recurată, astfel:
Obligă pe pârât să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii în favoarea reclamantelor I. E. R. (în cotă de 72%) și . SA (în cotă de 28%) pentru imobilul obiect al notificării nr. 323 bis/2001, situat în București, Calea 13 Septembrie nr. 165 (actual 147) compus din teren de 175 mp și construcție demolată.
Obligă pe pârât să înainteze direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării, împreună cu hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.
Obligă pe pârât la 550 lei cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.
Menține dispozițiile privind respingerea cererii de acordare a daunelor morale.
Obligă pe intimatul-pârât la 650 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
22.07.2013
Jud. fond: I. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1727/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1280/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
