Legea 10/2001. Decizia nr. 1590/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1590/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 40968/3/2012
Dosar nr._
(1506/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1590
Ședința publică de la 15.10.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă C. A. împotriva sentinței civile nr. 937 din data de 29.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Obiectul pricinii - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentei reclamante C. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-au depus, la data de 02.05.2013, note scrise din partea intimatului pârât.
Recurenta reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 356 lei, potrivit OP nr. 325 din data de 08.10.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei, aferente cererii de recurs, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta reclamantă C. A., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în totalitate a hotărârii apelate, aceasta fiind nelegală și netemeinică, admiterea acțiunii în sensul stabilirii dreptului reclamantei la acordarea de despăgubiri morale, urmând ca instanța să aprecieze asupra cuantumului pretins – 10.000 lei -, în raport de situația de fapt și de criteriile avute în vedere conform dispozițiilor legale și practicii judecătorești.
Arată că intimatul pârât a refuzat soluționarea notificării în termenul imperativ de 60 zile, dar și executarea, în termenul legal de 30 zile, a unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care a fost soluționată notificarea și s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv.
Subliniază și faptul că instanța de fond a făcut o greșită apreciere pe situația de fapt întrucât a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul lipsei vinovăției și nedovedirii prejudiciului moral. Astfel, fapta ilicită constă în refuzul de a-și îndeplini obligațiile ce îi reveneau. Faptă ilicită este și refuzul de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească, hotărârea fiind executată ulterior, ca urmare a comunicării unei somații de executorul judecătoresc.
Sub aspectul dovedirii prejudiciului moral, conform practicii judecătorești a instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, arară că acesta se prezumă în condițiile în care este dovedită fapta ilicită.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 500 lei, potrivit chitanței nr. 840 din data de 14.10.2013, pe care o depune.
Intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat menținerea
Susține și totodată solicită a se reține că dosarul administrativ a fost completat în anul 2009, la o perioadă de 8 ani după formularea notificării și deci practic nu s-a făcut dovada prejudiciului moral.
Mai solicită a se reține că temeiurile de drept invocate sunt dispozițiile art. 1357 și 1381 din noul cod civil și acțiunea a fost introdusă în anul 2012.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanta C. A. a chemat în judecată M. București, prin Primarul General, pentru obligarea acestuia la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 4481/31.10.2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .. 95-97, sector 1 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 937/29.04.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta C. A. a depus notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, fosta .. 95-97, sector 8, la data de 6.11.2001, prin B.E.J. B., R. și B..
La data de 16.12.2009 reclamanta a depus actele necesare soluționării notificării și solicitarea de emitere a dispoziției pe baza acestora.
La data de 30.03.2010 reclamanta a somat Primăria Municipiului București pentru emiterea dispoziției .
În perioada iunie 2010 - decembrie 2010 reclamanta a formulat cereri către Primăria Municipiului București pentru soluționarea dosarului și a fost în audiență.
La data de 15.03.2011 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a Municipiului București pentru soluționarea notificării, fiind înregistrat dosarul nr._/3/2011 pe rolul Tribunalului București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1701/12.10.2011 de către Secția a IV-a Civilă, prin care s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 10/2001. Sentința a rămas irevocabilă prin nerecurare la data de 12.01.2012.
La data de 17.01.2012 reclamanta a depus cerere la Primăria Municipiului București pentru executarea obligațiilor cuprinse în sentință.
La data de 23.02.2012 reclamanta a formulat cerere de executare silită a sentinței, iar la data de 27.03.2012 s-a emis dispoziția nr._, comunicată reclamantei la data de 11.04.2012.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 25.1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, M. București avea obligația de a răspunde la notificarea formulată de reclamantă în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau în termen de 60 zile de la data depunerii documentației necesare soluționării.
Tribunalul a constatat că pârâtul nu a comunicat reclamantei în scris faptul că pentru soluționarea notificării este condiționată de depunerea probelor, pentru a beneficia de prorogarea termenului.
S-a mai constatat că nici după depunerea de către reclamantă a înscrisurilor la data de 25.11.2009, pârâtul nu a soluționat notificarea, astfel că aceasta s-a adresat instanței de judecată, care a soluționat-o pronunțând sentința civilă nr. 844/9.05.2011 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă.
După pronunțarea sentinței pârâtul nu a executat de bunăvoie obligația impusă de instanța de judecată, ci reclamanta a formulat cerere de executare silită, în care a fost emisă somație. Abia după aceasta a fost emisă dispoziția în baza sentinței civile pronunțate de Tribunalul București.
Temeiul de drept aplicabil în cazul daunelor morale este cel prevăzut de art. 1349, 1357 și 1381 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Reclamanta susține că perioada lungă de așteptare i-a pricinuit disconfort psihic și moral determinat de atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o pârâtul, însă aceste elemente trebuie dovedite, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă.
Simpla trecere a timpului și perioada lungă de așteptare nu constituie în sine o probă pentru prejudiciul moral invocat.
În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Daunele morale nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta ar fi suferit un prejudiciu moral, pentru a se considera îndeplinită condiția existenței prejudiciului.
Trebuie să se țină seama și de faptul că reclamanta a depus înscrisurile doveditoare soluționării notificării în anul 2009, după ce timp de 8 ani nu a făcut niciun demers în acest sens. Reclamanta avea posibilitatea de a depune în acest timp înscrisurile, de a formula cereri la unitatea deținătoarea sau de a solicita soluționarea notificării în fața instanței.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile existenței prejudiciului și a faptei ilicite și, pe cale de consecință, nici a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Împotriva acestei sentințe, la data de 16.07.2013 a declarat recurs reclamanta C. A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 25.07.2013.
În motivarea cererii sale, recurenta reclamantă a arătat că instanța de fond a apreciat greșit că în cauza prezentă trebuia administrat un probatoriu, din care să rezulte existența prejudiciului moral.
Tribunalul București nu a avut în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin care s-a reținut că în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 înregistrează un prejudiciu moral, care constă în starea de disconfort provocat nu doar de timpul îndelungat de așteptare a unei soluții din partea autorităților statului, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de conduita pârâtului, care practic nesocotește orice dispoziție legală imperativă, tratând aceste dispoziții legale după liberul său arbitru.
De asemenea, în mod greșit s-a reținut că fapta ilicită nu există, deși aceasta constă în depășirea foarte mare a termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării sau, mai mult, în refuzul de soluționare, faptă culpabilă care nu poate sa rămână nesancționată, pentru că în absența unei asemenea sancțiuni s-ar ajunge ca dispozițiile legale care stabilesc procedura de soluționare a notificării pe cale administrativă să fie considerate ca fiind pur formale și nu obligatorii pentru unitatea deținătoare a imobilului.
Recurenta reclamantă a solicitat să se constate că a depus toate înscrisurile doveditoare cerute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 încă din anul 2009 și că a făcut numeroase demersuri în sensul soluționării notificării, astfel cum rezultă din adresele efectuate de mandatarul său, S.C. Real G. Invest S.A., existente în dosarul administrative.
Pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării notificării și nu a emis dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, pârâtul se află în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței, deoarece obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă în mod total nejustificat.
Mai mult însa, chiar și după ce sentința civilă nr. 170/12.10.2011 pronunțată de Tribunalul București, prin care a fost soluționată notificarea pe cale judecătorească, a rămas irevocabilă, pârâtul a refuzat să o execute de bunăvoie și doar după ce a solicitat executarea silită a acestei hotărâri a emis dispoziția nr._/27.03.2012, prin care practic a luat act, în mod formal, de măsurile dispuse prin sentință.
Urmare acestui refuz de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, recurenta reclamantă a fost lipsită de un bun, astfel cum este definit de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element de baza al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (cauza Ș. împotriva României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art. 6§1 al Convenției și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, pct. 250 și 254, cauza C. E. R. împotriva României, pct. 42).
În cauza V. împotriva României, p. 87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. împotriva României, p. 77, 78, cauza A. M. și alții împotriva României, p.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, p. 29).
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale (reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata de daune morale în suma de 10.000 lei), practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului, la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea”.
D. criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. împotriva României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, recurenta reclamantă a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții împotriva României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. împotriva României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza Ș. împotriva României suma de 6.500 Euro, cauza A. P. împotriva României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R. - Catolică A. I. împotriva României, judecată la 25.09.2012, 15.000 euro daune morale.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. În mod corect a reținut prima instanță că răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349 și 1357 Cod civil. Din acest ultim text de lege reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
De asemenea, din prevederile art. 253 Cod civil rezultă că sunt reglementate atât posibilitatea reparării patrimoniale și a prejudiciului nepatrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer astfel a fi întrunite cumulativ anumite condiții, respectiv: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției.
Este de menționat că poate constitui faptă ilicită nu numai o acțiune, dar și o omisiune, orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii, astfel că inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată.
2. Este adevărat, în ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.
Cu toate acestea, în legătură cu dovedirea existenței prejudiciului moral, instanța derecurs, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus aceeași problemă, inclusiv în cauzele la care a făcut referire recurenta reclamantă, reține că acesta se deduce din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În plus, consecințele în plan psihic ale unui eveniment exterior - mai ales când între părțile implicate nu există o relație cu trăsături particulare, cum este și raportul unui cetățean cu o autoritate publică - sunt asemănătoare în privința tuturor persoanelor vătămate cel puțin până la un punct (suficient pentru a fi luat în considerare ca bază minimă), ținând într-o mare măsură de natura umană.
II.1. Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că lipsa totală de acțiune a autorității nici după depunerea de către recurenta reclamantă a înscrisurilor doveditoare, în anul 2009, a avut ca efect privarea acesteia de dreptul de a fi emisă în favoarea sa o dispoziție cu propunere de acordare a unor măsuri reparatorii, făcându-o să sufere un prejudiciu moral, constând în sentimentul de nedreptate și frustrare provocat de acest refuz de soluționare a cererii sale.
Forma de vinovăție este culpa, în condițiile în care intimatul pârât, în calitate de autoritate publică ce funcționează în interesul cetățenilor, nu putea să nu prevadă rezultatul faptei sale sau, chiar dacă nu l-a prevăzut, trebuia să îl prevadă. De asemenea, se constată că nu au fost invocate eventuale cauze care să înlăture vinovăția intimatului pârât, motive care să justifice neexecutarea obligației sale de a răspunde la notificarea formulată de recurenta reclamantă.
2. Subsecvent, se pune problema stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Fără a minimaliza gravitatea faptei ilicite a intimatului pârât constând in neexecutarea obligației de emitere a dispoziției cel puțin din momentul depunerii tuturor înscrisurilor de către recurenta reclamantă, în anul 2009, Curtea are în vedere totodată, pe de o parte, faptul că aceasta din urmă dispunea la rândul său de un mijloc juridic pentru a accelera obținerea măsurilor reparatorii, și anume sesizarea instanței cu o acțiune având natura juridică a celei la care s-a referit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX din 19.03.2007, în cadrul căreia să obțină examinarea notificării sale pe fond. Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că hotărârea obținută în urma formulării acțiunii respective (sentința civilă nr. 1701/12.10.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2011) constituie un act juridic echivalent (care ține loc de) dispoziție, pentru că instanța a soluționat ea însăși notificarea, substituindu-se în atribuțiile unității deținătoare, astfel că nu mai era necesară și emiterea ulterioară a unei dispoziții prin care să fie reluate măsurile hotărâte judiciar, situație în care neexecutarea sentinței, fiind lipsită de interes, nu poate fi imputată intimatului pârât.
În aceste condiții, Curtea apreciază cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 100 constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.
Deși într-adevăr jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului ar putea fi luată ca reper, se constată că niciuna din hotărârile invocate de recurenta reclamantă în acest sens nu poate fi avute în vedere, circumstanțele care au stat la baza acordării daunelor morale fiind diferite.
Astfel, în cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, hotărârea din 10.11.2004, despăgubirile au fost acordate pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prin durata nerezonabilă a procedurii desfășurate în fața instanței.
În cauza S. și alții împotriva României, hotărârea din 21.07.2005, Curtea a considerat că s-au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor și dreptului la soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii judiciare, atingeri pentru care suma de 5.000 euro - acordată pentru ambele încălcări ale Convenției - ar reprezenta o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
În cauza C. E. R. împotriva României, hotărârea din 12.07.2007, instanța europeană a apreciat că suma de 7 000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit prin excluderea din competența tribunalelor a examinării acțiunii în revendicare a reclamantei, contrară dreptului la un tribunal.
În cauza Ș. împotriva României, hotărârea din 24.03.2005, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a dispus plata de către administrație a unei sume stabilite de către instanțele judecătorești, cu titlu de reparație pentru partea nerestituită a imobilului său naționalizat. Curtea a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătorești definitive, precum și un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administrației de a executa sentința pronunțată în favoarea sa și de faptul că a fost direcționată, timp de mai multe luni, de la Direcție la Minister și invers, aceste instituții respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plății. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informațiilor de care dispune și statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, a acordat reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu.
În cauza A. P. împotriva România, hotărârea din 16.07.2009, Curtea Europeană a constatat că prin dispoziția primarului - care nu a fost atacată - s-a stabilit că reclamantul are dreptul de primi despăgubiri din partea statului pentru imobilul pe care l-a deținut. Or, refuzul de a plăti o creanță constituie o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, iar prelungirea în timp a acestui refuz și caracterul imprevizibil al momentului plății face a această ingerință să poată fi considerată nejustificată. De aceea, Curtea a constatat că reclamantului i s-a încălcat dreptul de proprietate.
În cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. împotriva României, hotărârea din 25.09.2012, instanța europeană a reținut, în primul rând, că bunurile din speță nu făceau obiectul legilor generale de restituire. Curtea nu a găsit nicio justificare legitimă pentru lipsa de acțiune prelungită a statului care împiedică aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/1998, confirmată de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afectează pe reclamantă de 14 ani, în ceea ce privește interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului în cauză, este cu atât mai dificil de înțeles dacă luăm în considerare importanța culturală și istorică a patrimoniului care ar fi trebuit să determine o acțiune rapidă pentru a asigura păstrarea acestuia și utilizare corespunzătoare în interesul general. În speță, incertitudinea suportată de reclamantă timp de mulți ani a cauzat în mod sigur pentru partea interesată și pentru reprezentanții acesteia neplăceri mari, mai ales dată fiind importanța culturală și istorică a patrimoniului în cauză.
În fine, în cauza C. împotriva României, hotărârea din 14.09.2010, Curtea a reținut că printr-o hotărâre judecătorească din data de 9 noiembrie 1992, s-a dispus ca două companii deținute de stat să îl reîncadreze pe reclamant în postul său anterior sau într-un post echivalent și să îi plătească acestuia salariul. Această sentință a rămas definitivă la data de 28 mai 1993. Reclamantul a fost reîncadrat la data de 17 martie 1999. Salariile aferente i-au fost plătite la 6 iunie 1995, 12 noiembrie 2004 si 20 iunie 2005. Guvernul nu a indicat nicio circumstanță care să poată justifica întârzierea executării. Curtea a considerat inacceptabil ca o hotărâre judecătorească pronunțată împotriva unor companii deținute de stat să nu fie respectată o perioadă atât de lungă de timp și apreciat că ingerința gravă în dreptul reclamantului de acces la instanță i-a cauzat prejudicii morale acestuia. Statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, i-a acordat 4.800 euro pentru daune morale.
Față de aceste considerente, reținând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul învederat, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice sentința civilă recurată în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 100 lei, cu titlu de daune morale.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298, 274 și 276 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a acestuia, va obliga intimatul pârât să plătească recurentei reclamante suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru și onorariu avocat, proporțional cu pretențiile admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta reclamantă C. A. împotriva sentinței civile nr. 937 din data de 29.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Modifică sentința civilă recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta C. A..
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 100 lei, cu titlu de daune morale.
Obligă intimatul pârât să plătească recurentei reclamante suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 276 Cod procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/15.11.2013
T.B. Secția a III-a Civilă – L.C.
| ← Cereri. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 265/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
