Legea 10/2001. Decizia nr. 1642/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1642/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2013 în dosarul nr. 2732/3/2013
Dosar nr._ (1480/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1642
Ședința publică de la 21.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 912 din 22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă P. A..
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic M. I. în calitate de reprezentant al recurentului - pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocat A. E. în calitate de reprezentant al intimatei - reclamante P. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosarul cauzei prin serviciul registratură la data de 23.09.2013, intimata - reclamantă a depus întâmpinare, care a fost comunicată recurentului - pârât.
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, solicită acordarea cuvântului în dezbaterea motivelor de recurs, deoarece nu au alte cereri sau probe de formulat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului - pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recutate în ceea ce privește înlocuirea măsurilor reparatorii cu măsuri compensatorii în sensul Legii nr. 165/2013.
Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat, să se observe că Tribunalul București în mod corect a stabilit că reclamanta este persoana îndreptățită la restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din . nr. 8, sect. 1, ce nu a fost înstrăinat și a acordat măsuri reparatorii în baza legii vechi deoarece la momentul pronunțării hotărârii nu apăruse Legea nr. 165/2013, respectiv hotărârea a fost pronunțată la data de 22.04.2013, iar legea mai sus indicată a apărut în luna mai 2013.
Arată că pârâtul a declarat recurs deoarece cererea formulată de reclamantă este neîntemeiată, deoarece nu se putea restitui în natură . pentru .,6,9,10 și 11 considerau că nu trebuiau acordate nici despăgubiri, deoarece a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.
Arată că în cazul în care prezenta instanță va aprecia că în prezenta cauză se face aplicarea Legii nr. 165/2013, să se înlocuiască sintagma „…despăgubiri…” cu sintagma „măsuri compensatorii…” conform art. 16 din Legea nr. 165/2013, deși în art. 50 face vorbire de faptul că sintagma „despăgubiri acordate în ……..despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv……” cu sintagma „…măsuri compensatorii în condițiile legii …….. a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România........„
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanta P. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL să fie soluționată pe fond notificarea nr.2263/2001 și să emită dispoziție prin care să fie obligat pârâtul să restituie în natură reclamantei apartamentul nr.7 situat în București, . nr.8, ., și să fie obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr. 1 ,2, 5, 6, 9, 10, 11 situate în același imobil.
Prin sentința civilă nr.912/22.04.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea formulată de către reclamanta P. A. și a obligat pârâtul să emită atât dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantei apartamentul nr.7 situat în București, ., nr.8 ., în suprafață utilă de 73,58 mp. ce face obiectul contractului de închiriere nr._/1999 încheiat cu C. C., precum și să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr.1, 2, 5, 6, 9, 10, 11 situate în București, . nr. 8, sector 1 constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001, sub nr.2263/2001, nr.401/2002, nr.153/2002, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . nr.8, sectorul 1, sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit înscrisurilor depuse toate notificările formulate de către reclamantă au fost conexate, fiind format dosarul administrativ nr. 8101, iar până la data introducerii prezentei acțiuni, notificările nu au fost soluționate de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
In speță este cert dovedit că reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr.10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea de acordare a măsurilor reparatorii fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr.10/2001 (art.23 după republicarea din septembrie 2005 a legii).
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr.10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
De altfel, prin decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Tribunalul a reținut că potrivit art.1 din legea nr.10/2001,imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent
Totodată, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare nr._/1935, autoarea reclamantei Z. P. C. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil teren pe care a fost edificată o construcție, compusă din mai multe apartamente.
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr.92/1950, de la fostul proprietar C. Z., așa cum rezultă din conținutul relațiilor comunicate de către D.I.T.L. Sectorul 1, P.M.B. – Direcția Patrimoniu, Rom Vial SA, cu precizarea că s-au preluat 8 apartamente din imobil plus dependințe.
În urma decesului fostului proprietar, dar și a altor decese succesive, reclamanta a rămas singurul moștenitor care a formulat notificare în baza Legii 10/2001, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei. Tribunalul a constatat că potrivit relațiilor privind situația juridică a imobilului sus-menționate, 7 din cele 8 apartamente ce fac obiectul cauzei, respectiv apartamentele nr.1, 2, 5, 6, 9, 10, 11 nu se mai află în proprietatea Municipiului București, ci în proprietatea unor persoane fizice, fiind dobândite în baza Legii nr.112/1995 sau a altor acte normative.
În concluzie, în raport de situația de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorul reclamantei a deținut în proprietate imobilul respectiv, care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950.
Totodată, tribunalul a constatat că pârâtul avea obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv avea obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului, în raport de dispozițiile art.18 lit.c și art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Potrivit art.18 lit.c din legea nr.10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În cazurile prevăzute la alin.(2) măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În situația imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziția motivată a primarului, respectiv a primarului general al municipiului București.
Totodată, potrivit art.7 alin.1 ind.1 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.
Potrivit alin.5, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Așadar, în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin.2 și art.7) pentru imobilul construcție și care a fost vândut și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului, situație de altfel necontestată de către reclamantă care nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor vândute.
In consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr.1, 2, 5, 6, 9, 10, 11 situate în București, . nr. 8, sect. 1 constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Tribunalul a constatat că singurul imobil construcție ce se mai află în proprietatea pârâtului este apartamentul nr.7 situat în București, . nr.8, ., în suprafață utilă de 73,58 mp ce face obiectul contractului de închiriere_/1999 încheiat cu C. C. așa cum rezultă din situația juridică comunicată la dosar, coroborată cu contractul de închiriere atașat, motiv pentru care a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantei respectivul apartament.
Împotriva acestei sentințe, la data de 04.07.2013 pârâtul M. București prin Primarul General a declarat recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 23.07.2013.
În motivarea recursului, recurentul – pârât a arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamantei sus-menționate și a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să restituie în natură . să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru restul imobilului situat în București, ., nr.8, sector 1, obligând pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, pentru următoarele argumente:
În motivarea cererii, s-a arătat de reclamanta sus-menționată că a formulat notificare și transmisă recurentei prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București prin care a solicitat restituirea în natură/măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., nr.8 sector 1, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/19S0, fost proprietatea lui C. Z..
Apreciază că, potrivit art.23 al.1 si 2 "în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf.art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate ". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționata cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățita face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.
În alta ordine de idei, conf.art.22 din Legea nr.10/2001, rezulta că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv, înscrisuri prin care recurentul înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca și numai după ce această dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede ca "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legii.
Conform art.1 alin.1 și 2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 a1.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
La data de 23.09.2013 intimata – reclamantă P. A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, motivat de faptul că prin motivele de nelegalitate, recurentul-pârât nu aduce nicio critica concretă, hotărârii judecătorești recurate, simpla reluare a textului art.21-23 din legea nr.10/2001, nu poate echivala cu motivul de recurs invocat.
In realitate, recurentul – pârât, pentru motive necunoscute, refuza în mod abuziv emiterea dispoziției de restituire în natura a apartamentului nr. 7, situat la . pentru apartamentele nr.1,2,5,6,9,10 și 11, situate în imobilul din București, . nr.8, sector 1, în ciuda propriei propuneri către Comisie, dosarul fiind înregistrat la Comisia interna încă din data de 24.05.2012.
F. de această situație, instanța de fond a reținut în mod corect că în raport de situația de fapt expusă și a actelor depuse la dosarul cauzei, intimata reclamanta P. A. a făcut dovada ca autorul ei, fostul proprietar C. Z., a deținut în proprietate imobilul respectiv, care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950.
Faptul că legea nr.165/2013 a schimbat sintagma despăgubiri cu sintagma masuri compensatorii nu constituie un motiv de recurs bazat pe prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, redactarea dispoziției PRIMARULUI GENERAL, urmând să se adapteze noii terminologii existenta în legile speciale la data emiterii acesteia.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, precum și prin prisma prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial – real sau de creanță – indiferent de modalitatea concretă de soluționarea prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedură prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele edictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dată fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).
Prima instanță a reținut în mod corect că, până la data introducerii acțiunii în instanță, notificarea nu a fost soluționată de către recurenta – pârâtă Primăria Municipiului București.
Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățită are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de către instanța de judecată, impunându-se, însăși, soluționarea pe fond a acțiunii persoanei îndreptățite, prin dispunerea chiar a măsurilor reparatorii.
Acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, la data de 24.01.2013.
În aceste condiții, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii, în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii. Chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatorilor, deoarece în acest mod solicitanților li se deschidea calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea acestora privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Așa fiind, faptul că în cauză, în raport de circumstanțele de fapt anterior evocate, prima instanța a procedat la o analiza pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea și a unor probe care nu au fost anexate la dosarul administrativ, inclusiv expertize de specialitate, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamant, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.
De asemenea, contrar susținerilor recurentului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. În acest sens, art. 26 alin. 4 din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrate anterior se presupune că au fost avute în vedere anterior.
Or, această normă este pe deplin aplicabilă și în cazul de față, în caz contrar ar fi lipsită de conținut însăși îndeplinirea atribuției instanței de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Altminteri, ar însemna ca accesul la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, în fapt si în drept, recunoscut părților interesate, prin reglementarea căii de atac împotriva actului unității deținătoare, să fie unul iluzoriu, pur formal, de vreme ce nu li s-ar îngădui acestora să demonstreze temeinicia pretențiilor lor.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.
Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr.10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenții, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce se adresează justiției să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.
Constatând că în cadrul analizei contestației formulate în speță calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, având în vedere dispozițiile art.26 alin.1din Legea nr.10/2001, instanța de fond era ținută să facă aplicarea dispozițiilor care, prin titlul VII al Legii nr.247/2005, instituie o procedură administrativă specială de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite la restituire prin măsuri reparatorii prin echivalent, supusă ulterior unui control de legalitate în fața instanței de contencios administrativ.
Curtea constată astfel că este corectă soluționarea tribunalului pe capătul de cerere vizat de criticile recurentului prin raportare la dispozițiile exprese ale legii, precum și la cadrul procesual cu care a fost investită instanța.
Aceasta întrucât, realizarea efectivă a dreptului recunoscut contestatorilor nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal, în conformitate cu principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, care impune respectarea prescripțiilor procedurale ale legii speciale naționale în cazul fiecărei persoane îndreptățite prin dispozițiile ei, în scopul realizării obiectivului propus față de toți destinatarii legii, indiferent de calitatea acestora.
Având în vedere faptul că, la data de 20.05.2013 a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 care aduce modificări importante în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, Curtea urmează să modifice sentința civilă recurată numai sub aspectul modalității de acordare a măsurilor compensatorii.
Sub acest aspect, Curtea reține că, potrivit art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in România, dispozițiile prezentei legi se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, iar Capitolul III al legii introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptățite sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv cu un număr de puncte.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art.312 Cod procedură civilă va admite recursul și va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că în baza art.16 din Legea nr.165/2013 raportat la art.4 din aceeași lege, obligă recurentul să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte corespunzător valorii imobilului preluat abuziv, conform art.21 din Legea nr.165/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.912 din 22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă P. A..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă M. București prin Primarul General la emiterea unei dispoziții motivate privind acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru apartamentele nr. 1,2,5,6,9,10 și 11 situate în imobilul din . nr.8, sect.1, conform Legii nr.165/2013.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.C.
Tehnored. C.S./MC
Ex.2/2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – I.Târțău
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1472/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 287/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
