Pretenţii. Decizia nr. 287/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 287/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 53933/3/2010
Dosar nr._
(2404/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.287
Ședința publică de la 18 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, precum și de recurentul M. P.-P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 189 din 31.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. H. H..
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București și intimatul-reclamant S. H. H..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei întâmpinări formulate de intimatul-reclamant S. H. H. la data de 31.01.2013.
Reprezentantul recurentului-pârât arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursurilor.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului astfel, cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește critica referitoare la măsura administrativă de constatare a caracterului politic, apreciază că este întemeiată, având în vedere că această măsură invocată de reclamant în fața instanței de fond cu privire la aplicarea Legii nr.221/2009 nu se încadrează în interesul imperativ al art.3 din aceeași lege și nu este o măsură instituită de autoritățile comuniste.
Prin urmare, instanța de fond în mod eronat a constatat caracterul politic al măsurii administrative suferite de autoarea reclamantului.
În ceea ce privește critica instanței de fond referitoare la daunele morale, consideră că acestea nu mai pot fi acordate, având în vedere aplicabilitatea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii.
Cu privire la recursul declarat de M. P. solicită a fi admis.
Reprezentantul Ministerului P. solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate și motivele.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic solicită a se avea în vedere că în speță este vorba de o măsură administrativă anterioară datei de 6 martie 1945, dată prevăzută ca fiind obiect al Legii nr.221/2009, iar referitor la capătul de cerere privind daunele morale, solicită a se avea în vedere Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale și Decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 09.11.2010 sub nr._, reclamantul S. H. H., cetățean german cu domiciliul în Republica Federală Germania, a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii de deportare și internare în Lagărul de muncă din Dombas - URSS, luată în perioada 31.01.1945 - 0l.07.1948, împotriva autoarei sale S. E. și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro pentru prejudiciul moral și material creat autoarei sale, cauzat prin măsura de deportare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în data de 31.01.1945 mama sa S. E. a fost luată de la domiciliul său din România, îmbarcată într-un vagon de animale și deportată împreună cu alți cetățeni de etnie germană, spre a fi internată în Lagărul din Dombas U.R.S.S., pentru a participa la lucrări de reconstrucție, fiind astfel evacuată în mod obligatoriu din localitatea Proștea M. - Copșa M., Jud.Sibiu.
A arătat că timpul cât a fost deținută în lagăr, inclusiv timpul de transport, cuprinde perioada 31.01.1945 până la 01.07.1948, când a fost eliberată în Copșa M., Jud.Sibiu, în toată această perioadă fiind silită să muncească într-o mină de cărbune, cu hrană rea și insuficientă, iar după eliberare și-a reluat activitatea didactică în diverse unități de învățământ primar din România (Copșa M. și Mediaș).
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010.
Prin sentința civilă nr.189/31.01.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis acțiunea reclamantului, a constatat caracterul politic al măsurii de deportare și internare în Lagărul de muncă din Dombas – URSS, luată în perioada 31.01.1945 – 01.07.1948, împotriva autoarei S. E. și a obligat pârâtul la 5.000 euro daune morale către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantului S. E., începând cu data de 1 septembrie 1932 și până la 16 ianuarie 1945, a îndeplinit funcția de „învățător suplinitor” la Școala Primară din Proștea M., jud. Sibiu, iar atunci când fiul său, reclamantul de azi, avea vârsta de 7 ani, în perioada 31 ianuarie 1945 - 1 iulie 1948, a fost supusă măsurii de deportare și internare în Lagărul de muncă din Dombas - URSS, transportată în condiții inumane, într-un vagon de transportat animale, supusă la muncă forțată în mina de cărbune, în care desfășura o activitate grea, cu hrană inadecvată și insuficientă.
Tribunalul a apreciat că, această privațiune și actele de despărțire de familie și de copilul său în vârstă de 7 ani, au fost în măsură să le cauzeze, atât reclamantului, cât și mamei acestuia, grave suferințe fizice și psihice, precum și daune morale de natură profesională, pentru care, nici autoarea și nici fiul său, nu au primit nicio compensație.
Chiar dacă măsura deportării s-a luat față de autoarea reclamantului în ianuarie 1945, tribunalul a constatat că cererea reclamantului S. H. H., nu poate fi respinsă, „de plano”, cu motivarea că măsura reclamată nu s-ar înscrie în perioada de referință vizată de Legea nr.221/2009, ci, dimpotrivă, constatându-se că măsura deportării se circumscrie situațiilor prevăzute de lege, iar deportarea și-a produs în mare parte efectele cauzatoare de daune morale și materiale, după data de 6 martie 1945, se impune a fi analizată pe fond.
Cu privire la dispozițiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reținut că, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.221 din 2 iunie 2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Art. 1 alin. 2 și 3 din Lege, distinge între condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic, respectiv, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute la alin. 2 lit. a-j și condamnările cu caracter politic, constatate de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 din lege.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr.221 din 2 iunie 2009, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
„Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4” (alin. 4 din același articol).
De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate la lit. a-f”.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”.
În speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că autoarea reclamantului, S. E., a fost supusă măsurii administrative de deportare pentru muncă forțată în URSS, luată de către organele MAI, din starea de fapt expusă, tribunalul reținând că a fost vorba de fapt despre o măsură administrativă cu caracter politic, scopul acesteia fiind sancționarea etnicilor germani din România și dovedirea atașamentului față de regimul politic comunist și de politica dominantă a Uniunii Sovietice.
Conform art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 din_, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Totodată, conform art. 3 din OUG nr. 214/1999, „prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din școli, licee și facultăți”.
Prin urmare, tribunalul a admis cererea reclamantului și a constatat caracterul politic al măsurii de deportare și internare în Lagărul de muncă din Dombas - URSS, luată în perioada 31 ianuarie 1945- 1 iulie 1948, împotriva autoarei S. E..
Referitor la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, conform art. 5 alin. 1 lit. a, tribunalul a reținut că “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, au avut posibilitatea de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare”.
Legiuitorul a mai prevăzut aspectul că, “la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Totodată, conform art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, “legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de D-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)”.
Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale se puteau aplica și la starea de fapt reținută mai sus, privindu-l pe reclamantului S. H. H., care a formulat cererea în baza acestor dispoziții legale, la data de 9 noiembrie 2010.
Tribunalul a constatat însă, că prin Decizia Curții Constituționale nr.1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art.I pct.1 și art.II din O.U.G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr.1.360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a României, a declarat prevederile art. 5 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituționale, astfel că în prezent, dispozițiile legale pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, au rămas fără efecte juridice.
În concluzie, tribunalul a constatat că reclamantul a formulat acțiunea sub imperiul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, invocând expres acest temei de drept, iar pe parcursul judecății a intervenit declararea neconstituționalității și pierderea efectelor juridice ale textului invocat, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, instanța având, în primul rând, sarcina de a stabili dacă acțiunea cu care a fost sesizată, mai este sau nu admisibilă, iar în caz afirmativ, care este legea aplicabilă.
Reținând în continuare dispozițiile Constituției României, dar și dispoziții internaționale relevante în cauză, cum ar fi preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Protocolul nr.12 adițional la Convenție, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Rezoluția nr.1096/1996 și Rezoluția nr.1481/2006, tribunalul a apreciat că intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern, care constituie un real obstacol în analizarea și realizarea dreptului pretins de reclamant prin acțiune, îi violează acestuia dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor sale civile.
Refuzul de acces la instanță prin invocarea încetării efectelor juridice ale normei care a edictat dreptul pretins de reclamant, constituie o violare a principiilor egalității în fața legii și nediscriminării față de alte persoane aflate în aceeași situație, edictate de normele de drept internațional citate.
S-a constatat astfel, că dacă s-ar aplica normele de drept intern, respingând acțiunea reclamantului, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, deși dreptul pretins de către reclamant își găsește o justificare în normele de drept internațional citate, conform cărora are dreptul de a primi o despăgubire echitabilă.
Potrivit acelorași norme de drept internațional, tribunalul a constatat că există o disproporție vădită între măsura ori inactivitatea autorității interne, care au condus la lipsirea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 de efecte juridice și scopul urmărit prin tratamentul inegal, respectiv, mijloacele folosite de către autorități, astfel încât, cu atât mai mult, este admisibilă cererea reclamantului, pe temeiul normelor de drept internațional și în condițiile în care reclamantul a declanșat procedura judiciară în temeiul unei legi accesibile și permisibile.
Lentoarea instanței sau durata procedurilor, determinate de motive subiective sau obiective, independente de voința solicitantului, nu pot fi imputate reclamantului.
Totodată, tribunalul a apreciat că instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice suferite, aflate în aceeași situație de fapt și juridică și care au acționat în termenul și condițiile stabilite de aceeași lege, în funcție de momentul în care instanța pronunță hotărârea, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, situație care, de asemenea, justifică și îndreaptă judecătorul spre aplicarea normelor de drept internațional.
Principiul de drept internațional al “așteptării legitime”, potrivit căruia, reclamantul și-a creat o speranță legitimă că va obține din partea autorității, repararea și recunoașterea drepturilor încălcate, în temeiul unei legi existente la data promovării acțiunii, justifică, de asemenea, aplicarea normelor dreptului internațional mai favorabile, de către judecătorul național.
Nu în ultimul rând, tribunalul a amintit că în Hotărârea CEDO pronunțată în cauza D. P. împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007), se precizează fără echivoc, faptul că statutul conferit Convenției în dreptul intern, permite instanțelor naționale, să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Astfel, normele dreptului internațional au preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, se aplică chiar și unor situații de fapt care nu-și găsesc reglementarea în dreptul intern, iar potrivit Recomandării 2004 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei, judecătorul național, ca organ al statului independent de puterea legiuitoare, trebuie să aplice în mod direct această recomandare și să verifice compatibilitatea legii interne și a practicilor administrative cu standardele impuse de CEDO, fără să aștepte abrogarea normelor contrarii de către legiuitor.
În raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă autoarea reclamantului, de perioada de timp în care a fost deportată în condițiile amintite, tribunalul a apreciat că suma de 5.000 Euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a apreciat că măsura administrativă suferită de autoarea reclamantului constituie o măsură cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009, deși aceasta nu a fost luată în perioada de referință a legii speciale mai sus menționate.
În continuare, recurenții au susținut că instanța de fond a greșit și atunci când a dispus obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în condițiile în care textul legal invocat de reclamant în susținerea acțiunii a fost declarat neconstituțional, iar în considerentele deciziilor prin care instanța constituțională a dispus în acest sens au fost avute în vedere pe larg și prevederile internaționale incidente în materie.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a susținut prin acțiune că autoarea sa S. E. a fost deportată în fosta URSS, în perioada 31 ianuarie 1945 – 01. iulie 1948, la muncă de reconstrucție, această măsură având, în opinia sa, caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009 și impunând, totodată obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa.
Astfel, instanța are a se raporta la situația de fapt susținută și corect reținută de reclamant, analiza legalității și temeiniciei susținerii reclamantului, în sensul caracterului politic al măsurii de deportare urmând a se face în raport de prevederile Legii nr.221/2009, temei juridic invocat prin cererea introductivă.
Curtea reține, însă, că măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Prin urmare, aceasta nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care delimitează expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de autoarea reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea retine că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, măsura administrativă luată față de aut5oarea reclamantului nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități, ci de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod greșit prima instanță a apreciat că Legea nr. 221/2009 poate fi aplicată raportului juridic dedus judecății de recurent, deoarece nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, autoarea reclamantului și implicit succesorii acesteia nu fac parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, și nu pot solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă.
Împrejurarea că autoarea reclamantului a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același ac normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de autoarea recurentului, trebuie avut în vedere și faptul că Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora -fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că, criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie, pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
O astfel de soluție ,nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici normele internaționale reținute de instanța de fond în considrentele sentinței pronunțate.
CEDO a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri ,iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin1 din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constuituțională pentru că S. R. avea la data edictării acestei norme, alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi ,de care, inclusiv apelantul reclamant sau autoarea acesteia puteau beneficia, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, OUG 214/1990 ,aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 .
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile formulate de recurentul pârât și de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, va modifica sentința recurată, în sensul respingerii recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul – pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.189/31.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant S. H. H..
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L./B.I.
2 ex./12.03.2013
TB-S.5 – S.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1642/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1341/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
