Legea 10/2001. Decizia nr. 114/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 114/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 54217/3/2011

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 114 R

Ședința publică de la 22.01.2013

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – F. C.

GREFIER – S. V.

………………..

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți C. A., C. C. și F. D. și de recurenții pârâți M. București prin P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile nr. 1560/21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „Legea 10/2001”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți C. A., C. C. și F. D. reprezentați de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenții pârâți M. București prin P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și intimații pârâți P. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către recurentul pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor întâmpinare și copie de pe aceasta pentru comunicare.

Instanța comunică apărătorului recurenților reclamanți C. A., C. C. și F. D. o copie a întâmpinării.

Apărătorul recurenților reclamanți C. A., C. C. și F. D. arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurenților reclamanți C. A., C. C. și F. D. precizează că suprafața de teren de 295 mp era suprafața care aparținea în exclusivitate vânzătoarei, iar o parte se afla sub construcție. Diferența până la 350 mp aparținea persoanei care avea corpul de clădire pe partea dreaptă și era folosită la comun. Arată că la momentul când au fost demolate s-a menționat că statul român deținea 110 mp teren și 40 mp construcție. Pe fond solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a se stabili dreptul la măsuri reparatorii pentru recurenții reclamanți, inclusiv pentru terenul care a fost în indiviziune, în suprafață de 147 mp și obligarea Municipiului București prin P. G. de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu privire la recursurile formulate de pârâți solicită respingerea acestora ca nefondate. Să se constate că notificarea este soluționată de instanță, astfel că nu se mai impune emiterea unei dispoziții. Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.

CURTEA

Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 20.07.2011 sub nr._ reclamanții Ciobau A., C. C. și F. D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (1) soluționarea pe fond a notificării nr. 1788/27.07.2001 privind imobilul situat în București, .. 78 (fost 76) sector 2, reprezentând teren de 147.01 mp și construcție în sensul de a se constata calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit valorii de piață a imobilului, obligarea MFP la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului (2), iar în subsidiar în caz de constatare a aplicabilității Legii nr. 247/2005, obligarea Municipiului București să soluționeze notificarea în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești (3), să trimită direct dosarul aferent notificării către CCSD însoțit de hotărârea ce se va pronunța (4).

Reclamanții au arătat în motivarea cererii formulate, în esență, că notificarea a fost formulată de autorul lor C. I., făcând obiectul dosarului_. Imobilul a fost dobândit de C. P. și C. F. în baza contractului de vânzare-cumpărare și partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950. Aceștia au achiziționat 54,80 teren în spatele curții conform partajului și 92,21 mp cotă de ½ din terenul asupra căruia au rămas în indiviziune cu ceilalți cumpărători A. și N. C. care au cumpărat prin același act apartamentul nr 1 camera de la etaj și suprafața de 55,78 mp în spatele curții plus magazie. Prin decretul nr. 92/1950 imobilul au fost preluat abuziv, fără plata de despăgubiri. Dintr-o gravă eroare a fost trecută în decretul de preluare Helman Tivrazisa, proprietara vânzătoare, deoarece trecuse o foarte scurtă perioadă de tim de la vânzare până la preluarea abuzivă, respectiv o lună de zile. Actele de cumpărare și de partaj voluntar au fost însă depuse de autorii reclamanților la circa financiară sector 2 și se regăsesc în documentele rolului fiscal. C. P. și C. F. au formulat memorii și contestații invocând preluarea imobilului de la o altă persoană decât proprietarul de drept, dar nu au reușit să redevină proprietari. C. I. este singurul moștenitor în calitate de fiu al cumpărătorilor imobilului, reclamantele menționând că sunt moștenitoarele acestuia. Pârâta PMB nu a respectat termenul de 60 zile prevăzut de legea nr. 10/2001 la art. 25 pentru soluționarea notificării sau informarea privind necesitatea altor documente, astfel că dosarul fiind complet, pârâta a încălcat dreptul la un proces echitabil privind soluționarea în termen rezonabil a notificării. Invocând RIL nr. XX/2007 și XXIII/2008 reclamanții solicită ca această atitudine a PMB să nu rămână nesancționată.

La 10.04.2012 reclamanții modifică acțiunea formulată arătând că solicită:

1.Soluționarea pe fond a notificării în sensul de a se dispune acordarea de măsuri reparatorii pentru imobil, constatând calitatea lor de persoane îndreptățite la aceste măsuri reparatorii prin echivalent stabilite la valoarea de piață a imobilului

2.Obligarea Statului R. prin MFP la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului

În subsidiar:

3.Obligarea Municipiului București în solidar cu P. G. la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea care se va determina prin expertiză, prejudiciu compus din: prejudiciul efectiv – diferența între valoarea de piață a imobilului la care trebuia soluționată notificarea respectiv 13.04.2009 și valoarea de piață actuală a imobilului; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma constând în acest prejudiciu efectiv pretins de la momentul soluționării acțiunii până la transmiterea dosarului către CCSD.

4. cheltuieli de judecată

În subsidiar, dacă se va respinge capătul 2, alături de capetele 1,3 și 4,

5.obligarea Municipiului București la transmită direct și imediat dosarul administrativ cu hotărârea judecătorească către CCSD

6.obligarea CCSD să înregistreze dosarul transmis de M. București.

CCSD a depus întâmpinare în care a invocat: excepția necompetenței materiale a secției civile a tribunalului în ce privește soluționarea capătului 6 din acțiunea modificată; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,3, 4 și 5; excepția prematurității capătului 6; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.

Prin sentința civilă nr. 1560 din 21.09.2012, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive privind capetele 1,2,3,4 și 5 ca neîntemeiată.

A respins excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a imobilului invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.

A disjuns capătul 6 din acțiune și a dispus formarea unui nou dosar având acest capăt cu termen la 27.11.2012 F2 pentru punerea în discuție a excepției necompetenței materiale invocată de CCSD.

A admis în parte capătul 1 din cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București prin primar general.

A constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 78 (fost 76) sector 2, identificat prin contractul de vânare-cumpărare și de partaj voluntar nr._/30..03.1950 ca fiind alcătuit din: apartamentul nr. 2 compus din hall, două camere, baie și bucătărie, wc – literele D,E,F,G,H și I la parte și camera cu litera N la etaj, curtea din fund ce poartă numărul II de 54,80 mp și respectiv pivniță.

A respins celelalte capete din cerere (2, 3 și 5) formulate în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G., S. R. prin MFP, P. G. al Municipiului București, ca neîntemeiate.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., a obligat pârâtul M. București prin Primar G. la plata către reclamanți a sumei de 250 lei cheltuieli de judecată – onorariu avocat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea depusă la 07.07.2001 C. I. a solicitat în conformitate cu Legea nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, . nr. 78 (fost nr. 76) sector 2. Acesta a menționat în notificare că părinții săi C. F. și C. P. împreună cu A. și N. C. au dobândit proprietatea terenului și a construcției edificată pe acesta situate în București, . nr. 78 (fost 76) sector 2. Între părinții săi și familia C. a intervenit un partaj voluntary, în urma căruia primii au primit în proprietate apartamentul nr 2 compus din: hol, 2 camere, baie, bucătărie, wc, identificate prin literele D,E,F,G,H și I; camera de la etaj identificată cu litera N, pivnița imobilului, precum și terenul situate în spatele casei în suprafață de 54,80mp. Cele două familii au rămas în indiviziune asupra curții commune de la stradă, asupra scării de acces la etaj și asupra dependințelor de la etaj. Imobilul a intrat în proprietatea părinților notificatorului la 31.03.1950, pentru ca o lună mai târziu la 12.04.1950 să intre în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind socotit în proprietatea vânzătoarei, Helman Trivazisa, din o gravă eroare. Deși părinții notificatorului au indicat în memorii și cereri că erau proprietari ai imobilului și că erau exceptați de la naționalizare, demersurile au rămas fără rezultat. Deși contestația familiei C. a fost soluționată favorabil, fiindu-le retrocedată proprietatea în perioada imediat următoare naționalizării, nu același lucru s-a întâmplat în cazul familiei C.. În anii 1980 construcția a fost demolată, fiind edificat un . actului de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950, A. și N. C., pe de o parte, F. și P. C. pe de altă parte, au cumpărat imobilul din București .. 78 fost 76, construcție și teren, de la Helman Tivia zisă și T., care deținea proprietatea asupra imobilului în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/03.07.1915 și în baza actului de schimb autentificat sub nr._/25.06.1937. În act se indică suprafața totală a terenului de circa 295 mp, din care 140 mp sub construcție, iar restul de 155 mp fiind curte. Cumpărătorii au partajat imobilul prin același act, familiei C. revenindu-i apartamentul nr. 2 compus din hall, două camere, bae și bucătărie, wc – literele D,E,F,G,H și I la parte și camera cu litera N la etaj, curtea din fund ce poartă numărul II de 54,80 mp și respectiv pivniță.

În anexa Decretului nr. 92/1950 figurează la poziția 3470 Helman Tivrazisa cu 3 apartamente în București, .. În dosarul de rol fiscal al imobilului figurează cereri formulate de Helman T. prin care a solicitat scoaterea de la plata impozitelor a unor contracte de închiriere privitor la un apartament din imobilul situat în . nr 76.

Cumpărătorii au formulat cerere de înregistrare în rolul fiscal al imobilului calitatea lor de proprietari asupra imobilului din București cumpărat prin actul nr._/1950.

Potrivit adresei comunicate de . baza deciziei nr. 448/1956 se restituie în proprietatea familiei C. N. și A. apartamentul nr. 1. În evidențele instituției figurează și decret de expropriere nr. 155/1977 de la G. I. și S., 163 mp teren și 192 mp construcție în T. Sevcenco nr. 76-78 pentru care au fost achitate despăgubiri de 40.000 rol din care pentru teren 407 lei la 03.06.1979. La data demolării imobilelor din .-78 statul deținea, conform decretului de expropriere nr. 155/1977 110 mp teren și 39 mp construcție. Situația de fapt privind restituirea apartamentului familiei C. este confirmată de procesul verbal nr 8/15.06.1956 depus la dosar (fila 41). Conform relațiilor furnizate de Serviciul Nomenclatură Urbană, . purtat denumirea . la anul 1951 (fila 45).

Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 498/1985 și nr. 66/05.12.2008 C. I. este unicul moștenitor al părinților săi, C. F. și C. P. (filele 49, 50), iar conform certificatului de moștenitor nr. 13/29.12.2010 moștenitorii lui sunt: C. C., F. D., C. A., calitate confirmată de actele de stare civilă depuse la dosar.

A fost depusă și fișa tehnică a imobilului din 19.11.1970 (fila 75) din care reiese existența două corpuri de clădire, corpul A și corpul B la adresa .. 76-78, corpul A de 146 mp la sol, corpul B de 150 mp la sol. În corpul B locuiau familia G. I. și S., iar familia C. în corpul A fără a se indica suprafața locuită de ei.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive privind capetele 1, 2, 3, 4 și 5 din acțiune, tribunalul a constatat că aceste capete au fost formulate în contradictoriu cu pârâtul M. București, cu pârâtul P. G. și S. R. prin MFP, astfel că excepția apare ca neîntemeiată.

Referitor la excepția necompetenței materiale a tribunalului de a analiza capătul 6 din acțiune, s-a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat în contradictoriu cu o autoritate centrală administrativă și privind o atribuție din cadrul unui raport juridic pretins de contencios administrativ.

Prin urmare, tribunalul a disjuns capătul 6 de cerere din acțiunea formulată și a dispune formarea unui nou dosar ce va fi declinat la Curtea de Apel București în vederea competentei soluționări de către aceasta a cererii formulată în contradictoriu cu autoritatea central administrativă reprezentată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Excepția prematurității capătului 6 din acțiune invocată de CCSD pentru acest capăt va fi prin urmare soluționată de Curtea de Apel București.

Excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a imobilului a fost respinsă de asemenea ca neîntemeiată. Reclamanții nu au solicitat stabilirea valorii de circulație a imobilului și plata acesteia ci stabilirea existenței unui prejudiciu indicat ca fiind diferența de valoare a imobilului între anumite momente indicate, prejudiciu justificat de lipsa de folosință a drepturilor nerecunoscute pentru această perioadă. Aspectul stabilirii valorii de circulație actuale și trecute sunt accesorii acestui capăt și nu țin de obligarea CCSD la plata uneia din aceste valori. Existența sau inexistența prejudiciului pretins interesează referitor la acest capăt, iar nu stabilirea unei valori de circulație a imobilului. Și în lipsa stabilirii celor două valori prin expertiză se poate dispune asupra existenței acestui prejudiciu constând în diferența de valoare pretinsă, valorile de referință indicate de instanță urmând a fi stabilite chiar în cadrul procedurii reglementate de titlul VII al Legii nr. 247/2005. Totodată tribunalul notează că cererea ce a format capătul 4 a fost formulată în contradictoriu cu M. București și P. G. al Municipiului București, nefiind formulat în contradictoriu cu CCSD și din acest punct de vedere excepția este neîntemeiată.

Pe fondul litigiului,instanța de fond a reținut că, potrivit relațiilor depuse la dosarul administrativ, întreg imobilul situat în .-78 a făcut obiectul decretului de naționalizare nr. 92/1950, așadar se constată încadrarea imobilului în categoria imobilelor preluate abuziv stabilite de art. 2 alin 1 lit a Legea nr. 10/2001. Văzând că potrivit notei de reconstituire aflată la dosarul administrativ, fostul imobil ce avea o suprafață de cca 500 mp, este afectat în totalitate de carosabil, trotuar, construcție tip A (p plus 4 etaje), spațiu verde aferent blocului, trotuar pietonal, artere de circulație auto, rețele edilitare subterane, se constată imposibilitatea restituirii în natură a acesteia, apartamentul intrat astfel în patrimoniul Municipiului București fiind parte a unui imobil demolat, unitatea deținătoare a acestuia.

Potrivit art. 3 alin 1 Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Conform art. 4 din lege, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Deși în decretul nr. 92/1950 la poziția 3470 figurează Helman Tivrazisă, proprietatea asupra întregului imobil fusese transmisă în mod valabil prin act autentificat sub nr._/30.03.1950 către familiile C. și C., acestea solicitând chiar înscrierea în rolul fiscal a proprietății dobândite. S-a făcut dovada că familia C. a obținut restituirea proprietății, astfel că statul prin autoritățile ce au operat exproprierea au recunoscut trecerea în proprietatea statului a unui imobil de la o altă persoană decât proprietarul. Prin urmare, și în cazul familiei C., se constată că exproprierea prin Decretul nr. 92/1950 i-au lipsit pe aceștia de dreptul de proprietate asupra părții din imobil dobândite prin act de vânzare-cumpărare și partaj nr._/30.03.1950.

Constatând îndeplinită situația premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut dreptul reclamantilor la restituirea în natură sau prin echivalent a apartamentului nr. 2 descris în contractul de vânzare-cumpărare, camera de la etaj identificată prin litera N, pivnița imobilului și terenul situat în spatele casei în suprafață de 54,80 mp astfel cum partea din imobil proprietatea familiei C. a fost descrisă în actul de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar nr._/30.03.1950.

Reținând că imobilul a fost în întregime demolat, tribunalul a constatat calitatea reclamanților, a căror calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului notificat a fost dovedită, de persoane îndreptățite la măsuri reparatori prin echivalent pentru imobilul notificat și identificat în contractul de vânzare-cumpărare și de partaj nr._/30.03.1950.

Reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent la valoarea de circulație a imobilului, solicitând obligarea MFP la plata acestei valori în acest sens.

Conform art. 1 alin. 1 legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Conform art. 10 alin 1 din legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Potrivit alin. 8 al art. 10 valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului. A.. 9 al art. 10 prevede că valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Totuși, alin (10) arată că în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tribunalul a constatat că stabilirea măsurilor reparatorii se realizează în funcție de valoarea de circulație a imobilului preluat, dar pot consta în ordine în: compensare cu bunuri și servicii cu acordul notificatorilor ori despăgubiri în condițiile legii speciale. Indiferent de modalitatea de reparație, acestea se stabilesc în cadrul procedurii instituite prin legea special nr. 247/2005.

Potrivit art. 16 alin 2¹ Cap V Legea nr. 247/2005, Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Tribunalul a reținut că în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului reclamantei la restituirea prin echivalent a terenului, unitatea administrativ- teritorială, după emiterea dispoziției de restituire, va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior urmând a se urma procedura stabilită de legea nr. 247/2005 pentru stabilirea acelor măsuri reparatorii asupra cărora își exprimă acordul notificatorii.

În consecință, cererea reclamanților de obligare la plata directă de către Ministerul Finanțelor Publice a valorii de piață a imobilului a fost constată neîntemeiată de către tribunal. Pentru aceleași considerente s-a apreciat ca neîntemeiată și cererea reclamanților de a se stabili dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent constând în valoarea de piață a imobilului. Aceștia vor avea opțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurii administrative instituite prin Legea nr. 247/2005, cu privire la ce măsuri reparatorii prin echivalent din cele enumerate de lege le solicită.

În ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtului Municipiului București în solidar cu P. G. al Municipiului București la plata lipsei de folosință a imobilului pretins de la împlinirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării până la data acțiunii, cererea este neîntemeiată. Tribunalul a constatat lipsa caracterului cert al acestei sume pretinsă cu titlu de prejudiciu.

În speță, nu este vorba de o nerespectare a unui drept deja stabilit definitiv ori de o recunoaștere a acestui drept cu efect retroactiv. Simpla speranță de recunoaștere a dreptului, fie și pe parcursul unei perioade care depășește termenul stabilit de lege, nu acordă posibilitatea despăgubirii pentru lipsa de folosință a dreptului care pe parcursul acestei perioade nu era stabilit. D. după momentul recunoașteri definitive a acestui drept, se pot solicita daune interese pentru nepunerea în executare a hotărârii judecătorești sau deciziei administrative prin care dreptul e recunoscut definitiv.

Reclamanții nu au solicitat însă o reparație cu acest titlu, astfel că tribunalul nu are a califica acest capăt ca fiind o cerere în daune interese pentru neexecutarea în concret a dispoziției emise. Pretențiile astfel formulate apar ca un prejudiciu care nu are un caracter cert și care nu poate fi supus niciunei reparații. Cererea privind acordarea acestei lipsei folosință constând în diferența de valoare menționată, precum și capătul accesoriu privind dobânzile la suma solicitată sunt neîntemeiate.

S-a reținut cu privire la această chestiune și constatările cu valoare de principiu din RIL XX din 12 decembrie 2005 ale Înaltei Curți. Aceasta a apreciat că reglementarea unui mijloc de constrângere ca amenda civilă pentru executarea obligațiilor de a face sau de a nu face, pentru a înfrânge rezistența manifestată de debitor la executarea obligației de a face sau de a nu face, cuprinsă în titlul executoriu, nu exclude folosirea dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp prin nici o dispoziție a legii nu este înlăturată o astfel de posibilitate. În sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziție cu caracter general, această instituție este consacrată prin norme speciale. Asemenea dispoziții, prin care se face referire la sancțiunea plății de daune, sunt cuprinse în art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, precum și în art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Daunele cominatorii, se mai reține în RIL, constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenței debitorului la executarea silită și au un caracter provizoriu, fiind acordate până când acesta își va îndeplini obligația asumată și cu posibilitatea ca instanța de judecată să le modifice dacă va considera necesar. Față de caracterul lor provizoriu, în cazul în care debitorul execută obligația, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totuși la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluție nefiind posibilă. Fiind de principiu deci că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligației convenite, precum și că suma stabilită în cadrul acestor daune nu poate fi considerată certă și lichidă, revine instanței de judecată îndatorirea ca, după executarea obligației respective, să transforme acele daune în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.

Acesta fiind regimul juridic stabilit în privința daunelor cominatorii, rezultă că acestea se stabilesc ca mijloc de constrângere doar în cazul constatării că debitorul nu își execută obligația stabilită prin hotărâre definitivă. Creditorul are la îndemână acțiunea în obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii și/sau a amenzii civile după ce face dovada neexecutării. Prin urmare, pretenția de stabilire a daunelor cominatorii prin însăși hotărârea în cuprinsul căreia s-a stabilit obligația de îndeplinit, e neîntemeiată, neexistând situația premisă îndeplinită, aceea să se constate că obligația stabilită nu a fost executată. Nu se poate invoca că debitorul nu a recunoscut dreptul pretins pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel că aceasta ar justifica daunele cominatorii. Acestea din urmă se pot pretinde doar raportat la o obligație stabilită prin hotărâre sau decizie administrativă, așadar o soluție definitivă, iar nu raportat un eventual drept pretins supus unei proceduri de recunoaștere, indiferent de perioada îndelungată de omisiune a autorităților în ce privește soluția ce aveau obligația a o dispune.

În ce privește cererea de obligare a Municipiului București la transmiterea directă a dosarului către CCSD, tribunalul a reținut că în cauza M. A. și alții c. României, CEDO a arătat că Legea nr. 247/2005 a unificat procedurile de restituire a bunurilor naționalizate și această unificare ar merge în direcția bună deoarece implementează proceduri simplificate, însă ar fi eficientă dacă autoritățile ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare sarcinilor ce trebuie îndeplinite. În afară de această constatare în cauza M. Atanasaiu, CEDO a amintit constatarea din cauza Faimblat referitoare la aspectul soluționării în ordine aleatorie a dosarelor de către Comisia Centrală și lipsa unui termen legal pentru analizarea dosarelor de către această Comisie. Aceste aspecte nu pot constituie însă temei pentru ca instanțele judecătorești să preia atribuțiile Comisie Centrale, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se stabilește dreptul la despăgubiri sau la restituirea în natură neținând loc de dispoziție și nici de titlu de despăgubiri. Procedura reglementată de Titlul VII Legea nr. 247/2005 are caracter administrativ astfel cum rezultă din ansamblul dispozițiilor din acest titlu. Neîndeplinirea obligațiilor de transmitere a dosarului de către unitățile administrative teritoriale este astfel sancționabilă doar pe calea contenciosului administrativ. Așadar, o cerere de obligare a unității care emis dispoziția de a transmite dosarul poate fi formulată doar în temeiul art. 554/2004, iar nu ca și un capăt de cerere accesoriu soluționării notificării de către instanță. Așadar, capătul 2 apare ca neîntemeiat din perspectiva acestei analize, prin acesta reclamanții solicitând adoptarea unor măsuri de către instanță ce încalcă procedura obligatorie stabilită de Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 16 alin 2¹ Cap V Legea nr. 247/2005, Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Tribunalul a reținut că în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului reclamantului la restituirea prin echivalent a terenului și construcțiilor, unitatea administrativ teritorială după emiterea dispoziției de restituire va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate și ulterior urmând a se urma procedura stabilită de Legea nr. 247/2005. Așadar, controlul efectuat de prefect se referă și la situația în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are obligația controlului dispoziției emise pentru a verifica nu temeinicia dispoziției ci emiterea ei conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță. Prin urmare capătul 5 din acțiune apare și din această perspectivă ca neîntemeiat.

Avizul de legalitate este impus indiferent că notificarea a fost soluționată de autoritatea deținătoare sau de instanțele judecătorești. Acest aviz este necesar și în situația soluționării notificării de către instanțe, prefectul verificând emiterea dispoziției în sensul celor reținute de acestea din urmă. Rezultă că cererea din capătul 5 din acțiune, privind înlăturarea controlului de către prefect și trimiterea dosarului direct la CCSD de către M. București este neîntemeiată și va fi respinsă ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., tribunalul având în vedere admiterea în parte a acțiunii, respectiv capătul 1 din acțiune în contradictoriu cu pârâtul M. București prin primar general, a obligat acesta din urmă la plata către reclamanți a sumei de 250 lei cheltuieli de judecată – onorariu avocat.

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C. A., C. C. și F. D. și pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și M. București prin P. G..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții reclamanți C. A., C. C. și F. D. au arătat că în mod greșit instanța de fond a stabilit dreptul la măsuri reparatorii doar pentru suprafața de 54,80 mp, reprezentând o parte din curtea imobilului, deținut de autorii reclamanților în exclusivitate și nu a stabilit măsuri reparatorii și pentru terenul deținut de celălalt cumpărător, familia C. N. și A., respectiv cota de ½ din terenul în suprafață de 140 mp situat sub construcție și cota indiviză deținută de autorii reclamanților din terenul care reprezenta curtea de trecere.

În contractul de vânzare-cumpărare nr._.03.1950, la pagina 1 alin. 7, se precizează ca suprafata totală a terenului aferent imobilului vândut de Tivia zisa T. Hellmann, către cumpărătorii A. C. și NicolaeChioran, respectiv catre F. C. si P. C. (autorii reclamantelor), era de 295 mp, din care suprafata construită era de 140 mp, iar restul de 155 mp reprezenta curtea, conform schitei anexate la acest inscris. Din suprafata totala de teren de 155 mp, reprezentând curtea imobilului, curtea din spatele imobilului ( din fund, astfel cum a fost identificata prin actul de vinzare- cumparare nr._/30.03.1950) avea o suprafata totala de 110,58 mp, fiind partajata intre cei doi cumparatori, autorilor recurentelor revenindu-le lotul cu nr. II, in suprafata de 54,80 mp, pentru care s-a stabilit dreptul la despagubiri prin sentinta pronuntata de instanta de fond.

Diferenta de curte, in suprafata de 44,42 mp reprezenta curtea ( gangul de trecere) dintre cele doua corpuri de cladire existente pe terenul respectiv, suprafata de teren ramasa in indiviziune intre cei doi cumparatori din actul de vinzare nr._/30.03.1950.

Având in vedere ca fiecare din acestia detineau cite un apartament compus din acelasi numar de incaperi, cu o suprafata identica, rezulta ca fiecare din ei detinea si jumatate din terenul de sub constructie ( adica cite 70 mp din totalul de 140 mp), cât si câte 22,21 mp din curtea de trecere, adica fiecare cumparator detinea a 92,21 mp de teren, aflat in indiviziune perpetură și fortata.

In concluzie, rezulta ca reclamantele au dreptul la masuri reparatorii in echivalent pentru o suprafata totala de teren de 147,01 mp, compusa din terenul in suprafata de 54,80 mp din curtea din funnd, ""aflat in proprietate exclusiva, cit si din terenul in suprafata de 92,21 mp, detinut de autorii recurentelor in indiviziune cu familia C..

Suprafata de 147 mp teren detinuta de autorii recurentelor in .. 76-78 (fostă Taras Sevcenco nr. 76- 78), preluata de stat prin nationalizare, impreuna cu apartamentul nr. 2, de la autorii recurentelor, C. F. si P., este confirmata si de adresa nr. A 269/ 28.04.2008, emisa de . care la ultimul alineat se arata ca, la data demolarii imobilelor din .. 76- 78, statul detinea 110 mp teren si 39 mp constructie, aceasta parte din imobil fiind cea nationalizata pe numele autorilor recurentelor reclamante. Acestea au in vedere si faptul ca apartamentul nr. 1 si terenul aferent, nationalizat de la familia C., a fost restituit acestora in baza Decretului nr. 448/ 1956, astfel cum se arata in aceeasi adresa emisa de . ca singura proprietate nerestituita anterior anului 1990, a fost cea nationalizata de la autorii recurentelor, adica apartementul nr. 2 si terenul de 147 mp ( din adresa fostului ICRAL, aceasta parte de proprietate rezulta ca este inregistrata cu 149 mp teren, din care 110 mp neconstruit si 39 mp construit).

In concluzie, rezulta ca statul a preluat abuziv de la autorii recurentelor, pe linga apartamentul nr.2 si terenul situat in fundul curtii, in suprafata de 54,80 mp, identificat cu nr. II, pentru care instanta de fond a constatat calitatea recurentelor reclamante de persoane indreptatite la masuri reparatorii in echivalent si terenul in suprafata totala de 92,21 mp, aflat in indiviziune fortata cu familia C., din care 70 mp din terenul de 140 mp situat sub constructie si 22,21 din terenul reprezentind curtea interioara( de trecere), deci in total recurentele au dreptul la masuri reparatorii in echivalent pentru o suprafata de teren de 147 mp si nu doar de 54,80 mp, cât a acordat instanta de fond.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveste capatul 5 subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat obligarea piritului M. Bucuresti sa trimita dosarul administrativ aferent notiflcarii nr. 1788/2001, direct la Comisia Centrala pentru Stabilirea-Des"pagubirilor, in vederea derularii procedurii de stabilire și plata a despagubirilor, in echivalent pentru imobilul preluat abuziv, conform dispozitiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Este adevărat că art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2000 astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile / deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.

In speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că recurentele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.

Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dispozițiile art. 16 alin. 2/1 din Titlul VII al Legii 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.

Măsura înaintării centralizate a dosarelor, de către Instituția Prefectului, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus, prin lege, pentru a se degreva Comisia Centrală de obligația de a efectua controlul de legalitate al măsurilor dispuse de primari, prin dispozițiile emise.

Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală, constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, prin emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.

Pârâtul M. București prin P. G. va fi obligat sa pună in executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea si s-a stabilit dreptul subsemnatului reclamant pentru a beneficia de masurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fara a mai adopta alte masuri suplimentare, care sa poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.

Recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat prin motivele de recurs că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamanților, având drept obiect imobilul situat în M. București, .. 78, sector 2, nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București, și astfel nu se poate declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând titlul de despăgubire.

Or, față de aceste dispoziții legale mai sus amintite, instanța care a analizat pe fond acțiunea promovată de către reclamanți, trebuia să oblige M. București să emită o dispoziție prin care se propun măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Ulterior emiterii dispoziției, dosarele de despăgubire aferente acestor dispoziții se transmit Prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate ce va fi emis de către Instituția Prefectului, în condițiile legii.

Consideră că trecerea peste etapele mai sus amintite reprezintă o soluție nejudicioasă, în condițiile în care însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel "legiuitor pozitiv".

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul pârât M. București prin P. G. a arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoarea este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natura.

Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu. conținutul oricărui drept."

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Notificarea reclamantului urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă doar în parte potrivit legii, se va emite o dispoziție de restituire, iar pentru partea de imobil nerestituită se va emite o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct. 23.1 din OG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu o îndreptățește pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea bunului.

Recurentul-pârât a mai criticat sentința primei instanțe și sub aspectul cheltuielilor de judecată, pe care le consideră ca fiind acordate greșit, întrucât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

În condițiile Legii nr. 10/2001, tatăl recurentelor reclamante, C. I., a formulat notificarea nr.1788/27.07.2001, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, . nr. 78 (fost nr. 76)sector 2.

Potrivit dispozițiilor art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001 unitatea deținătoare era obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.22 să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

În speță, se constată că recurentul pârât M. București prin Primar G. nu a respectat acest termen legal în raport de data notificării (27.07.2001).

Susținerile acestui recurent în sensul că, termenul de 60 zile începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.22 din Legea nr.10/2001 și că până la data introducerii acțiunii nu se împlinise acest termen, nu pot fi avute în vedere de către instanță.

Astfel, de la data formulării notificării (27.07.2001) și până la data formulării contestației de față au trecut aproape 11 ani, deși termenul legal de soluționare a notificării era potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001 de 60 de zile, timp în care recurentul pârât a stat în pasivitate și nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, de admitere sau respingere a notificării, conform Legii nr.10/2001.

Absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat de către tribunal, în condițiile legii speciale.

De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că o astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Prin urmare, instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării este competentă să examineze și fondul pretențiilor, administrând probele necesare și dispunând asupra restituirii în natură. Persoanei îndreptățite trebuie să i se recunoască posibilitatea de a-și valorifica în fața instanței drepturile recunoscute de lege, la fel ca și persoanele care au primit un răspuns de la unitatea notificată, neexistând nici o rațiune pentru care cele două categorii de beneficiari ai legii să fie tratate diferit. A considera că, în situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și fondul cauzei, ar reprezenta un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar împiedica persoanele îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aștepte timp nelimitat un răspuns și să fie la discreția unității notificate, care de cele mai multe ori nu este interesată să dea un răspuns favorabil.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În speță, soluționând fondul notificării, instanța de fond a apreciat în mod corect că recurentele reclamante au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Însă, Curtea reține că prima instanță, soluționând fondul notificării, a reținut greșit că acestea sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru apartamentul nr. 2 și pentru curtea din fund în suprafață de 54,80 mp și respectiv pivniță.

Astfel, conform actului de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950, A. și N. C., pe de o parte, F. și P. C. pe de altă parte, au cumpărat imobilul din București .. 78 fost 76, construcție și teren, de la Helman Tivia zisă și T., care deținea proprietatea asupra imobilului în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/03.07.1915 și în baza actului de schimb autentificat sub nr._/25.06.1937. În act se indică suprafața totală a terenului de circa 295 mp, din care 140 mp sub construcție, iar restul de 155 mp fiind curte. Cumpărătorii au partajat imobilul prin același act, familiei C. revenindu-i apartamentul nr. 2 compus din hall, două camere, bae și bucătărie, wc – literele D,E,F,G,H și I la parte și camera cu litera N la etaj, curtea din fund ce poartă numărul II de 54,80 mp și respectiv pivniță.

Instanța de fond, la stabilirea întinderii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a fost proprietatea autorilor recurentelor reclamante nu a avut în vedere și suprafața de teren situată sub construcție, care era deținută în cote egale de către proprietarii celor două apartamente ce compuneau construcția. Această concluzie se desprinde din faptul că cele două unități locative deținute în proprietate de A. și N. C., pe de o parte, F. și P. C. pe de altă parte, în baza actului de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950, aveau aceeași componență și suprafețe identice.

Prin urmare, Curtea apreciază că recurentele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent și pentru suprafața de teren situată sub construcția în prezent demolată, suprafață ce era deținută în coproprietate de autorii recurentelor reclamante împreună cu A. și N. C.. Având în vedere că în actul de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950 se indică suprafața totală a terenului de circa 295 mp, din care 140 mp sub construcție, chiar dacă în fișa tehnică a imobilului nu se indică suprafața locuită de autorii recurentelor, Curtea apreciază, față de faptul că cele două apartamente ce formau construcția în suprafață de 140 mp aveau aceeași componență și suprafață, că recurentele reclamante sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru suprafața de 70 mp din terenul total de 140 mp ocupat de construcție.

Totodată, potrivit actului de vânzare-cumpărare și de partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950 suprafața totală de teren pe care s-a aflat construcția era de 295 mp. Prin urmare, cele două familii coproprietare dețineau, potrivit actelor, câte un apartament în clădire (cu aceeași componență și suprafață), teren în proprietate exclusivă, ce reprezenta curțile celor două unități locative, astfel cum au fost partajate de coproprietari, precum și curtea de trecere în suprafață de 50,01 mp, constând în diferența de teren rezultată prin scăderea suprafețelor ocupate de curțile nr. I și II (menționate în actele de proprietate) și a suprafeței de teren ocupată de construcție.

Prin urmare, față de cele arătate, Curtea apreciază că recurentele reclamante au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr.10/2001 atât pentru construcția reprezentată de apartamentul nr. 2 format din hall, două camere, bae și bucătărie, wc – literele D,E,F,G,H și I la parte și camera cu litera N la etaj, respectiv pivniță cât și pentru terenul în suprafață totală de 147,5 mp (54,80 mp curtea din fund, 70 mp teren sub construcție și 25,05 mp parte din curtea de trecere).

În ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor, Curtea reține că Legea nr. 247/2005 a modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII din acest act normativ reglementând sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură. În acest sens, art.13 alin.(1) precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr.247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin.(5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Potrivit acestui text de lege rezultă că intimatul pârât M. București prin Primar G. nu mai are competența legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea acestora în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv instituției competente (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), conform art.16 alin.(2) din Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Mai mult, despăgubirile acordate în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt suportate din fondul special constituit, iar nu din bugetul unității administrativ teritoriale.

Prin urmare,cuantumul și plata despăgubirilor la care sunt îndreptățite recurentele reclamante urmează să se facă potrivit dispozițiilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce privește critica recurentului pârât M. București prin Primar G. sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, Curtea reține că potrivit art.274 alin.1 Cod procedură civilă „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Textul art. 274 din Codul de procedură civilă, instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Prin urmare, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

În speță, instanța de fond a admis acțiunea formulată împotriva pârâtului M. București prin P. G., constatând încălcarea de către acesta a dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prin nesoluționarea în termen legal a notificării cu care a fost investit de către tatăl recurentelor reclamante, soluție în raport de care pârâtul are calitatea de parte căzută în pretenții. Culpa sa procesuală nu ar fi existat doar dacă pretențiile recurentelor reclamante cu privire la imobilul notificat ar fi fost recunoscute de bună voie de către recurentul pârât, în cadrul procedurii administrative ori, cel mai târziu, până la prima zi de înfățișare. Cum în cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste situații, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că recurentului pârât M. București prin Primar G. îi revine obligația de a suporta cheltuielile făcute de reclamant cu acest proces.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de reclamante cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin P. G. de a înainta în mod direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul administrativ aferent notificării împreună cu hotărârile judecătorești pronunțate, Curtea apreciază că acesta este întemeiat.

Astfel, fata de dispozitiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 si ale Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 care stabilesc cerinta de inaintare a documentatiei catre Prefect pentru emiterea avizului de legalitate, Curtea constata ca in cauza intregul control de legalitate, sub toate aspectele cauzei, a fost efectuat in mod direct de catre instanta de judecata, situatie in care controlul de legalitate din partea Prefectului nu mai poate fi efectuat, fiind asadar nu doar inutil, ci in mod legal imposibil de efectuat. Aceasta intrucat ar fi de neconceput ca acest control de legalitate din partea organului administratiei publice sa cenzureze insasi hotararea instantei de judecata, dupa cum nu exista vreo cale de atac pe care Prefectul sa o poata exercita impotriva sentintei tribunalului ( controlul de legalitate conferit de lege in atributiile Prefectului in domeniul Legii nr. 10/ 2001 fiind conceput ca un control exclusiv pentru faza administrativa a procedurii Legii nr. 10/ 2001, cand prefectul poate contesta dispozițiilor de restituire emise de primari ).

In cauza prezenta toate aspectele puse in discutie in cauza, de la dreptul la masuri reparatorii al reclamantelor, calitatea acestora de persoane indreptatită si natura masurilor reparatorii cuvenite, au fost transate de instanta de judecata, solutionarea propriu-zisa si efectiva, in mod irevocabil, a notificarii s-a facut de catre instanta de judecata competenta, prin hotarare judecatoreasca, asadar legalitatea acordarii de masuri reparatorii a fost stabilita de instanta. Asa fiind, este exclusa procedura de inaintare a documentatiei notificarii catre Prefect pentru exercitarea controlului de legalitate, acest control de legalitate exercitandu-se exclusiv asupra actelor emise de primari si fiind exclus a se concepe un control de legalitate pe care Prefectul l-ar exercita asupra hotararii judecatoresti.

Este, in mod evident, excesiv si total nejustificat in contextul cerintelor impuse de art. 6 din CEDO, sa fie inaintata documentatia catre Prefect doar ca aceasta institutie sa o inainteze in mod centralizat catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, centralizarea la nivelul Prefectului a documentatiilor administrative nefiind un scop in sine, o etapa delimitata ca atare – cu un anumit scop - in cadrul procedurii, ci inaintarea documentatiei catre Prefect are ca scop controlul de legalitate, centralizarea reprezentand o simpla metoda de lucru.

Pentru aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ. va fi respins recursul formulate de pârâtul M. București prin P. G. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, va fi admis recursul reclamantelor si modificata in parte sentinta recurata, in sensul ca vor fi admise capetele 1 și 5 de cerere în contradictoriu cu M. București, prin P. G.. Se va constata dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, . nr. 78 (fost 76), sector 2, constând în teren în suprafață de 147,5 mp și construcția reprezentată de apartamentul nr. 2 (având hall, 2 camere, baie, bucătărie, wc la parter și cameră la etaj și pivniță), astfel cum apare descrisă în contractul de vânzare-cumpărare și partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. Va fi obligat M. București, prin P. G., să înainteze dosarul notificării, însoțit de hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză, direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În baza art.274 Cod procedură civilă, va fi obligat recurentul pârât M. București prin Primar G., ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către recurentele reclamante, reprezentând onorariu apărător conform chitanței aflată la dosar (fila 35).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de M. București prin P. G. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile nr. 1560/21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenții-reclamanți C. A., C. C. și F. D. și cu intimații-pârâți P. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C. A., C. C. și F. D. împotriva aceleiași sentințe civile.

Modifică în parte sentința recurată, astfel:

Admite capetele 1 și 5 de cerere în contradictoriu cu M. București, prin P. G..

Constată dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, . nr. 78 (fost 76), sector 2, constând în teren în suprafață de 147,5 mp și construcția reprezentată de apartamentul nr. 2 (având hall, 2 camere, baie, bucătărie, wc. la parter și cameră la etaj și pivniță), astfel cum apare descrisă în contractul de vânzare-cumpărare și partaj voluntar autentificat sub nr._/30.03.1950, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.

Obligă M. București, prin P. G., să înainteze dosarul notificării, însoțit de hotărârile judecătorești pronunțate în prezenta cauză, direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe intimatul-pârât M. București, la 600 lei cheltuieli de judecată către recurenți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22.01.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. L. M. D. F. G. F. C.

GREFIER,

S. V.

Red. DLM

Tehnored. DLM/PS 2 ex.

07.02.2013

Jud. fond: R. M. C.

← Strămutare. Sentința nr. 70/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acţiune în constatare. Decizia nr. 110/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cereri. Decizia nr. 1661/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 547/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 70/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 110/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 716/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 2032/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1701/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI