Pretenţii. Decizia nr. 544/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 544/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2013 în dosarul nr. 21094/3/2012
Dosar nr._
(369/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.544
Ședința publică din 26.03.2013
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. PAULIANA V., împotriva sentinței civile nr.5 din 04.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, având în vedere împrejurarea că recurenta - reclamantă, în temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea recursului și în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.06.2012, reclamanta A. Pauliana V. a solicitat obligarea pârâtului S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale provocate mamei sale, C. A., ca urmare a suferințelor și umilințelor îndurate în timpul condamnării și arestării acesteia pentru delictele de uneltire contra ordinii sociale, conform art. 209 din Codul penal anterior, în baza sentinței nr.1546/1950, pronunțate de Tribunalului M. București.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a depus întâmpinare.
Reclamanta a depus la dosar sentința nr.1546/1950 pronunțată de Tribunalul M. București și alte înscrisuri comunicate de CNSAS din dosarul de condamnare.
Prin sentința civilă nr.5/04.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că, potrivit sentinței nr. 1546/1950 a Tribunalului M. București, mama reclamantei, A. A. a fost condamnată la 10 luni de închisoare corecțională, 1 an interdicție și 400 lei amendă pentru delictele de uneltire contra ordinii sociale conform art. 209 din Codul penal anterior, arestarea având loc la 27.12.1949.
În ceea ce privește chestiunea despăgubirilor solicitate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurilor care fac obiectul legii, tribunalul a reținut că în privința capătului de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, întrucât art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Tribunalul a expus pe larg considerentele deciziei Curții Constituționale și a concluzionat că, față de caracterul obligatoriu al acesteia, după publicarea în Monitorul Oficial, cererea de acordare de despăgubiri urmează a fi respinsă nu pentru considerente care țin de nedovedirea prejudiciului cu caracter moral ci din lipsa unui temei legal care să permită repararea cu caracter pecuniar a acestuia.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod de procedură civilă, recurenta – reclamantă A. Pauliana V., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr.221/2009, art.504 – 507 Cod de procedură penală și 998 – 999 Cod civil, recurenta – reclamantă a arătat, în esență, că prin sentința recurată au fost încălcate drepturile omului și Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste), prin care se interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste și recunoaște expres regimul de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
Recurenta-reclamantă a făcut referire la Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și la Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor sa faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor (inclusiv foștilor deținuți politici, din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente si torturii care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență și a susținut că România a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E., în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului totalitar.
Aceasta a arătat că în urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, se refuză adoptarea unei legi care să înlăture eroarea de tehnică legislativă prin separarea regimul juridic al „indemnizației" prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 de cel al despăgubirii pentru prejudicii morale" reglementate de Legea nr. 221/2009, iar în acest mod, victimelor regimului totalitar comunist le este încălcat dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile morale, garantate de actele internaționale, sub pretextul că beneficiază de un drept de securitate socială, a cărui natură juridică este pervertită printr-o eroare de tehnică legislativă.
Recurenta – reclamantă a precizat că nu a beneficiat de indemnizația prevăzuta de Decretul – Lege nr.118/1990 ori de vreo altă măsură reparatorie și că nu există o fundamentare temeinică în expunerea de motive a Legii nr.221/2009 pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile morale, ceea ce impunea efectuarea unei distincții legislative între compensațiile pentru daune morale și despăgubirile materiale. Aceasta a expus condițiile de detenție suportate de mama sa, situația persoanală și materială a familiei, a arătat că nu dispune de condiții materiale corespunzătoare și nici de resurse materiale și a insistat asupra consecințelor pe care condamnarea mamei a avut-o asupra sănătății ambelor.
În opinia recurentei, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului de constituționalitate nu creează un vid legislativ ci deschide posibilitatea analizării prezenților în conformitate cu prevederile în vigoare pentru despăgubiri civile (daune materiale și morale) în baza art. 504-507 Cod Penal și art. 998-999 Cod Civil.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, ale art.504-507 Cod de procedură penală și ale art.998-999 Cod Civil.
Recurenta – reclamantă a anexat cererii de recurs, în fotocopii, certificatele medicale nr.3640/17.10.1992, nr.2163/09.10.1992, nr.654/07.10.1997, cupon de mandat poștal reprezentând drepturile bănești de care beneficiază, precum și o listă de dosare în care au fost admise cereri de chemare în judecată având un obiect similar.
Intimatul – pârât, legal citat, nu a formulat întâmpinare și nu a învederat Curții excepțiile și apărările sale.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.3 din Legea nr.221/2009 și art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile depuse la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul exercitat în condițiile art.304 ind.1 Cod proc.civ., nu este fondat și urmează să fie respins.
Sub un prim aspect, Curtea constată că deși din înscrisurile depuse la judecata în primă instanță rezultă că fapta pentru care a fost condamnată mama reclamantei, respectiv delict de uneltire contra ordinei sociale, a fost reținută în legătură cu activitatea desfășurată pentru sprijinirea unei organizații legionare, condusă de B. S., nici pârâtul și nici tribunalul, în baza rolului activ, nu au adus în dezbatere incidența dispozițiilor art.7 din Legea nr. 221/2009.
În consecință, având în vedere că în cauză a declarat recurs doar reclamanta, în considerarea principiului non reformatio in pejus, Curtea nu poate face aplicare dispozițiilor art.7 din Legea nr. 221/2009, întrucât ar agrava situația recurentei-reclamante în propriul recurs.
Prin urmare, Curtea reține caracterul politic al condamnării suferite de autoarea recurentei-reclamante în sensul dispozițiilor cuprinse în Legea nr.221/2009 și împrejurarea că această condamnare cu caracter politic este susceptibilă de a produce prejudicii morale și materiale importante persoanei condamnate și familiei acestuia, însă problema de drept ce trebuie analizată în speță este aceea de a stabili dacă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești care face obiectul controlului judiciar, Legea nr.221/2009 putea constitui fundament juridic pentru admiterea cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost întemeiată pe prevederile Legii nr.221/2009; art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr.1358 din 21 octombrie 2010 și nr.1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispozițiilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, și art.147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Curtea reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 își încetaseră efectele, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.
Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, Curtea consideră că judecarea prezentei cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către recurentei- reclamante prin cererea de chemare în judecată.
Niciun argument de ordin legal ori convențional nu justifică recunoașterea ultraactivității art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Sub acest aspect, Curtea constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
Potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Curtea apreciază că deciziile Curții Constituționale au – așa cum o arată și Constituția – efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept și că, făcând aplicare în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține nici încălcarea art.1 Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece recurenta-reclamantă, nu se află în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, nu obținuse recunoașterea pretențiilor sale printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul său o creanță susceptibilă de executare.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice a drepturilor de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza A. ș.a. împotriva României, par.137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul solicitanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca protecția oferită de art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, ea neavând de protejat un „ bun” sub forma „speranței legitime” izvorâte dintr-o legislație care-i oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condițiile art.1-5 din Legea nr.221/2009, fără însă a-i garanta recunoașterea efectivă a acestui drept.
Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria).
În decizia sa asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept.
Cu referire la situația concretă a reclamantei, așa cum s-a reținut anterior, aceasta nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale.
Nu în ultimul rând, Curtea arată și că prin Decizia 12/19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale numerele 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 din Cod de procedură civilă, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial – 07.11.2011 – ea este obligatorie pentru instanțe.
Nu se poate afirma nici că ar fi trebuit să se facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Rezoluției nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ori a Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., deoarece ele nu pot constitui temei de drept al unei acțiuni în justiție.
Astfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art.20 alin.2 din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene iar celelalte documente internaționale invocate de recurentă conțin principii pe care statele părți trebuie să le respecte, având însă libertatea de a reglementa modul de punere în aplicare a acestora.
De asemenea, Curtea reține că exercitarea controlului judiciar prin intermediului recursului urmărește verificarea modului în care instanța anterioară a făcut aplicarea legii la speța dedusă judecății.
Așadar, instanța de recurs trebuie să verifice hotărârea atacată prin raportare la motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.
După cum se poate observa, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, care este o lege cu caracter special în materia acordării de despăgubiri. La data formulării cererii de chemare în judecată (08.06.2012), erau pronunțate deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și respectiv și nr.1360/2010 și expirase termenul de 45 de zile, prevăzut de Legea nr. 47/1992, astfel că reclamanta avea obligația de a arăta în cererea de chemare în judecată că își întemeiază pe dispozițiile art. 504-507 Cod procedură penală sau pe cele ale art. 998-999 din Codul civil, dacă ar fi înțeles să învestească instanța cu cereri de despăgubire având aceste temeiuri de drept.
Față de conținutul cererii de chemare în judecată și de împrejurarea că dispozițiiile legale sus-menționate presupun condiții diferite pentru exercițiul dreptului la acțiune, Curtea apreciază că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009, este legală și că nu se impune examinarea legalității sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 504-507 Cod procedură penală, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 din Codul civil, întrucât recurenta-reclamantă nu a indicat aceste temeiuri de drept la judecat în primă instanță.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 304 ind.1 Cod proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. PAULIANA V., împotriva sentinței civile nr.5 din 04.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehdact.R.L./S.G.P.
2 ex./25.06.2013
TB-S.4 – L.E.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1163/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1484/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
