Revendicare imobiliară. Decizia nr. 351/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 351/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2013 în dosarul nr. 23002/299/2007
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 351 R
Ședința publică de la 19.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții pârâți M. A. și M. L., împotriva deciziei civile nr. 924A/11.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante P. D., R. D. G., R. E. M. și R. E. S., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții pârâți M. A. și M. L. personal și asistați de avocat Usatai V., cu împuternicire avocațială la dosar, intimatele reclamante R. D. G. și R. E. M. personal și asistate de avocați I. A. M. și A. G., cu împuterniciri avocațiale la dosar și intimatele reclamante P. D. și R. E. S. reprezentate de aceeași avocați.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către Primăria Municipiului București relații.
Apărătorul recurenților pârâți M. A. și M. L., avocat Usatai V., depune la dosar certificatul de deces al avocatului A. A. M. și solicită acordarea unui termen scurt pentru ca partea să-și angajeze un alt apărător.
Recurenții pârâți M. A. și M. L. personal arată că sunt mulțumiți de serviciile domnului avocat Usatai V. și nu înțeleg să apeleze la serviciile altui avocat.
Apărătorul recurenților pârâți M. A. și M. L., avocat Usatai V. depune la dosar înscrisuri, respectiv răspunsul primit în urma demersurilor între prinse la Primăria Municipiului București. Comunică și părții adverse o copie de pe acestea.
Apărătorii intimatelor reclamante P. D., R. D. G., R. E. M. și R. E. S. arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua la cunoștință de înscrisurile comunicate astăzi.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților pârâți M. A. și M. L., avocat Usatai V., în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. solicită casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de Judecătoria sector 1 ca temeinică și legală, în sensul că acțiunea promovată de reclamante este lipsită de temei legal. Arată că s-au înscris în fals referitor la înscrisul aflat la fila 86 semnat de R. D., care nu se află în posesia acesteia în original. Adresele depuse la dosar și răspunsul adresat la solicitarea instanței lămurește aspectul că R. D. a depus o cerere în baza Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă. Dacă originalul nu poate fi produs ca atare nici de o instituție a statului și nici de persoana respectivă, art. 139 C.pr.civ. prevede că acest înscris nu poate fi luat în considerare ca mijloc de probă.
Prima adresă de la P.M.B. atestă că figurează cereri de restituire în natură prin echivalent în echivalent în baza Legii nr. 10/2001 formulate de mai mulți revendicatori, care până la acest moment nu sunt soluționate. La dosar este depusă dovada în acest sens. Cealaltă adresă de la P.M.B arată că în evidența Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 figurează cererea prin care petiționarea R. D. a solicitat restituirea în natură. Cererea a fost soluționată prin care s-a respins cererea de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri pentru lipsa calității procesuale active. Arată că în baza Legii nr. 112/1995 există Dispoziția nr. 808/1998 a Primarului General prin care s-a restituit în proprietatea reclamantelor o suprafață de teren și o parte din imobilul situat în . ia act că acesta a fost temeiul juridic pe care s-au bazat revendicatoarele, care s-au judecat cu P.M.B., ei nefiind notificați, iar P.M.B. a dispus restituirea unei părți din imobil.
Reclamantele nu au formulat notificare sau cereri în baza Legii nr. 112/1995. Să se constate că vânzarea s-a făcut în mod efectiv către foștii chiriași, care dețin imobilul de peste 50 de ani. Numitul R. G. a depus în termen, în calitate de chiriaș, mai multe adrese către statul român ca acesta să refacă subsolul și parterul imobilului distrus de bombardamente.
Mai solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și să se constate că sentința pronunțată de Judecătoria Sector 1 este temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților reclamanți P. D., R. D. G., R. E. M. și R. E. S., avocat I. A. M., solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală. Respingerea excepției de inadmisibilitate. Arată că reclamantele au formulat cereri atât în baza Legii nr. 10/2001, cât și în baza Legii nr. 112/1995, iar acestea nu au fost soluționate, deci aceasta procedură pe Legea 10/2001 nu poate fi privită ca o procedură singulară și obligatorie, atâta timp cât reclamantele s-au adresat autorităților statului și nu au primit nici un răspuns. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocată de recurenți, solicită respingerea acesteia, având în vedere că imobilul a fost cumpărat de tatăl reclamantelor în anul 1945 și acesta este titlul de proprietate al părților, care urmează a fi comparat cu titlul pârâților și nu certificatul de moștenitor nr. 131/1996, bunul nefiind trecut în acest certificat. Să se aibă în vedere că reclamantelor li s-a restituit apartamentul de la etajul 2 și de la subsolul imobilului.
Apărătorul intimaților reclamanți P. D., R. D. G., R. E. M. și R. E. S., avocat A. G., solicită respingerea recursului ca nefondat. Recurenții au pretins că au fost de bună credință la încheierea actului de vânzare cumpărare în aprilie 1997. Arată că nici vânzătorul, statul român și nici cumpărătorii, recurenții din acest dosar, nu au fost de bună credință. Vânzătorul fusese sesizat cu o cerere de restituire prin care se solicita restituirea în natură a imobilului. Această cerere nu a fost soluționată, cerere care interzicea vânzarea imobilului, care a fost vândut împotriva legilor și a normelor. Să se constate că se solicită restituirea în natură a imobilului. Față de această cerere vânzătorul nu trebuia să vândă, ci să soluționeze cererea. Cumpărătorul nu a fost de bună credință.
Se pretinde că în mod greșit instanța de apel a luat în considerare o hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată în anul 1997. Văzând că nu se soluționează cererea de restituire în natură au promovat acțiunea în revendicare și s-a constatat că sunt proprietarii imobilului și a fost obligată P.M.B. la restituirea acestuia. Nu se cunoștea că a fost făcută vânzarea apartamentului. Să se constate că reclamantele sunt proprietarele de drept a acestui imobil, iar statul român este obligat la restituirea acestuia.
Se susține de recurenți că titlul lor de proprietate ar fi mai bine caracterizat și că dețin acest bun. În operația de comparare a titlurilor se pleacă de la titlul original al autorului lor R. G., care nu a pierdut niciodată proprietate asupra imobilului, care a fost transmis moștenitorilor legali, astfel statul român a vând ceva ce nu-i aparținea.
Se pretinde că reclamantele nu au făcut dovada notificării înainte de . Legii nr. 112/1995. Să se constate că au făcut această dovadă prin înscrisul aflat la filele 86-87 din dosar. Din actele dosarului reiese că autorul lor a cumpărat un imobil bombardat în anul 1945. Cu finanțarea primită a reușit refacerea a unui părți de imobil, cealaltă parte fiind refăcută de statul român. Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10.12.2007, reclamanții R. D. G., R. E. M., R. E. S. și P. D. au chemat în judecată pârâții M. A. și M. L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului din București, ., sector 1, compus din o cameră, vestibul, baie, S., bucătărie, cămara, 2 balcoane, camera serviciu mansardă, în suprafață utilă de 64,60 mp și a cotei de 9,10% din părțile de folosință comună ale imobilului și 13.59 mp teren situate sub construcție.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către tatăl lor, R. G., (cunoscut și sub numele de G. Rata) în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31 mai 1945 și transcris sub nr. 8598/31.05.1945; imobilul fiind avariat de bombardament, iar tatăl reclamanților din surse proprii a renovat și construit acest imobil.
Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat de către stat, în mod abuziv, fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, tatăl lor neîncadrându-se în categoria persoanelor pentru care se putea face naționalizarea imobilelor, deoarece în anul 1950 tatăl reclamanților era achizitor.
La data de 08.07.1997, reclamanții s-au adresat Judecătoriei Sectorului 1 București cu o acțiune prin care solicitau să se constate calitatea lor de proprietari asupra terenului în suprafață de 277 mp și asupra apartamentelor de la parter și etajul 1 și lăsarea în deplină proprietate, posesie și folosință a imobilului din ., sector 1, București, litigiu ce s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București. Prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997 a fost admisă acțiunea reclamanților, instanța constatând că reclamanții sunt proprietarii imobilului mai sus menționat și a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
În susținerea cererii, reclamanții au depus la dosar un set de înscrisuri.
La data de 02.02.2008 pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal admiterea excepției inadmisibilității și, în consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă și în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință de la 10.03.2008 instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
Prin încheierea de ședință de la 20.10.2008 instanța a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea construcții civile, având ca obiectiv identificarea imobilului situat în București, ., sector 1, să se stabilească valoarea de circulație a acestuia și dacă există identitate între forma inițială și cea actuală.
La data de 23.01.2009 s-a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert tehnic B. G. filele 108 – 111 dosar.
Prin sentința civilă cu nr._/22.11.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.05.1945 de Tribunalul Ilfov Secția notariat, tatăl reclamanților R. G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., compus din teren în suprafață de 277 mp și construcția edificată pe teren, avariată de bombardamente. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele G. R. – anexa de București poziția 22.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 131/06.05.1996 eliberat de B.N.P. M. V., reclamanții sunt moștenitorii defunctului R. G., decedat la data de 23.06.1976.
S-a mai reținut că pârâții au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 273/24.03.1997, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată 08.07.1997, ce a formulat obiectul dosarului nr._/1997, soluționat prin sentința civilă nr._/25.11.1997, pe care au invocat-o reclamanții în prezenta cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare, chiar și având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, încheiate cu bună-credință, rămân valabile și, deci, dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.
Pârâții la cumpărarea imobilului în litigiu, au avut convingerea legitimă că statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 valabilitatea titlului statului nu fusese contestată de foștii proprietari, neexistând nici o acțiune în revendicare pe rolul instanțelor, astfel că în favoarea pârâților operează buna-credință consacrată de dispozițiile art. 1899 alin. 2 Cod civil, prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.
Potrivit dispozițiilor art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Față de considerentele expuse, având în vedere criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. 2 și art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că titlul pârâților este mai bine caracterizat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de 31.01.2011, sub nr._/299/2007.
În dezvoltarea motivelor de apel reclamanții au arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia – art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Au arătat că au investit instanța de fond cu o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil, în aceste condiții buna-credința a chiriașilor cumpărători nu are relevanță în cauză, deoarece având în vedere că atât reclamantele, cât și pârâții dețin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate al imobilului, se impunea compararea titlurilor autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate, urmând să aibă câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Deci, în cauza este relevant titlul autorului și nu buna-credință a chiriașului dobânditor, deoarece buna-credință nu constituie un mod de dobândire a proprietății, ci titlul este cel care se pune în discuție.
De asemenea, la vânzarea unui imobil ambele părți trebuie să fie de bună-credință atât vânzătorul – statul, cât și cumpărătorul – chiriașul, iar statul nu a fost de bună-credință deoarece cunoștea demersurile făcute de către reclamante prin solicitarea restituirii în natură a imobilului.
S-a mai susținut că în analiza unei astfel de cereri, în revendicare, nu poate fi ignorată jurisprudența constantă și recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privata consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin prisma acestei aprecieri s-a constatat ca fostul proprietar deține „un bun" în sensul Convenției, înțeles ca „drept efectiv", chiar în condițiile în care decizia irevocabilă prin care s-a confirmat dreptul său de proprietate asupra imobilului și s-a dispus restituirea în natură a acestuia a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în litigiu către chiriași.
Astfel reclamantele au promovat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/1997 a fost admisă acțiunea și s-a dispus restituirea imobilului din ., sector 1. Apoi a fost emisă dispoziția primarului nr. 808/30.03.1998, Ulterior, reclamantele au fost anunțate de către Primăria Municipiului București că imobilul a fost vândut în cursul anului 1997.
Astfel, aprecierea instanței de fond a fost apreciază greșita în sensul că acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București a fost introdusă la data de 08.07.1997, iar contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nr. 273/24.03.1997 a fost încheiat anterior și, deci, acesta ar fi valabil, când este evident că atât practica Curții Europene cât și practica instanțelor interne au statuat altfel.
Eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, în acest sens pronunțându-se Curtea de Apel București, Secția a IX-a în decizia nr. 764/R/30.11.2006. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, normă pe care judecătorul național este obligat să o aplice prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, trecerea în proprietatea statului, al imobilului din ., sector 1, compus din: teren și construcție s-a înfăptuit fără respectarea prevederilor susmenționate. Consecința acestei măsuri abuzive a statului este extrasă din dispozițiile art. 1, al. 4 și 5, din Normele metodologice: „Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995".
Prin decizia civilă nr. 924A/11.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți R. D. G., R. E. M., R. E. S. și P. D., împotriva sentinței civile cu nr._/22.11.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. A. și M. L., ambii, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, s-a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 de la etajul 1 al imobilului din București, ., sector 1, și a cotei de 9,10% din părțile de folosință comună ale imobilului, și 13,59 mp teren situat sub construcție. Totodată, au fost obligați pârâții la 835 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că apelul formulat este întemeiat, reținând că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/31.05.1945 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, transcris sub nr. 8598/1945 R. G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situate în București, . compus din teren în suprafață de 277 mp și construcția edificată pe teren, avariată de bombardamente. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele G. R. – anexa de București poziția 22.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 131/06.05.1996 eliberat de B.N.P. M. V., reclamantele sunt moștenitoarele defunctului R. G., decedat la data de 23.06.1976.
Prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sector 1 a fost admisă acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie imobilul care face obiectul prezentului litigiu.
S-a mai reținut că pârâții au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 273/24.03.1997, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată 08.07.1997, ce a formulat obiectul dosarului nr._/1997, soluționat prin sentința civilă nr._/25.11.1997, pe care o invocă reclamantele în prezenta cauză.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamantele cât și pârâții invocă un dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil.
În acest sens, în primul rând, instanța a reținut ca însuși Decretul nr. 92/1950 în ansamblul său, ca titlu al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispozițiile la data aplicării, este un titlu nevalabil în contradicție cu dispozițiile constituționale de la acea vreme și deci, nu este preferabil titlului produs de către reclamante.
Încălcând actele normative naționale și internaționale, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.
În al doilea rând, în speța dedusă judecații, titlul reclamanților fiind anterior, cu dată mai veche față de cel al statului și, oricum, titlul statului nu este valid, astfel încât, rezultă că reclamanta este cea care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâtul.
În ceea ce privește susținerile pârâților, în sensul că a fost cumpărător de bună-credință, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului cu titlu, este necesară asigurarea securității circuitului civil și recunoașterea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare etc., pe lângă toate considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a constatat că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtei. Dacă atât reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În cazul de față, titlul subdobânditorului de bună-credință provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună-credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății.
O eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica în materia nulității contractului de vânzare-cumpărare, nu și în materia acțiunii în revendicare. Constatarea bunei-credințe și respingerea acțiunii în constatarea nulității mențin valabilitatea titlului pârâților, în nici un caz nu fac din acesta unul mai preferabil.
Aceste constatări au condus tribunalul la concluzia că ambele părți se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Totodată, tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că:
„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâți M. A. și M. L. arătând următoarele:
Intimații-pârâți au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 273/24.03.1997, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată din data de 08.07.1997, ce a format obiectul dosarului nr._/1997, soluționat prin sentința civilă nr._/25.11.1997 pe care au invocat-o reclamantele în prezenta cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare, chiar și având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, încheiate cu bună-credință, rămân valabile și deci, dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.
Pârâții la cumpărarea imobilului în litigiu au avut convingerea legitimă că statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 valabilitatea statului nu fusese contestată de foștii proprietari, neexistând nicio acțiune în revendicare pe rolul instanțelor, astfel că în favoarea pârâților operează buna-credință consacrată de dispozițiile art. 1899 alin. 2 Cod civil, prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.
Contrar reținerilor instanței de apel, că reclamantele ar deține o hotărâre judecătorească ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv sentința civilă nr._/22.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/1997 prin care s-a admis acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și s-a dispus restituirea imobilului din ., Sector 1, precum și a numitei practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Constituționale statuează că: "ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementari, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Cu alte cuvinte: "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea specială nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aceasta din urma are prioritate în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, per a contrario Convenția Europeană nu se poate aplica în cazul de față întrucât ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat ca titlu de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. "Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate ( ... ) astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri."
Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci prin obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește compararea titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună-credință, instanța de apel apreciază că titlul de proprietate al reclamantelor este mai bine caracterizat și că pârâții-intimați nu pot invoca un drept legal de dobândire a proprietății.
Recurenții-pârâți apreciază că instanța de apel în mod greșit a apreciat că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat având în vedere: "criteriile de preferință consacrate de doctrina și practica judiciară în materia acțiunii în revendicare nu mai pot fi considerate valabile după . Legii nr. 10/2001, care are caracterul unei legi speciale ce deroga de la dreptul comun."
În conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, este reglementat un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași, în condițiile Legii nr. 112/1995, cu bună-credință. Astfel, potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, încheiate cu bună-credință rămân valabile și deci, dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.
Dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 prezintă un caz particular de aplicare a principiului validității aparenței în drept, error communis facit jus, care presupune întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu de preferință în beneficiul intimaților-pârâți, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat apelantele-reclamante.
Astfel, ultima persoana care deține un titlu de proprietate valabil cu respectarea legii, este recunoscută ca fiind proprietarul bunului. În caz contrar ar fi lipsit de efecte juridice un act valabil de transmitere a dreptului de proprietate între două patrimonii, ceea ce nu poate fi admis întrucât ar constitui o gravă atingere adusă siguranței circuitului civil.
Mai mult decât atât dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al CEDO. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeana încă din anii 1950 "speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În acest sens, potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
Recurenții-pârâți învederează că reclamantele nu au făcut dovada notificării înainte de . Legii nr. 112/1995 prin care să arate că ele sunt moștenitoarele defunctului R. G., fostul proprietar al imobilului, cum nu au făcut-o nici în fața Comisiei Consiliului General al Municipiului București în baza unei notificări – Legea nr. 10/2001 a calității lor de moștenitoare, iar în certificatul de moștenitor nr. 131 din 06.05.1996, BNP M. V., având ca moștenitoare pe reclamantele din prezenta cauză la rubrica" bunuri imobile" este trecut "nu s-au declarat".
În această situație, intimatele-reclamante nu pot susține că dețin un titlu de proprietate valabil din moment ce tocmai titlul care le-ar conferi această calitate, certificatul de moștenitor, la punctul 1, masa succesorală, litera B, bunuri imobile, reclamantele, în fața notarului public, declară că nu sunt bunuri imobile susceptibile a fi supuse moștenirii.
Recurenții-pârâți mai arată că nelegalitatea și netemeinicia hotărârii judecătorești atacate cu recurs constă într-o interpretare abuzivă de către instanța de apel a textelor de lege invocate de ei anterior, inclusiv a prevederilor CEDO, învederând și faptul că, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, sentința civilă nr._ din 15.09.2000 dată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 1087/1999 având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, având ca părți pe reclamantele P. D., R. D. G., R. Emîlia M., R. E. S. și pârâți Consiliul General al Municipiului București și M. A. și M. L., instanța de judecată a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a respins cererea formulată de către acestea ca fiind introdusă de persoane fără calitate. Sentința a devenit definitivă și irevocabilă prin neapelare.
Recurenții-pârâți solicită înlăturarea susținerilor intimatelor-reclamante potrivit cărora, imobilul avariat de bombardament din surse proprii a fost renovat și construit de tatăl lor" și învederează că în perioada 1951 – 1954, Statul, prin instituțiile abilitate, a reconstruit integral imobilul și l-a repartizat cu contract de închiriere actualilor proprietari foști chiriași, depunând în acest sens, copii de pe actele care au stat la baza reconstruirii imobilului de către instituțiile statului.
În drept, s-au invocat dispozițiile 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Reclamantele sunt moștenitoarele tatălui lor R. G., conform certificatului de moștenitor nr. 131/08.05.1998 eliberat de BNP M. V., iar acest imobil a fost dobândit de către tatăl lor în baza contractului de vânzare-cumpărare certificatul de moștenitor nr. 131 din 06.05.1996
Faptul că reclamantele din prezenta cauză figurează în certificatul de moștenitor la rubrica" bunuri imobile" cu mențiunea "nu s-au declarat" este lipsit de relevanță întrucât au făcut dovada deținerii imobilului de către autorul său.
Imobilul a fost preluat de către stat, fara titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 22 pagina 357, anexa de București, fiind naționalizat pe numele R. G., acesta neîncadrându-se în categoria persoanelor pentru care se putea face naționalizarea imobilelor, deoarece în anul 1950 era achizitor la Scoala Profesională de Construcție „M. B.".
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 – 481 cod civil este o acțiune în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu Legii nr. 10/2001, pentru a beneficia de prevederile acesteia în ceea ce privește buna credință a subdobânditorului cumpărător.
Soluția se impune având în vedere că anterior cumpărării imobilului de către pârâți, reclamanții făcuseră diligențe la comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cerere înregistrată sub nr. 1466/16.07.1996 de către unul din moștenitorii vechiului proprietar soluționată ulterior în mod favorabil prin emiterea dispoziției de restituire a imobilului nr. 808 din 30.03.1998. Sentința obținută ulterior nr._/25.11.1997 prin care Judecătoria Sectorului 1 București a constatat dreptul reclamantelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București deși nu a fost dată în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză și prin urmare a confirmat existența unui bun în patrimoniul reclamanților în sensul CEDO anterior cumpărării imobilului de către pârâți în baza contractului de vânzare cumpărare nr. N 279/24.03.1997.
În speță, reclamanților li s-a acordat cu drept cuvânt preferință în acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la data încheierii contractului cu statul exista o cerere de restituire a imobilului formulată de moștenitoarea fostului proprietar și prin urmare statul nu mai avea aparența că este proprietar al bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condiții strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 iar prin această probă s-a răsturnat prezumția de bună-credință a posesorului-pârât.
Ca atare, nefiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al admiterii acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor. Desigur că în raporturile dintre proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire, care variază după cum proprietarul aparent a fost de bună-credință sau de rea credință. In prezentul litigiu însă, instanța nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect.
Faptul că, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, sentința civilă nr._ din 15.09.2000 dată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 1087/1999 având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, având ca părți pe reclamantele P. D., R. D. G., R. Emîlia M., R. E. S. și pârâți Consiliul General al Municipiului București și M. A. și M. L., instanța de judecată a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a respins cererea formulată de către acestea ca fiind introdusă de persoane fără calitate nu are nicio relevanță în cauză întrucât respingerea unei asemenea cereri pe excepția lipsei calității procesuale active nu face ca această hotărâre să dobândească autoritate de lucru judecat, dovedirea calității procesuale fiind posibilă într-un alt proces cum este cel în cauza dedusă judecății.
Deși de regulă concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, în speță au fost avute în vedere neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care convenția are prioritate.
Dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin acte normative. Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană și art. 25 din Constituție, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins. Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeași normă se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință cum este și cazul speței supusă analizei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mai multe decizii (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, hotărârea Buttu contra României, G. contra României, etc.) că statul român trebuie să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Astfel Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a unui bun al altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate a reclamantului, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți M. A. și M. L., împotriva deciziei civile nr. 924A/11.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante P. D., R. D. G., R. E. M. și R. E. S..
Obligă pe recurenți la 2.200 lei cheltuieli de judecată către intimata R. E. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. C. D. L. M. D. F. G.
GREFIER,
S. V.
Red. CF
Tehnored. PS 2 ex.
25.02.2013
Jud. apel: L. E. F.
C. A.
| ← Anulare act. Decizia nr. 354/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 701/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
