Validare poprire. Decizia nr. 184/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 184/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 24884/4/2011

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 184 R

Ședința publică de la 29.01.2013

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – F. C.

GREFIER – S. V.

………………..

Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul debitor M. Justiției și de recurentul terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, împotriva deciziei civile nr. 607A/29.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori D. A. A., L. F. L. și M. (D.) O. D., având ca obiect „validare poprire”.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 22.01.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 29.01.2013, hotărând următoarele:

CURTEA

Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, la data de 23.09.2011, creditoarele D. A. A., M. (D.) O. D. și L. F. L., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. B. D. în dosarul de executare nr. 103/2011, în temeiul titlului executoriu reprezentat prin Sentința Civilă nr. 124R/2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze privind conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei conform raportului de expertiză reactualizat la data de martie 2011, respectiv suma de 5259 RON pentru creditoarea D. A. A., suma de 6.114 RON pentru creditoarea M. (D.) O. D. și suma de 6.240 lei, pentru creditoarea L. F. L., respectiv obligarea terțului poprit să vireze suma de 17.613 RON, în contul de consemnațiuni RO 88 BREL_ 0101, deschis la Libra Bank Sucursala D. pe seama și la dispoziția B. B. D..

La data de 07.11.2011, prin serviciul registratură, debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiată. Debitorul a solicitat suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului în interesul legii în materie civilă privind aplicarea dispozițiilor art.1, alin. 1 și alin. 2 din OUG nr. 71/2009, modificată și completată prin OUG nr. 18/2010 și OUG nr. 45/2010.

La data de 07.11.2011, terțul poprit a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii având ca obiect validare poprire, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 7882/07.11.2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins excepția prematurității, invocată de terțul poprit prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de creditoarele D. A. A., M. (D.) O. D. și L. F. L., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, având ca obiect validare poprire; a validat poprirea înființată la data de 22.08.2011 în dosarul de executare nr. 103/2011 al B. B. D.; a obligat terțul poprit să plătească creditoarelor, în limita creanței de 17.613 lei, suma datorată debitorului, și anume suma de 5.259 RON, pentru creditoarea D. A. A., suma de 6.114 RON pentru creditoarea M. (D.) O. D. și suma de 6.240 lei, pentru creditoarea L. F. L. și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi, invocată de terțul poprit, prin întâmpinare, instanța a reținut că potrivit art. 460, alin. 1 C.proc.civ., „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Instanța de fond a reținut că termenul de 3 luni, care curge de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, constituie un termen limită de introducere a cererii de validare a popririi, și nu un termen după epuizarea căruia creditorul are dreptul de a introduce cererea de validare a popririi, motiv pentru care instanța apreciază faptul că prezenta cerere de validare a popririi nu este prematur introdusă, ci este introdusă în termenul legal de 3 luni de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, astfel că excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi, invocată de terțul poprit, prin întâmpinare, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fond, s-a reținut că prin decizia civilă nr. 124R/2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze privind conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosar nr._ (format vechi 2943/2009), au fost admise recursurile formulate de recurenții-reclamanți, între care se aflau și creditoarele, împotriva Sentinței Civile nr. 426F din data de 08.04.2008, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr._, fiind modificat în tot sentința recurată, în sensul că au fost obligați pârâții M. Justiției și Libertăților Cetățenești, Tribunalul București și Curtea de Apel București să plătească reclamanților sporul de 15% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.01.2007 și până la data de 11.11.2009, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.

Creditoarele au formulat la data de 16.02.2011 cerere de executare silită adresată B. B. D., fiind format dosarul de executare nr. 103/2011.

La data de 05.05.2011, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, de către expert Dalimon V., din care a rezultat că suma cuvenită creditoarei D. A. A. este de 5259 lei, suma cuvenită creditoarei M. (D.) O. D. este de 6.114 lei, iar suma cuvenită creditoarei L. F. L., precizată ca fiind de 6.240 lei nu a fost contestată.

B. B. D. a solicitat la data de 22.02.2011 Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, iar prin încheierea din data de 11.03.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr._, a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorilor M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, la cererea creditoarelor, în temeiul titlului executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 124R/2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze privind conflictele de Muncă și Asigurări Sociale.

La data de 05.07.2011, a fost somat debitorul în baza dispozițiilor art. 387 C.proc.civ., ca în termen de 15 zile să își îndeplinească obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

La data de 22.08.2011, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de 119.778 lei.

Prin adresa înregistrată sub nr. 50.800/08.09.2011, terțul poprit a comunicat B. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

Instanța de fond a apreciat întemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoare, față de faptul că potrivit art. 460 alin. 1 C.pr.civilă, „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Conform alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.

Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța a constatat că în cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății, la dosar neexistând dovada în sensul că debitorul M. Justiției a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor.

Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor.

Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, astfel cum a susținut debitorul în cuprinsul întâmpinării, invocând dispozițiile art.1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, precum și ale Legii nr. 286/2010, debitorul având obligația de a procura sumele respective, în vederea executării obligației de plată stabilite în sarcina sa prin titlurile executorii.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG 71/2009, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit în adresa nr._/08.09.2011, instanța a apreciat că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

De această dată, perioada este nejustificat de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.

Debitorul nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor deținute iar potrivit dispozițiilor art. 373¹ alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reținut că, atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă.

În acest sens, dispozițiile art.1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, precum și împrejurarea invocată de debitor în cuprinsul întâmpinării în sensul că potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment impunându-se respingerea cererii de validare poprire, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.

Judecătoria a constatat că există, un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, conform căruia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și 20 alin. 2 din Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.

Instanța de fond a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța a constatat că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța de fond a reținut și faptul că, în ceea ce îl privește pe debitorul din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 103/2011 al B.E.J. „B. D.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, apelurile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 07.12.2011.

În apel a fost depusă copia dosarului de executare.

Prin decizia civilă nr. 607A din 29.05.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Referitor la apelul declarat de apelantul – terț poprit D.G.F.P.M.B. – Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului Bucuresti, tribunalul a reținut că primul motiv de apel, privitor la prematuritatea cererii, este nefondat, având in vedere ca sensul formulării legiuitorului “ in termen de 3 luni” este acela ca oricând, in intervalul termenului de 3 luni, poate fi sesizata instanța de executare in vederea validării popririi de către oricare dintre subiectele arătate in textul art. 460 alin. 1 Cod procedura civila. Aceasta rezulta din interpretarea sistematica a dispozițiilor legale in materie, întrucât atunci când legiuitorul a dorit expres ca un anumit act sau o anumita operațiune sa fie îndeplinita numai la expirarea unui anumit termen, a prevăzut aceasta expres, așa cum este, spre exemplu, cazul art. 458 Cod procedura civila conform căruia legiuitorul a prevăzut ca eliberarea sau distribuirea sumei consemnate se poate realiza “numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume” .

Prin urmare, tribunalul a constatat ca sesizarea de validare a popririi la data de 23.09.2011, fata de momentul emiterii adresei de înființare a popririi, 22.08.2011, respecta cerința textului art. 460 alin. 1 Cod procedura civila, prin urmare critica adusa sub acest aspect nu este întemeiata.

Cea de a doua critica adusa sentintei apelate, atât de apelantul terț poprit, cât și de apelantul debitor, care se refera la imprejurarea ca prima instanta nu a tinut seama de faptul ca potrivit art. 2 din O.G. 22/2002 cu modificarile si completarile ulterioare a fost instituita o procedura speciala constand in acordarea unui termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dand acestuia posibilitatea sa-si execute voluntar obligatiile in termenul stabilit de lege, executarea silita avand caracter subsidiar, in situatia neindeplinirii obligatiei de buna voie, a fost apreciată ca nefondată, intrucat dispozitiile art. 2 din O.G. 22/2002 trebuie interpretate in sensul ca se aplica exclusiv in situatiile de exceptie in care executarea creantei nu incepe sau continua din cauza lipsei de fonduri, caz in care debitorul este obligat ca in termen de 6 luni sa faca demersurile necesare pentru a-si indeplini obligatia de plata. In cauza dedusa judecatii, debitorul nu a facut o asemenea dovada. Pe de alta parte, imposibilitatea de a incepe executarea nu poate fi dedusa sau prezumata automat din simpla calitate de institutie publica a debitorului, intrucat aceasta ar echivala cu o prezumtie de insolvabilitate continua a institutiilor statului, ceea ce contravine atat principiului garantarii creantelor de catre stat, consacrat de art. 44 din Constitutie, cat si obligatiei statului de a executa din oficiu . hotararile judecatoresti pronuntate impotriva sa, parte a garantiilor dreptului la un process echitabil prevazut de art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

In conformitate cu art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil si in conformitate cu jurisprudenta Curtii care include in notiunea de proces si faza executarii silite ( cauzele Ruianu contra Romaniei, S. P. contra Romaniei, C. impotriva Romaniei, Ghibusi impotriva Romaniei) statul are obligatia de a executa din oficiu, ., hotararile pronuntate impotriva sa. Fiecare stat trebuie sa se doteze cu un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura executarea hotararilor pronuntate de instante. In caz contrar, s-ar aduce atingere si dreptului de proprietate al intimatei astfel cum acesta este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, prin imposibilitatea de a beneficia o perioada lunga de timp de creanta recunoscuta prin hotararea judecatoreasca.

In jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca dreptul la o instanta ar fi iluzoriu daca ordinea juridica a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si irevovabila sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti( cauzele V. I. impotriva Romaniei, Burdov contra Rusiei(2) din 15.01.2009). Executarea unei hotarari judecatoresti, de la orice instanta ar proveni, trebuie considerata ca facand parte integranta din „proces” in sensul articolului 6. un interval nerezonabil de mare in executarea unei hotarari judecatoresti poate, de aceea, sa incalce art. 6 al Conventiei. Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat in functie de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul partilor si cel al autoritatilor competente precum si in functie de natura si cuantumul creantei stabilite in hotarare. O anumita perioada de timp pentru punerea in executare a unei hotarari defavorabile administratiei poate fi acceptata in circumstante specifice ale unei cauze, cu conditia ca amanarea rezultata sa nu aduca atingere chiar substantei dreptului protejat de art. 6 din Conventie.

Totodata, in jurisprudenta sa, Curtea a mai retinut ca o persoana ce a obtinut o hotarare judecatoreasca impotriva statului nu are obligatia de a incepe o procedura de executare silita( Metaxas contra Greciei). In asemenea cazuri, autoritatea de stat are cunostinta de hotararare si poate intreprinde toate demersurile necesare pentru a executa hotararea sau pentru a o transmite la autoritatea de stat responsbila de executare.

Astfel, rezulta din jurisprudenta Curtii ca sarcina de a asigura executarea unei hotarari judecatoresti impotriva statului revine in primul rand autoritatilor de stat incepand din momentul in care hotararea respectiva devine definitiva si executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silita sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligatia sa, in baza Conventiei, de a garanta fiecarei persoane dreptul la executarea unei hotarari judecatoresti definitive si executorii .. Totodata, autoritatile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotarari judecatoresti. In aceste conditii, revine statului obligatia de a-si organiza sistemul legal . incat autoritatile sa isi poata indeplini obligatia lor in aceasta privinta( Burdov contra Rusiei (nr. 2) din 15.01.2009).

In cauza de fata, sumele de bani datorate intimatei –creditoare dateaza din 01.01.2007 sentintele de obligare fiind pronuntate la în anul 2010, astfel incat a pretinde in anul 2012 respectarea a inca unui termen de 6 luni este departe de a se încadra in cerinta unui termen rezonabil, așa cum Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si jurisprudența Curtii Europene, anterior citate il configureaza.

Pe de alta parte, insusi statul prin modalitatea in care a inteles sa reglementeze institutia prescriptiei dreptului material la acțiunea in pretenții, in reglementarea anterioara intrarii in vigoare a Noului cod civil ( art. 3 din Decretul 167/1958) si a dreptului de a cere executarea silita (art. 405 alin. 1 Cod procedura civila), respectiv instituirea unui termen general de prescriptie de 3 ani demonstreaza necesitatea asigurarii certitudinii si securitatii circuitului civil. In consecinta, este disproportionat ca in contextul care statul este debitor, creditorului sa i se ceara un timp de asteptare pentru executarea drepturilor sale, net superior celui in care pasivitatea sa este sanctionata, daca nu intreprinde demersurile legale. In cauza Sacaleanu impotriva Romaniei s-a retinut ca un termen de 20 de luni nu poate constitui o durata rezonabila in sensul art. 6 din Conventie si nu exista nicio justificare pertinenta pentru aceasta situatie, in conditiile in care hotararea este executorie din 12.01.2010.

Cea de a treia critica formulata de apelantul - tert poprit, care vizeaza faptul ca potrivit art. 1/1 alin. 2 din O.G. 71/2009 modificata prin O.G. 45/2009 executarea silita a creantelor in discutie se suspenda de drept, instanta neavand posibilitatea de a constata existenta unei neconcordante intre dispozitiile art. 1 din OUG 71/2009 si art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului, cat timp prevederile art. 1 din OUG 71/2009 au fost declarate conforme Constitutiei Romaniei prin respingerea mai multor exceptii de neconstitutionalitate de catre Curtea Constitutionala a Romaniei( ex. Decizia 206/2010), a fost constatată nefondata, avand in vedere ca ceea ce se retine prin motivarea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 206/2010 la paragrafele 4 si 5 are in vedere pe de o parte raportarea termenului de executare la durata de 3 ani, ca termen rezonabil datorat caracterului sistemic al problemelor aparute in legatura cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar, iar pe de alta parte imprejurarea ca prin adoptarea Ordonantei de urgenta nr. 71/2009 statul nu neaga existenta si intinderea despagubirilor stabilite prin hotarari judecatoresti si nu refuza punerea in aplicare, ci reprezinta masuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobandit si fiind o aplicare a art. 44 alin. 2 din Constitutie in conditiile unei crize financiare accentuate.

Or, in cauza de fata, revenind tribunalului sa aprecieze asupra proportionalitatii intre materialul probatoriu si circumstantele concrete ale spetei, precum si fata de legea aplicabila, respectiv Conventia pentru apararea drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene, s-a constatat ca drepturile cuvenite intimatei-creditoare nu au fost respectate.

Pentru un titlu executoriu din anul 2010, vizand drepturi restante din anul 2007, executarea silita a fost incuviintata la data 11.03.2011, iar, desi Ordonanta de urgenta nr. 71/2009 facea vorbire de o esalonare pentru perioada 2010-2012, pe parcursul derularii prezentului litigiu, aceasta ordonanta a fost modificata si completata de Ordonanta de urgenta nr. 45/2010, conform prevederilor acesteia esalonarea urmand a se desfasura pentru perioada 2012 – 2014.

In aceste imprejurari referirile Curtii Constitutionale in motivarea Deciziei 206/2010 la faptul ca termenul de esalonare prevazut de Ordonanta de urgenta este unul rezonabil, precum si la garantarea dreptului la despagubiri al creditoarei, si nicidecum negarea acestuia, nu se coreleaza cu scopul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, care consta in protejarea unor drepturi concrete si efective, nu teoretice si iluzorii (cauza Artico vs. Italia, R.M.D. vs Elvetia, Yasa vs. Turcia).

In raport de modalitatea in care a evoluat legislatia in materia esalonarii platilor drepturilor stabilite prin hotarari judecatoresti executorii, tribunalul a apreciat ca, pentru respectarea dreptului de acces la instanta al intimatei-creditoare, este in masura sa analizeze in cazul concret dedus judecatii modul in care devine direct aplicabila Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si jurisprudenta Curtii din perspectiva art. 6 si art. 1 Protocolul 1 al Conventiei, conform celor aratate anterior, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei: „ Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.

Asupra apelului declarat de apelantul – debitor M. Justiției, tribunalul a constatat ca si acesta este nefondat, retinând ca analiza constitutionalitatii dispozitiilor OUG 71/2009 si conventionalitatii acesteia expusa in Decizia Curtii Constitutionale nr. 206/2010 nu inlatura abilitarea tribunalului, ca in cazul concret dedus judecatii sa aprecieze asupra raportului de proportionalitate rezultat din materialul probatoriu administrat in prezenta cauza si circumstantele concrete ale situatiei de fapt in care s-a aflat intimata –creditoare.

Este atributul instantei de judecata investita cu solutionarea cauzei sa aplice legea, in cazul dat, Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au devenit potrivit art. 11 si 20 din Constitutie parte integranta a dreptului intern, fiind prioritare acestuia, pe cale de consecinta Conventia si protocoalele acesteia urmand a fi aplicate direct de catre instantele judecatoresti romane.

Asa cum s-a retinut si in considerentele anterioare, Curtea Constitutionala a apreciat conventionalitatea art.1 alin. 1 din OUG 71/2009 sub aspectul rezonabilitatii termenului de 3 ani statuat pentru executarea benevola din partea statului si sub aspectul garantarii dreptului la recuperarea despagubirilor recunoscute prin titlul executoriu, fara ca plata acestora sa fie refuzata, ci doar esalonata.

In cauza de fata insa, titlul executoriu obtinut de intimatele – creditoare dateaza din 2010, fiind recunoscute drepturi restante din anul 2007.

Prin urmare, protectia drepturilor intimatelor–creditoare tinde sa devina teoretica si iluzorie, contrar scopului Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale care este acela de a proteja drepturi concrete si efective. Prin marirea perioadei de esalonare a platilor datorate si prin suspendarea de drept a oricarei proceduri de executare silita, intimata – creditoare in cazul dedus judecatii nu are asigurata respectarea art. 6 din Conventie si nici a art. 1 Protocolului 1 al Conventiei.

In acest cadru, tribunalul a avut in vedere considerentele retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza S. impotriva Romaniei potrivit carora daca administratia omite sau intarzie in executarea unei hotarari judecatoresti, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti isi pierd orice ratiune de a fi( considerentul nr. 24 alin. 2) precum si in cauza Bourdov contra Rusiei(nr. 2) din 2009 – considerentul nr. 87. Neexecutarea de catre autoritatile statului a unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile prin care sunt stabilite creante sau intarzierea indelungata in plata acestora conduc la agravarea pierderii suferite de intimata – creditoare, o plaseaza . incertitudine si se constituie . de proprietate.

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs terțul poprit Activitatea de trezorerie și Contabilitate Publică și debitorul M. JUSTIȚIEI.

Prin motivele de recurs, recurentul terț poprit Activitatea de trezorerie și Contabilitate Publică a reiterat în principal, excepția prematuritatii introducerii cererii de validare a popririi de către reclamantul-intimat, având in vedere temeiul de drept invocat - art.460 C.pr.civ.,motivat de faptul că numai daca terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Astfel, cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului în care terțul poprit avea obligația să indisponibilizeze sumele datorate de către debitorul urmărit creditorului.

Mai mult decât atât, s-a arătat că termenul de trei luni reglementat de art. 460 Cod procedură civilă este, un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte ca acesta să se fi împlinit.

Prin urmare, fata de data la care creditorul prin executor judecătoresc a formulat adresa de înființare a popririi (respectiv data de 22.08.2011) raportat la data la care instanța de judecata a fost investita cu soluționarea prezentei cereri de validare a popririi (respectiv data de 23.09.2011), apreciind ca cererea reclamantului-intimat este prematur introdusa.

În subsidiar, s-a apreciat ca punctul de vedere al instanței de fond și de apel este eronat, având în vedere că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Instanța nu poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

In motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europena a Drepturilor Omului si la jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, rezulta fara putința de tăgada ca refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Apelantul a arătat totodată faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

Astfel, in deplina concordanta cu art. 137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

In acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările si completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 se instituie o procedura speciala, constând in acordarea unui termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dând acestuia posibilitatea sa-si execute voluntar obligațiile in termenul stabilit de lege, executarea silita conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai in situația neîndeplinirii obligației de buna voie, in condițiile art. 2 al actului normativ menționat.

Prin urmare, fata de dispozițiile menționate, rezulta ca legiuitorul a stabilit un termen limita in care instituția publica debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea in executare in mod voluntar a unui titlu executoriu.

Insa in situația de fata, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun ce reglementează materia executării silite, iar ulterior la introducerea prezentei acțiuni de validare a popririi, deși termenul de 6 luni calculat de la data somației nu expirase.

In concret, pentru lămurirea instanței, s-a arătat că executorul judecătoresc a emis adresa de înființare a popririi la data de 22.08.2011, iar ulterior instanța a fost investita cu soluționarea cererii de validare a popririi la data de 23.09..2011, deși termenul de plata de 6 luni reglementat de O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost completata si modificata prin Legea nr. 92/2011 nu expirase, întrucât somația a fost comunicata debitorului la data de 05.07.2011.

Este fara putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. C.proc.civ., OUG nr. 22/2002 modificata si completata, OUG nr. 71/2009 cu modificările si completările ulterioare; iar în conformitate cu dispozițiile 242 alin.2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul debitor M. Justiției a arătat că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, „autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica cele mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătorești”, acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai adaptate în situațiile excepționale date.

Este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva sa, dar, în situații de excepție (ex.: îndatorare excesivă; încetare de plăți; dificultăți financiare deosebite), CEDO a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). In acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca fiind justificate în condițiile de excepție date.

Așadar, dacă o măsură prin care este împiedicată executarea deciziilor judiciare este sancționată de CEDO, prelungirea duratei fazei de executare poate fi considerată non-conformă standardelor europene și constituționale în materia dreptului de acces la justiție doar dacă are caracter excesiv.

Or, în condițiile în care executarea, în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii are o influența substanțială asupra bugetului de stat este cert că există o circumstanță excepțională, ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Eșalonarea plății sumelor mai sus amintite echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, justificată, pe de o parte, de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anii 2010-2011 pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii, iar, pe de altă parte, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Mai mult, plata deja efectuată în cursul anului 2010, în conformitate cu prevederile HG 422/_ în mod cert trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității în scopul determinării caracterului rezonabil al intervalului de executare stabilit prin OUG 71/2009, prin publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 422/28.04.2010, creditorilor fiindu-le garantată o dată în plus achitarea drepturilor salariale restante.

Prin urmare este evident că prin OUG 71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești instituite în sarcina ordonatorilor de credite, termene prin care se garantează executarea hotărârilor judecătorești la nivel individual și, mai ales la nivelul întregului sistem judiciar, măsura eșalonării fiind în acord cu cerințele impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, s-a solicitat a se constata că această condiție a proporționalității trebuie apreciată și în funcție de situația creditorilor.

Totodată, s-a solicitat a se constata că prin decizia nr. 188 din 02 martie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, Curtea Constituțională a apreciat că excepția ridicată este neîntemeiată, respingând-o ca atare.

Astfel, instanța de control constituțional a statuat că „... în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă si independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român”.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, fiind singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului pentru conservarea stabilității economice a statului.

Totodată, cu privire la invocarea art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, Curtea a statuat că „actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor ale personalului bugetar”.

S-a constatat astfel că „Guvernul României nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în nici un mod în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica”.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 206 din 04.03.2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313/13.05.2010 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a O.U.G nr. 71/2009 prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate invocate și în Decizia nr. 188/02.03.2010.

În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 190/02.03.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224/09;04.2010.

În speță s-a invocat, printre altele, că niciun debitor nu are facultatea de a eșalona, de la sine putere, sumele datorate creditorilor săi, cu atât mai mult cu cât în privința creanțelor bugetare exista deja un termen de grație de 6 luni, stabilit prin O.G nr. 22/2002.

Prin decizia pronunțată, Curtea Constituțională a statuat că „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 reglementează eșalonarea plății unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Instituirea acestei măsuri a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică.

Apelantul arată că reglementările propuse urmăresc principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, a condițiilor economice generale extrem de dificile.

De asemenea, s-a reținut că proporționalitatea măsurii de eșalonare presupune limitarea marjei de apreciere a statului, fără însă ca prin aceasta să se nege dreptul de a-și acorda un termen rezonabil în care să identifice mecanismele de plată și sursele de finanțare necesare.

În ceea ce privește instituirea unei discriminări pozitive în favoarea statului în calitate de debitor, dar și a unei discriminări în rândul aceleiași categorii a creditorilor, Curtea nu poate reține existența niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești și nici a unei discriminări între creditori.

In ceea ce privește jurisprudența instanței europene, fără îndoială că, potrivit standardelor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea publică este obligată să asigure măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție neputând fi calificat ca real și efectiv.

Insă, identificarea celor mai adecvate mijloace pentru punerea în executarea a unui număr foarte mare de hotărâri pronunțate într-un interval de timp foarte scurt și care afectează semnificativ bugetul statului presupune nu numai soluționarea aspectului imediat al plății efective a sumelor datorate, ci totodată, identificarea cauzelor contenciosului de această natură prin indicarea unor soluții pe termen lung, care să garanteze stabilitatea bugetului justiției și a sistemului de remunerare a personalului din sistemul justiției.

In contextul jurisprudenței instanței europene este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și la care instanța de fond face referire în susținerea argumentelor de admitere a cererii, trebuie să fie unul efectiv și concret, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligații de rezultat, in sensul că acestea au obligația adoptării „în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligații”.

Ca atare, în cadrul acestor măsuri a fost identificată cea privind eșalonarea plății sumelor prevăzute în titlurile executorii, potrivit OUG 71/2009, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor pronunțate în această materie de instanțele judecătorești, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară, cu consecințe extrem de importante în primul rând pentru funcționarea justiției și, în subsidiar, în plan internațional, sub aspectul imposibilității îndeplinirii de către România a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate,Curtea urmează să respingă recursurile pentru următoarele considerente:

În primul rand, trebuie subliniat ca cererea de validare a popririi este supusa regulilor procedurale prevazute de disp. art. 460 rap. la 452 si urm. C.pr. civ., dupa cum urmeaza:

Potrivit art.452 alin 1 C.pr. civ. „sunt supuse executarii silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmaribile datorate debitorului de o a treia persoana sau pe care aceasta i le va datora in viitor in temeiul unor raporturi juridice existente”.

Articolul 453 alin 1 C.proc.civ. prevede ca “poprirea se infiinteaza fara somatie, prin adresa insotita de o copie certificate de pe titlul executoriu, comunicata celei de-a treia persoane aratate la art. 452, instiintandu-se totodata si debitorul despre masura luata.

In adresa de poprire se va pune in vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin 1 tert poprit, interdictia de a plati debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datoreaza ori pe care i le va datora, declarandu-le poprite in masura necesara pentru realizarea obligatiei ce se executa silit” (alin 2).

Potrivit art. 456 alin 1 lit a C.pr. civ. “in termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar in cazul sumelor de bani datorate in viitor, de la scadenta acestora, tertul poprit este obligat sa consemneze suma de bani sau, dupa caz, sa indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite si sa trimita dovada executorului, in cazul popririi prevazute la art. 453 alin 1”.

Conform art. 460 C.pr. civ. “daca tertul poprit nu-si mai indeplineste obligatiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv in cazul in care, in loc sa consemneze suma urmaribila a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, in termen de 3 luni de la data cand tertul poprit trebuia sa consemneze sau sa plateasca suma urmaribila, poate sesiza instanta de executare, in vederea validarii popririi.

Instanta va cita creditorul urmaritor, debitorul si tertul poprit si, daca din probele administrate rezulta ca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, va da o hotarare de validare a popririi prin care va obliga tertul poprit sa plateasca creditorului, in limita creantei, suma datorata debitorului, iar in caz contrar, va hotari desfiintarea popririi” (alin 2).

Prin urmare în ceea ce privește excepția prematurității cererii de validare a popririi, Curtea reține din interpretarea coroborată a disp. art. 456 și 460 Cod proc. civ., că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligația, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi.

Astfel, terțul poprit nu are la dispoziție un termen de 3 luni pentru îndeplinirea obligației, ci acest termen este pentru creditor și înăuntrul acestuia el poate formula cererea de validare a popririi, după expirarea acestui termen, cererea de validare este tardivă, astfel că acest termen nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ din punct de vedere al caracterului său.

Cererea de validare a popririi putea fi prematură numai dacă era formulată înăuntrul celor 15 zile de la data când a fost comunicată adresa de înființare a popririi, or, Curtea reține că aceasta a fost formulată după expirarea acestui termen.

Prin urmare, față de aceste considerente, Curtea va respinge motivul de recurs privind prematuritatea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește critica recurentei terț poprit întemeiată pe dispozițiile OUG 22/2002, Curtea constată că refuzul terțului poprit nu este justificat de considerentul că Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. De esența executării silite este suplinirea voinței debitorului prin forța coercitivă a statului exercitată prin executorul judecătoresc și controlată de instanțe.

În ceea ce privește motivul de recurs privind nesocotirea disp. speciale ale OUG 45/2010, OUG 71/2009 și OG 22/2002 privind suspendarea de drept a executării, Curtea reține că și acesta este neîntemeiat.

Astfel, din interpretarea textelor legale enuntate mai sus, rezulta ca in cadrul procedurii de validare a poprire instanta are de analizat existenta titlului executoriu, daca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la tertul poprit si daca tertul nu isi indeplineste obligatiile ce ii revin pentru efectuarea popririi.

Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Din aceasta perspectiva la acest moment al fazei executionale terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca aparari legate de aplicabilitatea OG nr. 22/2001, OUG nr. 71/2009 și celorlalte acte speciale, avand in vedere analiza caror elemente trebuie facuta in cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, asa incat, aceasta nu mai este indreptatita ca in procedura validarii de poprire sa invoce nelegalitatea executarii silite in raport de prevederile OG 22/2000 și celelalte acte speciale, ci exclusiv aspecte legate forma executionala a popririi la acest moment procesual in raport de disp. art. 460 C.pr. civ.

Pe de altă parte, Curtea reține că și in lipsa unui asemenea rationament, interpretarea data de instanta de apel dispozitiilor OG nr. 22/2002 este in concordanta cu prevederile art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, care impreuna cu jurisprudenta Curtii formeaza un . fac parte din dreptul intern, avand aplicabilitate directa, cf. art. 11 si 20 din Constituție.

Astfel, inițial, art. 1 și 2 din OUG 71/2009 publicată în M.Of. 416/18.06.2009 prevedeau că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Ulterior, dispozițiile menționate au fost modificate prin OUG 18/2010, în sensul că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:

a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."

(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Ultima modificare realizată prin OUG 45/2010 a stabilit că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se realizează astfel:

a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Ambele OUG menționate (18/2010 și 45/2010) au fost respinse prin Legile nr. 228 și 229 din 2011.

În schimb, prin Legea nr. 230/5.12.2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a fost aprobată OUG 71/2009, cu următoarea modificare a art. 1: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Potrivit dispozițiilor art. 3 din OUG 71/2009, dispozițiile de eșalonare sunt aplicabile și executării „plăților restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenta prevederilor Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobata cu modificări prin Legea nr. 76/2009, si a prevederilor Ordinului ministrului justiției, al ministrului economiei si finanțelor, al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al președintelui Înaltei Curți de Casație si Justiție si al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție nr. 1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la . Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției”, aceste acte normative prevăzând un termen de eșalonare a plăților de 18 luni de la data intrării în vigoare.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziții legale, dreptul de creanță executoriu din 2010 urmează a fi satisfăcut integral în 2016.

În această situație, în care, ulterior adoptării OUG 71/2009, publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative, OUG 18/2010, publicată în Monitorul Oficial din 12.03.2010, și OUG 45/2010, publicată în Monitorul Oficial din 20.05.2010, prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială, nu se poate reține existența unor circumstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.

Acest aspect reiese și din ultima reglementare în materie, respectiv Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar care dispune a patra re-eșalonare a plăților pe perioada 2012-2016.

Este de reținut că debitorul obligației face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 să favorizeze statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz in mod explicit, dreptul de creanță.

Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și reeșalonări ulterioare pentru perioada 2012-2014, respectiv 2014-2016, constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.

Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în deciziile pronunțate, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă scurtă (respectiv 2 ani) de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau re-eșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.

Arbitrariul și imprevizibilitatea conduitei statului, care, în considerarea calității sale de debitor, ar fi trebuit să adopte o conduită constantă și consecventă pentru a putea beneficia de derogările reținute de Curtea Constituțională transformă dreptul la un proces echitabil de care a beneficiat creditorul în faza judecății într-un drept iluzoriu în faza executării silite.

În concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile, invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp OUG nr. 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la ..

În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care se desprind principiile enumerate mai sus, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorului apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora cade în sarcina judecătorului național, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituțional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale, urmează a se da prevalență principiilor desprinse din jurisprudența citată mai sus și a se face aplicarea acestora, în detrimentul dispozițiilor din dreptul intern, respectiv OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată precum și a susținerilor debitorului referitoare la imposibilitatea executării silite datorită lipsei fondurilor cu această destinație în bugetul alocat. În consecință, controlul general de constituționalitate nu împiedică controlul de convenționalitate. De altfel, decizia 188/2010 a Curții Constituționale, invocată de recurentul debitor, a apreciat din perspectiva termenului inițial de eșalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 6 ani.

Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 230/2011 prin decizia 1533/2011, apreciind că „situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătorești executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanțe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menționată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012”.

În prezenta cauză, după cum s-a arătat, controlul convenționalității este special și se aplică numai situației intimaților-creditori, spre deosebire de controlul de constituționalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătorești existente. Or, suma totală urmărită în speță este de 17.613 lei, ce nu poate afecta ea însăși echilibrul bugetar al statului.

Revenind la jurisprudența CEDO în privința încălcărilor art. 6 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea constată că tocmai din faptul că debitorul este o instituție publică rezultă și îndatorirea sa, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voință unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.

Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul și instituțiile publice au obligația de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunțată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).

De asemenea, în cauza Ș. împotriva României, Guvernul a susținut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanțelor și al executorilor judecătorești în vederea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existența unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obținerii plății, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie.

Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Chiar și în situația unui asemenea creditor nediligent (situație în care nu se regăsesc intimații), Curtea a arătat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Curtea nu a subscris tezei Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.

Aceleași considerente au fost reluate și în cauza S. P. împotriva României, respectiv C. împotriva României.

În cauza pendinte, Curtea reține că intimații au manifestat diligență și au apelat la procedura executării silite, iar instituția publică nu a executat încă obligația sa de plată. Este inechitabil să i se ceară părții care a obținut în 2010 un titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească să aștepte realizarea dreptului de creanță prevăzut de lege și recunoscut de instanță până în anul 2016, cu nerespectarea unui termen rezonabil.

Prin urmare, Curtea constată că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaților prin hotărârea judecătorească ce se execută, recurentul debitor încalcă dreptul de proprietate al intimaților creditori, apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care aceștia au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea recurentului debitor constituie atingeri aduse dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.

De asemenea, dacă s-ar aprecia că executarea titlului executoriu este suspendată de drept, prin O.U.G. nr. 71/2009, intimații ar fi lipsiți de drepturile salariale, care au un caracter necesar, asigurând existența curentă a individului, în cuantumul acordat prin lege și recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru o perioadă nejustificat de mare de timp, iar această situație conduce la impunerea unei sarcini exorbitante creditorilor fiind, astfel, rupt echilibrul pe care statul, prin instituțiile sale, trebuie să îl asigure între măsurile luate și care vizează un interes general și drepturile sau interesele particulare ale unui cetățean al său, ceea ce contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și raționamentului reținut de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor sale în materie, decizii care analizează dispoziții legale sub aspectul constituționalității, iar nu situații particulare sub aspectul convenționalității (ce presupune respectarea jurisprudenței CEDO).

Recurentul debitor a invocat aspecte ale jurisprudenței Curții (cauza Burdov c. Rusiei și Immobiliare Safi c. Italiei), care arată că dreptul prevăzut de art. 6 din CEDO nu este unul absolut, fiind posibile limitări ale sale în măsura în care urmăresc un scop legitim, iar măsurile sunt rezonabil proporționale cu mijloacele utilizate. Or, chiar dacă scopul legitim poate fi preluat mutatis mutandis din justificarea constituționalității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, Curtea apreciază că eșalonarea pe o durată de 6 ani a executării creanței intimaților nu este rezonabilă, deoarece astfel cum se poate susține că eșalonarea plății nu pune în pericol resursele necesare traiului normal și decent al creditorilor, se poate susține și faptul că executarea creanței acestora nu reprezintă o sarcină bugetară exagerată.

Recurentul debitor a invocat și decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), prin care au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că ingerința există, însă ea urmărește un scop legitim (menținerea echilibrului bugetar) și este și proporțională (dat fiind că mecanismul de eșalonare a plăților a fost respectat, s-a operat indexarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plății, o parte substanțială din debit – 1/3 – fiind deja achitată).

În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, Curtea apreciază că în cadrul procedurii de validare poprire, reglementată de dispozițiile art. 452 C.proc.civ., instanța nu mai poate analiza elemente de nelegalitate a executarii silite, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare. Din această perspectivă, nici considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții c. României, care vizează procedura internă de executare silită, nu prezintă relevanță în această fază procesuală.

Pe de altă parte, în cauză, în limitele analizei ce poate forma obiect al cererii de validare a popririi, pentru a se reține proporționalitatea convențională a dispozițiilor interne, nu s-au administrat probe din care să rezulte că intimații ar fi încasat un procent important din debit.

Mai mult, motivul pentru care recurentul debitor a solicitat respingerea cererii de validare a popririi nu a fost acela că ar fi plătit intimaților debitori sume importante din datorie, ci a invocat numai suspendarea în continuare, de drept, a executării silite în baza actelor normative amintite.

Or, față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, potrivit cărora „În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.”, Curtea reține că lipsa unor plăți efective și rezonabile, dublată de o suspendare a oricărei executări silite în baza dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011, este de natură a înfrânge principiul proporționalității între interesul general ocrotit prin aceste Acte normative și valorează, în fapt un refuz mascat de punere în executare cu consecința că, practic, în timp, această atitudine conduce la eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești care constituie titlurile executorii.

Așa fiind, Curtea apreciază că, dacă ar da curs solicitărilor recurenților nu ar mai fi respectată cerința executării într-un termen rezonabil, consecința fiind încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 CEDO, precum și a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul-debitor M. Justiției și de recurentul terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva sentinței civile nr. 607A/29.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori D. A. A., L. F. L. și M. (D.) O. D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.01.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. L. M. D. F. G. F. C.

GREFIER,

S. V.

Red. DLM

Tehnored. DLM/PS 2 ex.

07.02.2013

Jud. apel: L. M. R.

A. C.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 701/2013. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 933/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 659/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 354/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 351/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 701/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 933/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 279/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1835/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1937/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI