Legea 10/2001. Decizia nr. 574/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 574/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 10357/3/2011
Dosar nr._
(15/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.574
Ședința publică de la 28.03.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă C. S. – V., împotriva sentinței civile nr.1303 din 18.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat R. C., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante C. S. – V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentei – reclamantă și consilierul juridic susțin că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă C. S. – V., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că este necesară omologarea raportului de expertiză și față de următoarele argumente:
Solicită a se constata că notificarea a fost formulată pentru o suprafață mai mică decât cea menționate în documente, întrucât notificatoarea a fost în eroare, întrucât aceasta nu mai deținea actele de proprietate de aproximativ 16 ani, de la momentul exproprierii.
Mai solicită admiterea notificării asupra suprafeței rezultate din acte și nu solicită suprafața de teren ce rezultă din decretul de expropriere și din raportul de expertiză, suprafață care este mult mai mare.
Apreciază că se impune a se reține că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există o obligație ca partea să precizeze suprafața de teren notificată.
Față de cel de-al doilea motiv, se referă la nerespectarea legalității deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care a solicitat ca notificarea formulată să fie soluționată de către instanță în baza acestei decizii și totodată, să cuantifice măsurile reparatorii, respectiv întinderea la care este îndrituită reclamanta în baza Legii nr. 10/2001, potrivit expertizelor întocmite în cauză.
Depune concluzii scrise.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de experți ale celor două expertize efectuate în cauză.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond, considerând că hotărârea dată este legală sub ambele critici invocate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ , reclamanta C. S. V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se soluționeze notificarea nr. 2403 din 27 august 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de piață a terenului în suprafața de 518 mp., situat în București, .. 19, sector 4, potrivit art. 11 pct. 6 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la imobilul construcție în suprafață de 208 mp., în prezent demolată, să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, potrivit expertizei ce urmează a se efectua.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcție cu două corpuri de clădire și teren în suprafață de 518 mp., situat în București, ., sector 4, în baza actului de donație autentificat sub nr._ din 20 decembrie 1971. Prin Decretul CS nr. 445/1984, imobilul a fost expropriat și a trecut în proprietatea statului în vederea demolării, iar la data de 01 octombrie 1985, reclamanta a primit despăgubiri în cuantum de 48.906 lei numai pentru construcție, suma fiind cu mult inferioară valorii celor două corpuri de clădire demolate.
Reclamanta a mai arătat că a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc „P. S.” sub nr. 2403 din 27 august 2001, însă nu a fost în posesia actului de proprietate la acel moment, obținând o copie certificată a acestuia abia în octombrie 2010, moment la care a completat dosarul administrativ, însă până în prezent notificarea nu a fost soluționată.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâților la remiterea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, invocând în acest sens decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. 1, art. 11 alin. 4, 5 și 6 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007.
În dovedirea cererii, s-au depus la dosar, în copie: notificarea nr. 2403 din 27 august 2001, actul de donație autentificat sub nr._ din 20 decembrie 1971, adrese emise de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar și ., istoric de rol fiscal emis de DITL Sector 4 București.
La termenul de judecată din 07 noiembrie 2011, pârâtul M. București prin Primar General a depus dosarul administrativ nr._ conexat cu dosarul nr._, constituit în baza notificării nr. 2403 din 27 august 2001 (filele 17 – 50 dosar fond).
La termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, reclamanta, prin mandatar, a precizat oral acțiunea, arătând că solicită soluționarea notificării prin obligarea Municipiului București prin Primar General la propunerea de măsuri reparatorii și obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor.
Prin încheierea de la termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și la decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
La același termen de judecată, tribunalul a încuviințat pentru reclamantă probele cu înscrisuri, expertiza topografică și expertiză tehnică specialitatea construcții.
La data de 21 februarie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului M. București prin Primar General să emită în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție demolată și teren expropriat în suprafață de 518 mp., în cuantumul ce va fi stabilit prin expertiza tehnică judiciară evaluatorie ce va fi efectuată în cauză.
La data de 18 aprilie 2012, s-a depus la dosar raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar D. M. D. (filele 74 – 78 dosar fond), iar la data de 02 mai 2012 s-a depus raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul tehnic judiciar E. Marcov (filele 84 – 89 dosar fond).
Prin sentința civilă nr. 1303 din 18 iunie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta C. S. V., prin mandatar R. C., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General; a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamantei C. S. V. dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la imobilul situat în București, .. 19, sector 4, compus din teren în suprafață de 315 mp. și construcție în suprafață de 208 mp., cu reținerea sumei de 48.906 lei/rol, actualizată, primită cu titlu de despăgubiri; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la emiterea dispoziției prin care să acorde reclamantei despăgubiri bănești constând în contravaloarea imobilului, stabilită prin expertiza specialitatea construcții, efectuată în cauză; a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul M. București prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 1.650 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat materialul probator administrat, reținând următoarele:
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, reclamanta a formulat prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc „P. S.” notificarea nr. 2403 din 27 august 2001, înregistrată inițial la Prefectura Municipiului București și transmisă ulterior Primăriei Municipiului București (filele 6, 45 și 48 dosar fond), prin care a solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 315 mp. și construcție demolată, situat în București, ., sector 4.
Având în vedere nesoluționarea până în prezent a notificării de către unitatea deținătoare, tribunalul este competent să soluționeze pe fond notificarea, în baza prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, tribunalul a constatat că s-a făcut dovada în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta C. S. V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 5, format din teren în suprafață de 518 mp. și construcție compusă din corpurile A și B, alcătuită din camera pentru locuit și anexe, în baza actului de donație autentificat sub nr._ din 20 decembrie 1971 de notariatul de Stat Sector 5 București (filele 7 – 8 dosar fond).
Imobilul menționat a fost expropriat si trecut în proprietatea statului în vederea demolării, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 445/1984 (filele 27 – 32 dosar fond), reclamanta C. S. V. figurând în anexa nr. 5, la poziția 11/14, cu teren expropriat în suprafață de 565 mp. și suprafața construită de 208 mp., din care suprafața utilă de 177,35 mp.
Situația juridică a imobilului a rezultat și din adresa nr._ din 23 septembrie 2010 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar (fila 9 dosar fond), din adresa nr. 768 din 04 noiembrie 2010 emisa de . (fila 10 dosar fond), precum și din istoricul de rol fiscal al imobilului, comunicat de Consiliul Local Sector 4 București – Direcția Generala de Impozite și Taxe Locale Sector 4 (fila 11 dosar fond).
Potrivit adresei nr. 768 din 04 noiembrie 2010 emisă de ., reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru construcție în valoare de 48.906 lei la data de 01 octombrie 1985, nefiind acordate despăgubiri pentru teren.
Tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, conform prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, având în vedere că Decretul Consiliului de Stat nr. 445/1984 contravenea Constituției din anul 1965, prevederilor art. 480 și 481 cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificate de S. R.. Toate aceste acte normative garantau proprietatea privată și instituiau ca unică excepție exproprierea pentru cauză de utilitate publică, însă numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.
După cum a rezultat din concluziile raportului de expertiză topografica întocmit de expertul tehnic judiciar D. M. D. (filele 74 – 78 dosar fond), terenul situat în București, .. 19, sector 4, a fost identificat de expert, reținându-se că acesta are o suprafață totală de 548 mp. Expertul a menționat, de asemenea, că nu este posibilă restituirea în natură a terenului, acesta fiind ocupat in întregime de blocul nr. 22 din . sistematizare, zona verde aferentă blocului și parcare.
Din conținutul raportului de expertiză construcții întocmit de expertul tehnic judiciar E. Marcov (filele 84 – 89 dosar fond) a rezultat valoarea de circulație a construcției și a terenului.
Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a ținut cont de evaluarea cuprinsă în raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză, precum și de prevederile art. 11 alin. 7 din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. 5 și alin. 6.
Conform prevederilor art. 11 alin. 8 din Legea nr. 10/2001, în situațiile prevăzute la alin. 2, 3 și 4, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Așadar, s-a reținut faptul că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la imobilul situat în București, .. 19, sector 4, compus din teren în suprafață de 315 mp. și construcție demolata în suprafață de 208 mp., cu reținerea sumei de 48.906 lei/rol, actualizată, primită cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce privește suprafața terenului, tribunalul a constatat că, deși în titlul de proprietate este menționată suprafața de 518 mp., în Decretul de expropriere – 565 mp., iar suprafața stabilita prin expertiza topografică efectuată în cauză este de 548 mp., reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 numai cu privire la suprafața de 318 mp. teren, astfel cum aceasta a indicat în mod expres în notificarea nr. 2403 din 27 august 2001 (filele 6, 45 și 48 dosar fond). Prin urmare, față de obiectul și temeiul juridic al acțiunii – soluționarea pe fond a notificării, în baza dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 – instanța nu poate acorda mai mult decât a solicitat reclamanta prin notificarea adresată unității deținătoare.
Tribunalul a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor conform valorii stabilite prin expertiza construcții efectuată în cauză, regimul stabilirii și plății despăgubirilor fiind reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și presupunând adoptarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a unei decizii privind acordarea de titluri de despăgubire, atribuțiile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fiind, de asemenea, prevăzute de acest act normativ.
Așadar, valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 și nu de către instanța de judecată, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu unitatea deținătoare și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, din moment ce legea specială prevede proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite trebuie îndestulate, pronunțarea unei soluții de obligare a unității deținătoare în mod direct la plata despăgubirilor reprezintă atât o schimbare a debitorului obligației de plată, cât și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Reclamanta nu poate evita parcurgerea etapelor obligatorii ale procedurii speciale instituite de Legea nr. 247/2005 prin obligarea de către instanța de judecată, în mod direct, a Municipiului București prin Primar General la plata prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiza judiciară efectuată în cauză, deoarece s-ar crea o situație inechitabilă între aceasta și persoanele care urmează procedura reglementată de legea specială privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor.
De asemenea, tribunalul a constatat că, în cazul acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, la momentul sesizării tribunalului, reclamanta nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Reclamanta nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței CEDO, pe care reclamanta ar putea să o invoce, este o creanță sub condiție, întrucât problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative și trebuie rezolvată în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu era suficient stabilită, pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. În această situație, nu se poate dispune obligarea Statului R. la despăgubiri, din moment ce, la data sesizării tribunalului cu acțiune, reclamanta nu avea un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a o face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 și 276 Cod de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul M. București prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei de 1.650 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul aferent expertizei topografice în cuantum de 1.100 lei, precum și jumătate din onorariul aferent expertizei construcții – 550 lei, având în vedere respingerea solicitării reclamantei de acordare a despăgubirilor bănești constând în contravaloarea imobilului, stabilită prin expertiza specialitatea construcții efectuată în cauză.
La data de 06 decembrie 2012, a declarat recurs reclamanta C. S. V., împotriva sentinței civile, solicitând admiterea recursului și, examinând cauza sub toate aspectele – portivit art. 3041 și în virtutea celor statute în art. 129 alin. 5 și 6 Cod de procedură civilă, să se dispună casarea în parte a sentinței recurate; să se constate faptul că potrivit art. 6 alin. 1 raportat la art. 2 alin. 1 lit. i, art. 3 alin. 1 lit. a, art. 11 alin. 6, art. 23, art. 24 alin. 1 și celelalte din Legea nr. 10/2001, republicată, este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru toată suprafața de teren de 518 mp. de care a fost deposedată în mod abuziv și nelegal, și totodată, potrivit art. 312 alin. 1 și 3 Cod de procedură civilă, să se trimită cauza spre rejudecare primei instanței – întrucât, pentru soluționarea temeinică și legală a cauzei, portivit cu cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii – este necesară omologarea raportului de expertiză tehnică judiciară evaluatorie efectuat pe fondul cauzei, procedură neadmisă în calea de atac a recursului.
În motivare, arată că potrivit cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurenta a dovedit faptul că a deținut cu act de proprietate imobilul compus din construcții și teren în suprafață de 518 mp. situat în București, ., sector 4, imobil de care a fost deposedată în mod abuziv și nelegal, cum de altfel a fost constatat și de instanța de fond în paragraful 6 – pagina 3 din considerentele sentinței atacate – prin opoziție cu art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, respectiv instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Totuși, așa cum a rezultat din cele reținute de aceeași instanță de fond în paragraful 4 – pagina 4 din sentință recurată – motivat de faptul că în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, recurenta s-a referit doar la o suprafață de teren de 315 mp. (personal aflându-se în confuzie cu privire la întinderea terenului din cauză că actele de proprietate îi fuseseră luate încă de la începutul anului 1984 în vederea exproprierii) și nu la suprafața de 518 mp. cât rezultă din actul de proprietate, greșit a fost reținut spre soluționare numai suprafața de 315 mp. de teren – invocându-se dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 – pentru că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu se face vorbire de o strictă precizare a suprafeței de teren înscrise în notificarea propriu-zisă – știind că legiuitorul din 2001 a avut în vedere notorietatea faptului că foarte mulți dintre notificatori, în lipsă de acte, nu aveau cum să-și mai amintească, cu precizie, suprafața de teren preluată de stat cu zeci de ani în urmă, astfel că, portivit art. 24 alin. 1, suprafața de teren în cauză, respectiv întinderea dreptului de proprietate, trebuia să rezulte din actul de proprietate și doar în lipsa actului propriu-zis se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este ceea ce trebuia avută în vedere și în cauză, incidente în motivele de recurs fiind și dispozițiile art. 304 pct. 6 ultima teză și pct. 9 Cod de procedură civilă.
Totodată, recurenta solicită să se constate faptul că instanța de fond nu a ținut seama de solicitarea reclamantei, respectiv de a soluționa notificarea propriu-zisă în sensul celor statuate prin Decizia art. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite în admiterea recursului în interesul legii, privind cuantumul – întinderea – ce urma a se stabili de instanță în baza celor două expertize de specialitate, atât pentru identificarea terenului, cât și pentru stabilirea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate și terenul aferent în suprafață de 518 mp. de care a fost deposedată în mod abuziv și nelegal.
În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 6 teza a doua și pct. 9, art. 3041 Cod de procedură civilă raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite în admiterea recursului în interesul legii și respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, dar ținând cont și de dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea reține că în privința terenului, din actele și lucrările dosarului, rezultă în mod evident, intenția recurentei reclamante de a solicita aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001 în raport de întreaga suprafață expoliată de statul comunist, respectiv de 518 mp.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 518 mp., indicând în justificarea cererii sale, actul de donație autentificat sub nr._ din 20 decembrie 1971.
Nu mai puțin, recurenta s-a referit în cadrul cererii de chemare în judecată, și la mențiunile actului de expoliere - Decretul CS nr. 445/1984.
Toate aceste înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei, ele coroborându-se cu susținerile și solicitările din cadrul cererii de chemare în judecată, astfel încât mențiunea existentă în cadrul notificării formulate – solicitarea de despăgubiri pentru teren în suprafață de 315 mp (fila 6 dosar fond), nu poate fi interpretată decât ca vizând suprafața de teren care ar rezulta în urma scăderii din întreaga suprafață de teren a imobilului (incertă ca dimensiune, potrivit aprecierii de la acel moment a părții, în condițiile unor probe atestând diferite suprafețe), a suprafeței construite. Or, atât timp cât reclamanta recurentă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul – teren și construcții, rezultă că mențiunea suprafeței parțiale de 315 mp din notificare, nu a circumstanțiat în sensul restrângerii, dorința părții de a fi despăgubită pentru întreg imobilul pentru care a depus acte de proprietate atașat.
Așadar, din această perspectivă, Curtea apreciază că se impune modificarea sentinței în sensul că propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent vizează imobilul compus din teren în suprafață totală de 518 mp.
2. Sub un al doilea aspect, relativ omisiunii stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, în acord cu probele științifice administrate în cauză, Curtea observă că el este însă, nefondat, deoarece ignoră prevederile legale exprese în materie, care impun o competență specială, dar și o ordine procedurală obligatorie în vederea realizării efective a drepturilor persoanelor îndreptățite la astfel de despăgubiri.
Astfel, Curtea observă că nici o dispoziție legală internă sau internațională, nu permit unui organ judiciar, să își depășească limitele competenței sale materiale și să se substituie atribuțiilor unei alte instituții ale cărei decizii pot fi contestate pe o cale specială (în speță, calea judiciară a contenciosului administrativ).
Detaliind, Curtea constată că într-adevăr, urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, conform art. 26 alin. 1: „Dacă restituirea în natura nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
Această restricție normativă de acordare efectivă, operează și în privința posibilităților instanței de judecată civile sesizate cu o cerere de soluționare pe fond a notificării, în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, având în vedere că într-o astfel de procedură, organul judiciar se substituie celui administrativ, însă în procesul de aplicare a Legii 10/2001 modificate și completate inclusiv prin Legea 247/2005, el neputând așadar, depăși cadrul posibilităților conferite legal.
Dispozițiile legale sunt exprese și în privința modalității de stabilire și acordare a cuantumului măsurilor reparatorii, această competență revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care va emite în finalul procedurii, o decizie care va cuprinde cuantumul despăgubirilor care vor consta în titluri de despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. 1 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. 5, secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Conform art. 16 din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005: „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) si (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. (…) (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”.
Din analiza textelor de lege evocate, rezultă așadar, că după . Legii nr. 247/2005, instanța de judecată civilă nu mai are competența legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce presupune și imposibilitatea sa de stabilire a cuantumului corespunzător al acestora, ci doar pe aceea a constatării îndreptățirii la acordarea acestora în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, conform art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum în mod corect a procedat tribunalul.
Potrivit art. 19 alin. 1, deciziile adoptate de acest organism – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, cu plângere în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite și acordate, în contradictoriu cu S., reprezentat prin Comisia evocată.
Nu mai puțin, recurenta are la îndemână în cadrul procedurii respective, și pârghii legale pentru eficientizarea sa (inter alia, acțiunea izvorâtă din art. 181 al. 3 lit. b din Titlul VII al Legii 247/2005).
Sub un ultim aspect pertinent motivului de recurs analizat, Curtea prezentă observă cu titlu informativ, faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 27/14.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurenta – reclamantă C. S. V., împotriva sentinței civile pe care o va modifica în parte în sensul că propunerea de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent vizează imobilul compus din teren în suprafață totală de 518 mp. și construcția în suprafață de 208 mp.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul celor două expertize, ca nefondată, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, având în vedere faptul că modificarea sentinței a operat exclusiv în privința terenului, la fond fiindu-i acordat părții reclamante, onorariul aferent expertizei topografice efectuate, decizia prezentă menținând dispoziția instanței de fond aferentă construcției, ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă C. S. V., împotriva sentinței civile nr. 1303 din 18 iunie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că propunerea de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent vizează imobilul compus din teren în suprafață totală de 518 mp. și construcția în suprafață de 208 mp.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul celor două expertize, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. H. I. S. C. G.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./25.05.2013
T.B.-S.4.-R.N.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1499/2013. Curtea de... | Stabilire a valorii lucrului. 574 C.p.c.. Decizia nr. 2146/2013.... → |
|---|
