Legea 10/2001. Decizia nr. 189/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 189/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 10455/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 189 R
Ședința publică de la 30.01.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant N. M. și recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva Sentinței civile nr. 1450/12.07.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, având ca obiect, Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant N. M. personal și recurentul-pârât M. București prin Primarul General prin consilier juridic M. E. L., cu delegație de reprezentare la fila 35 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, recurentul-reclamant N. M. depune la dosar un set de înscrisuri.
Părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant N. M. personal solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică și de asemenea, solicită admiterea cererii prin care a solicitat despăgubiri.
În ceea ce privește recursul formulat de M. București, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris și respingerea recursului formulat de N. M., ca nefondat, urmând ca instanța să aibă în vedere că despăgubirile solicitate în acest dosar nu au fost solicitate și la instanța de fond.
Solicită respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.02.2011, urmare a declinării competenței prin sentința civilă nr. 6819/19.10.2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, astfel cum această cerere a fost precizată ulterior, reclamantul N. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București restituirea în natură a imobilului situat în ., sector 2, mai puțin părțile din construcție care au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995, precum și terenul aferent acestora.
În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 și a depus toate documentele care fac dovada dreptului de proprietate pretins, însă pârâta a tergiversat în mod nejustificat soluționarea notificării formulate, solicitând acte care nu erau necesare și depășind termenul prevăzut de lege.
Pârâta Primăria Municipiului București, legal citată, nu a depus întâmpinare, însă a solicitat admiterea în parte a cererii, în ce privește obligarea la emiterea unei dispoziții de soluționare a notificării.
Prin sentința civilă nr.1450/12.07.2012, Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul N. M., a dispus restituirea în natură către reclamantul N. M. și către numita M. G. a imobilului situat în ., sector 2, compus din construcție și terenul aferent, mai puțin părțile din construcție care au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 (contractele nr. 3791/12.06.1997; 1699/21.12.1996; 4950/10.03.1999; 3150/24.03.1997), precum și terenul aferent acestora, a luat act că reclamantul nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere având ca obiect soluționarea notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în ce privește părțile din construcție care au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995, precum și terenul aferent acestora și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul N. M. și numita M. G. au solicitat pârâtei Primăria Mun. București, prin notificarea nr. 1050/2001 expediată prin B. S. și N. restituirea în natură a imobilului (teren și construcție) situat în ., sector 2, care a aparținut autoarei lor, S. R..
Notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată până în prezent, în pofida demersurilor repetate ale reclamantului N. M. (până la un punct, inclusiv în calitate de mandatar al conotificatoarei M. G. – în acest sens fiind declarația de revocare a mandatului, autentificată sub nr. 71/19.01.2009 la BNP C. S. P..
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
În cauză se constată că unitatea deținătoare nu a solicitat notificatorului acte noi, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 26 alin.1 din lege și ale art. 25.1 din Normele metodologice. Ca atare, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamantă.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul notificării, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă (desigur, referirea la evocarea fondului conform art. 297 alin.1 C.pr.civ. sugerează doar că instanța are plenitudine de jurisdicție asupra cererii de restituire, chiar când aceasta nu a fost soluționată de unitatea deținătoare – observația tribunalului) și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”
Analizând pe fond notificarea, tribunalul a constatat că prin testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov – Secția notariat sub nr. 4113/6.03.1922 I. L. a lăsat averea sa mobilă și imobilă, respectiv, între altele, imobilul situat în ., legatarei universale, Rosalia B.. Rosalia B. s-a căsătorit ulterior cu S. E., după cum rezultă din extrasul din registrul de căsătorie
Prin procesul-verbal nr. 9701/17.07.1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare a fost intabulat imobilul situat în ., pe numele Rozaliei S. (născută B.), cu titlu de succesiune de pe urma defunctului I. L., legatara universală fiind trimisă în posesiunea bunului prin jurnalul nr._/13.11.1932 pronunțat de Tribunalul Ilfov – secția a III-a civilă – comercială (f. 31 vol. I proces-verbal; f. 20, 23 vol. I jurnal trimitere în posesie, precum și inventarul atașat acestuia, în care este menționat și imobilul din .). Întabularea, fiind dispusă sub imperiul Decretului – Lege nr. 115/1938, a produs efecte constitutive, conform art. 17 din acest act normativ, fiind fără relevanță modificările legislative ulterioare (tempus regit actum, art. 1 C.civ. 1864).
Potrivit adresei emise la 19.11.2001 de Direcția Venituri Buget Local – Serviciul Impunere Persoane Fizice, potrivit unei declarații de impunere din anul 1942, proprietarii imobilului din . erau E. S. și R..
De asemenea, din adresa emisă de PMB – Serviciul de Nomenclatură Urbană la data de 28.03.2002 rezultă că imobilul a purtat inițial nr. 32 pe . anul 1927), iar ulterior, la nivelul anilor 1927 și 1948, .. Ca urmare, referirea din minută și dispozitiv la . este o simplă eroare materială.
Ca urmare, având în vedere că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, poz. 7066, de pe numele S. E. (inexact, întrucât imobilul aparținea soției sale, S. Rosalia, cu titlu de moștenire), precum și prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu restul probelor administrate, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada concludentă a proprietății autoarei reclamantului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei.
Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului în proprietate a statului, fiind în întregime neconstituțional de la data adoptării sale, întrucât a dispus „naționalizarea” fără despăgubiri a unor imobile cu destinația de locuință, care nu constituiau „mijloace de producție, bănci și societăți de asigurare”, în sensul art. 11 din Constituția din 1948 (privind naționalizarea), ci trebuiau expropriate „pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, potrivit art. 10 din aceeași Constituție.
Printr-un abuz și un exces de putere specific perioadei în care a fost adoptat, Decretul nr. 92/1950 a naționalizat imobilele cu destinația de locuință, în preambulul actului arătându-se că legea a fost adoptată „pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”.
Astfel, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr. 10/2001.
Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 59/18.10.2002 emis de BNP S. F. rezultă că S. R. (cunoscută și sub numele de R. sau Rosalia) au rămas ca moștenitori soțul său, S. E., și sora sa N. Agnis. De pe urma defunctei N. Agnis au rămas ca moștenitori reclamantul N. M. și numita M. G., în calitate de descendenți de gradul I.
Ca urmare, aceste persoane au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.
O parte din imobil a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, însă reclamantul N. M. și-a precizat cererea, în sensul că nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere având ca obiect soluționarea notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în ce privește părțile din construcție care au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995, precum și terenul aferent acestora, împrejurare de care tribunalul urmează să ia act, conform art. 129 alin.6 C.pr.civ. Constituie prin urmare obiectul judecății doar cererea de restituire în natură a părților din imobil care nu au fost înstrăinate.
În drept, tribunalul a constatat că reclamantul N. M. și cealaltă autoare a notificării, M. G., sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părților din imobil care nu au fost înstrăinate de stat, precum și, în întregime, a terenului situat în curte, terenul aferent locuințelor înstrăinate fiind situat sub construcție (art. 7 alin.1 și art. 9 alin.1 din Legea nr. 10/2001).
În condițiile în care M. G. a formulat notificare, prezenta acțiune îi profită potrivit regulilor generale instituite în această materie de art. 643 din Noul Cod Civil, care, prin derogare de la regula de drept comun (art. 223 alin.1 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a NCC) se aplică și litigiilor în curs, deci și în prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 (desigur, acest text este aplicabil pe cale de analogie, pentru identitate de rațiune)
Acțiunea de față, deși formulată doar de o parte din persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru imobilul preluat abuziv de stat, tinde din punct de vedere juridic și economic la obținerea echivalentului acestui bun, fiind așadar judicios ca principiul stabilit de noua legislație civilă, conform căruia acțiunea introdusă de un singur coproprietar profită și celui care nu a formulat cerere, și aceasta chiar dacă nu se solicită restituirea bunului în materialitatea sa, ci obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent.
După cum just a subliniat Curtea de Casație în decizia nr. 20/2007, ar fi redundant și contrar principiului plenitudinii de jurisdicție a instanței judecătorești ca aceasta să oblige, doar, unitatea deținătoare să emită o dispoziție cu un anumit conținut (partea fiind apoi expusă posibilului refuz abuziv de respectare a hotărârii, ceea ce face necesare noi proceduri judiciare). Dimpotrivă, instanța este ținută și îndreptățită să soluționeze ea însăși notificarea, dispunând, după caz, restituirea în natură, ori constatând dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin încheierea de ședință din data de 01.10.2012 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a admis cererea formulată de reclamant privind îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 1450/12.07.2012 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și în dispozitivul sentinței, în sensul că se va trece corect adresa imobilului, aceasta fiind „., sector 2”, în loc de „., sector 2”, cum din eroare s-a menționat.
Împotriva deciziei tribunalului, au declarat recurs reclamantul N. M. și pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General s-a arătat că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamantului N. M. și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 2 compus din teren și construcție, mai puțin părțile din construcție înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, deoarece unitatea deținătoare este cea care trebuie să se pronunțe prin dispoziție asupra notificării formulate în termen de 60 de zile, termen de recomandare care curge după caz, de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
Mai critică soluția recurentul – pârât și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că în speță nu se poate reține culpa recurentului – pârât deoarece reclamantul nu a depus la serviciul de analiză al notificărilor toatele actele prevăzute de art. 22 din Legea nr._.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul reclamant, acesta susține că în mod greșit instanța nu a analizat și celelalte aspecte cuprinse în cererea principală. Mai arată că apartamentele vândute prin Legea nr. 112/1995 rămân în litigiu la nivel de CEDO.
Susține că recursul l-a declarat doar ca urmare a unui eventual recurs declarat de partea adversă.
În ceea ce privește recursul Municipiului București, prin întâmpinarea depusă la fila 9 dosar recurs, recurentul reclamant solicită respingerea acestuia ca nefondat .
La 30.01.2013 recurentul reclamant a depus o precizare prin care arată că motivarea recursului său este cuprinsă la punctul 1 al cererii de recurs cu precizarea că a pretins de la început și daune pricinuite de tergiversarea rezolvării dosarului de către Primăria Municipiului București.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Din actele dosarului, rezultă că recurentul reclamant a formulat notificarea înregistrată sub nr. 1050/16.07.2001 la B. S. și N. prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 2, notificare ce nu a fost soluționată până la data promovării prezentei acțiuni, respectiv 12.01.2011, deși din înscrisul aflat la fila 11 din dosarul de fond rezultă că actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită au fost depuse începând cu 21.11.2002, la 4.03.2003 (fila 37 dosar fond) și la 20.09.2007. După această dată reclamantul a solicitat în mai multe rânduri intimatei – pârâte soluționarea notificării, existând la dosarul cauzei mai multe solicitări ale acestuia privind soluționarea notificării sale.
Nesoluționarea în termen a notificării atrage aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța procedând în mod corect la soluționarea pe fond a notificării, notificare în susținerea căreia au fost depuse toate actele doveditoare necesare.
Ca atare, recursul pârâtului privind greșita soluționare a notificării de către instanță este neîntemeiat,
De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea acestuia cu privire la greșita acordare a cheltuielilor de judecată deoarece fiind admisă acțiunea formulată de reclamant, partea adversă a căzut în pretenții și datoarează cheltuielile de judecată conform dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă.
Recursul reclamantului este de asemenea nefondat.
Din cuprinsul acțiunii principale nu rezultă un alt petit în afara emiterii dispoziției privind acordarea titlului de proprietate asupra imobilului, petit ce a fost susținut și prin concluziile orale depuse cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei (fila 82 dosar_ al Tribunalul București Secția a IV -a Civilă, volumul 2).
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant N. M. și recurentul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1450/12.07.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. DY
Tehnored. GC/TI – 2 ex
18.03.2013
Jud. fond L. Z.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1419/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 158/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
