Obligaţie de a face. Decizia nr. 1721/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
Comentarii |
|
Decizia nr. 1721/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 6319/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1721R
Ședința publică de la 18 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - D. Y.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți B. I. și . SA împotriva sentinței civile nr.1260/17.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul general, având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-reclamant B. I. reprezentat de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, intimatul-pârât M. București reprezentat de consilier juridic M. E. L., cu delegație la dosar, lipsind recurenta-reclamantă . SA.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Apărătorul recurentului-reclamant invederează că nu are cereri de formulat.
Reprezentantul intimatului-pârât invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtului M. București prin Primarul General să trimită dosarul aferent notificării nr.3373/2001, direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, autoritate care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art.18 (3) din Legea nr.165/2013. Solicită obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1260 din 17.06.2013 Tribunalul București Secția a III a Civilă a admis cererea formulată de reclamanții B. I. și . SA, în baza Legii nr.10/2001, și a obligat pe pârâtul M. București să emită o dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul identificat în dispozitivul sentinței.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții solicitând admiterea cererii lor prin care au solicitat obligarea Municipiului București de a trimite direct dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, deoarece controlul de legalitate a fost deja efectuat de instanță și este inutilă trimiterea dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 la Prefectul Municipiului București pentru realizarea unui control de legalitate, deja exercitat de către instanța judecătorească.
Recursul nu este fondat.
Reclamanții au solicitat instanței obligarea pârâtului M. București la emiterea dispoziției prevăzute de Legea nr.10/2001 astfel că procedura specială administrativă nu este finalizată prin pronunțarea prezentei hotărâri de către instanță, ci prin emiterea de către M. București a dispoziției prevăzute de art. 26 alin.1 din Legea nr.10/2001.
În condițiile în care pe parcursul soluționării procesului a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 care prevede la art. 4 că dispozițiile sale sunt aplicabile inclusiv cauzelor aflate pe rolul instanțelor, în mod legal, Tribunalul, ca instanță de fond, a făcut aplicarea acestei noi legi, care prevede, în plus, o procedură simplificată în materia acordării de despăgubiri.
Astfel, conform art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 dispozițiile autorităților administrației publice locale, emise potrivit Legii nr.10/2001, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, astfel că, obligația Municipiului București este prevăzută de lege, nefiind necesară o dispoziție expresă a instanței în sensul menționat.
Este adevărat că legea prevede că transmiterea dispozițiilor se realizează după exercitarea contractului de legalitate de către prefect și că tocmai această etapă administrativă este considerată inutilă de către recurent, cu motivarea că, de vreme ce restituirea prin echivalent a fost stabilită de instanță, verificarea legalității de către prefect este inutilă, de natură a conduce la tergiversarea soluționării finale a notificării.
Dar, procedura de trimitere a dispoziției, după exercitarea controlului de legalitate, este prevăzută de lege, iar legea nu face nici o distincție în ceea ce privește dispozițiile emise de M. București, chiar în situația în care acestea sunt emise în baza unor hotărâri ale instanțelor judecătorești. Cu privire la aceste din urmă dispoziții, deși procedura nu face nici o distincție, este de așteptat ca prefectul să respecte autoritatea hotărârii judecătorești, în limitele prevăzute de legea nr. 165/2013, chiar dacă avizul de legalitate va fi restrâns la constatarea îndeplinirii de către M. București a dispozițiilor stabilite de către instanța judecătorească.
De asemenea, temerea recurenților pentru tergiversarea obținerii despăgubirilor prevăzute de lege nu este justificată, în concret, de o asemenea manieră încât să reclame o altă interpretare și aplicare a legii, deoarece decizia de compensare nu poate fi valorificată decât la data de 1.01.2016, conform art. 27 Legea nr.165/2013.
De aceea, ambele recursuri analizate în baza art.3041 Cod procedură civilă vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de recurenții – reclamanți B. I. și . SA împotriva sentinței civile nr.1260/17.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 octombrie 2013.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. D. Y.
GREFIER
G. – M. V.
RED.RP
Tehnored. MȘ/ 2 ex.
25.10.2013
Jud. fond – T.B.. – I. C.
Cu opinia separată a d-nei judecător A. V.
în sensul admiterii recursului, modificării sentinței și obligării Municipiului București la înaintarea dispoziției și a întregii documentații către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Astfel, recurentul a pretins că printr-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la transmiterea către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dispoziției și a întregii documentații aferente.
Aceasta întrucât, tribunalul a efectuat deja controlul de legalitate a pretențiilor emise de către reclamant, atâta vreme cât a obligat pe pârâtul M. București să emită o dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 252 m.p., situat în București, . 2, imposibil de restituit în natură și a constatat calitatea reclamantei . SA de titular al cotei de 25 % din măsurile reparatorii.
Opinez că recursul este întemeiat și trebuia admis ca atare în raport de dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România intrată în vigoare la 20 mai 2013.
Conform acestui text dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001 se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.
Din examinarea acestui text se pot trage următoarele concluzii:
Autoritățile Administrației Publice Locale, în calitate de unități deținătoare, care emit dispoziții în baza Legii nr. 10/2001, au obligația de a le transmite Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
În prealabil, îndeplinirii acestei obligații, aceleași autorități trebuie să înainteze dispoziția către prefect, pentru exercitarea controlului de legalitate.
Actul administrativ emis de către prefect în exercitarea controlului de legalitate este supus controlului instanței de contencios administrativ în baza art. 11 alin. 1 și 2 din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004.
În speță, dispoziția ce urmează să fie emisă de către unitatea administrativă nu reprezintă rezultatul verificării îndeplinirii condițiilor de acordare a măsurilor reparatorii de către aceasta, ci este un act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești intrată sub puterea lucrului judecat.
Or, prin sentința civilă recurată, instanța a stabilit calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, natura acestor măsuri reparatorii, cât și calitatea pârâtului de unitate deținătoare.
Aceste statuări nu mai pot face obiectul controlului de legalitate de către prefect,căci s-ar știrbi autoritatea lucrului judecat și s-ar încălca principiul constituțional al separației puterilor în stat.
Ca urmare, unitatea deținătoare putea fi obligată la îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute de lege, aceea de a transmite dispoziția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, fără a mai supune dispoziția de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, controlului de legalitate al prefectului.
Acest din urmă demers ar fi lipsit de sens, căci, ar putea permite anihilarea efectului hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele civile de drept comun și supunerii aceluiași raport juridic, controlului instanței de contencios administrativ, în eventuala acțiune de anulare a ordinului prefectului.
Așa fiind, opinez că recursul trebuia admis în sensul susmenționat.
JUDECĂTOR
A. V.
Red. A.V.
Tehnored. T.I.
2 ex./07.11.2013
← Legea 10/2001. Decizia nr. 1930/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1819/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
---|