Pretenţii. Decizia nr. 1261/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1261/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-09-2013 în dosarul nr. 24844/3/2012
Dosar nr._
(1138/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1261
Ședința publică de la 05.09.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: G. S.
GREFIER: S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de către procuror E. I..
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurenta – reclamantă B. M., împotriva sentinței civile nr. 506 din data de 11.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa recurentei – reclamante B. M. și a reprezentantului intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea acordă cuvântul asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurentă prin cererea de recurs, respectiv sesizarea Curții Constituționale.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicit respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât excepția de neconstituționalitate invocată nu îndeplinește condițiile legii.
Curtea, în urma deliberării, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale o apreciază ca informă, nefiind indicate textele de lege pe care partea le consideră neconstituționale, motiv pentru care va respinge această cerere, ca neîntemietă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, având în vedere că măsurile administrative invocate nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.
De asemenea, mai solicită a se avea în vedere Decizia nr. 15 din data de 12.11.2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 28.06.2012, sub nr._ /28.06.2012, reclamanta M. B. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii de deportare la muncă forțată în U.R.S.S. a reclamantei în perioada 13.01._49 și să fie obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de cel puțin 10.000 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral și material suferit, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în perioada menționată, a fost deportată la muncă forțată în U.R.S.S. împreună cu aproape 100.000 de cetățeni ai Statului R. din minoritatea etnică germană.
S-a mai arătat că această măsură administrativă a avut caracter politic și cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 506/11.03.2013, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea astfel formulată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Reclamanta B. M. este cetățean german, născută în România, la data de 27.09.1919. Aceasta a fost deportată în U.R.S.S., în intervalul ianuarie 1945-1947, participând în această perioadă la munca de reconstrucție astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în copie la dosar.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
În continuare, instanța avut în vedere cuprinsul art. 4 din același act normativ.
Reținând că Legea nr. 221/2009 se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Tribunalul a constatat că deportarea reclamantei în URSS, în luna ianuarie 1945, nu intră sub incidența acestei legi.
În acest sens, prin Decizia nr. 15/12.11.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 1 alin. 3 din același act normativ și art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Așadar, față de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 15/12.11.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, nu se poate reține, în temeiul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantei în perioada ianuarie 1945-1949, prin deportarea acesteia în fosta U.R.S.S., situație în care acest capăt de cerere este neîntemeiat.
În consecință, s-a reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de reclamantă, atât timp cât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, neputându-se reține existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii a Statului R..
Tribunalul a mai constatat că despăgubirile solicitate nu pot fi acordate reclamantei în baza Legii nr. 221/2009, atât față de considerentele anterior expuse privind lipsa caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva acesteia, cât și prin prisma constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din acest act normativ, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, obligatorie potrivit art. 147 alin. final din Constituție.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, a admis recursul în interesul legii și a stabilit, cu efect obligatoriu, conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., faptul că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar, chiar dacă, în mod incontestabil, reclamanta a suferit un prejudiciu prin deportarea sa la munca de reconstrucție în U.R.S.S., la momentul pronunțării prezentei sentințe, nu mai există temeiul legal care permite repararea pecuniară a prejudiciului suferit de aceasta.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a s-a reținut caracaterul neîntemeiat al acțiunii.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta solicitând: admiterea acțiunii și constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată în URSS; să se dispună obligarea statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit și, pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurenta – reclamantă a arătat că instanța a motivat respingerea cu motivul că petenta ar fi suferit o măsură fără caracter politic, aceasta datorându-se - cum a constatat Î.C.C.J. în decizia Nr. 12 pronunțată în dosarul nr.14/2011, la care instanța de fond a făcut referire - numai apartenenței victimei la minoritatea germană.
Deportarea, a fost executată de organele de interne ale României de la domiciliul petentei, localitate care se află până în ziua actuală pe teritoriul României și nicidecum în URSS. În ianuarie 1945, România nu a fost sub nici o ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război, a unei persoane civile de cetățenie română, care nu a participat la nici un război.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI al României. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, este descrisă de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911/14.12.2010, în dosarul nr._/3/2010, sau în Hotărârea civilă nr.992/2011 în dosarul nr._/3/2011, în care în cazuri similare a fost recunoscuta ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului roman comunist conform Legii nr.221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care, conform interpretării teleologice a Legii nr.221/2009, cade – în opinia recurentei - sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege.
Precizează recurenta că statul comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire politica, până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țară, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță a aplicat prevederile legii în mod restrictiv, fără interpretarea ei teleologică, care se impune, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege.
Cu acest aspect instanța nu s-a preocupat.
Precizează recurenta că trebuie văzut și faptul că decretul 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în legea nr.221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atât timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Se mai arată că că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin 1 lit.b a legii nr.221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a, pe baza deciziei a curții constituționale nr.1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentua a avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit a. ci litera b.
Recurenta, până în prezent, nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, deoarece art.12 din decretul lege nr.118/1990 exclude pe recurenta din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din decretul - lege nr.118/1990 și art.5 din legea nr.221/2009.
În continuare, recurenta a precizat că invocă excepția de neconstituționalitate, după care a făcut referire laexistența unei situații de discriminare, care este interzisă prin Constituție.
În completare, a arătat că, pe lângă art.5 a legii nr.221/2009, invocăm de drept și toate celelalte norme care depășesc norma evocată și care, prin decizia Curții Constituționale 1358 și 1360 din 21.10.2010, a pierdut efectul juridic conform art.147 a constituției, prin simpla inactivitate a legiuitorului R. în perioada de 45 zile, prevăzută de constituție. Această inactivitate legislativă nu poate fi reproșată părții.
Totodată, se arată că judecătorul de drept comun, în acest caz, este obligat din oficiu să verifice, care alte norme fac admisibile cererea depusă.
Constituția României prevede în art.20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ca acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar - conf.alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele ( ... ) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Cum este de reținut din însăși decizia nr.1360/21.10.2010, rămâne instanței de drept comun competența, ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
Se invocă: art.7, 8, 9, 10, 28 a Declarației Universale ale Drepturilor Omului, după care orice persoană are dreptul la protecție împotriva discriminării are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale este protejată împotriva arestării și deținerii - în special la muncă forțată prin deportare - în mod arbitrar; Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin decretul nr.212/31.10.1974, și conform căreia ori ce persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (Art. 9 punctul 5).
Mai face referire recurenta la hotărârea civilă nr. 441/2012 a Tribunalului București din dosarul nr._/3/2010, în care a fost admisă o cerere în caz identic și a fost obligat statul R. la suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.
Prin jurisprudența continuă CEDO a reținut în mod constant că în cazul de violare a art.5 paragraf 1 al Convenției referitoare la privarea nelegală de libertate sunt întemeiate cererile de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral și fizic suferit, așa că abrogarea normei interne nu poate lipsi cererea de despăgubire de efectele juridice urmărite.
În raport de aceste argumente, se solicită admiterea cererii cum a fost formulată, iar în cazul intenției de respingere o sesizare a jurisdicției comunitare conform art.267 din Tratatul de funcționare UE.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticle formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Acțiunea soluționată de prima instanță prin sentința recurată a fost promovată de reclamanta recurentă ca una al cărei fundament legal îl constituie prevederile Legii 221/2009, Lege cu caracater special ale căei dispoziții înlătură de la aplicare reglementările de drept comun, potrivit cu exigențele principiului general de drept specialia generalibus derogant.
În condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, care își găsește expresie în prevederile art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., instanța investită cu o astfel de acțiune civilă era ținută a se pronunța în limitele în care a fost investită de reclamantă. Argumentul prin care recurenta susține că instanța fondului avea obligația ca „din oficiu să verifice care alte norme fac admisibilă cererea depusă” este contrar celor două principii de drept anterior menționate și, ca atare, apare ca fiind vădit nefondat.
Pe de altă parte, Curtea reține că, potrivit cu exigențele art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 din C.pr.civ., părțile nu sunt îndreptățite să schimbe cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici să formuleze cereri noi în recurs.
Raportat la exigențele impuse prin aceste norme procedurale, urmează a se constata că solicitarea formulată „în completare” de recurentă, în sensul ca cererea sa să fie analizată nu numai în raport de prevederile art. 5 din Legea 221/2009, ci și în funcție de „toate celelate norme”, este în evidentă contradicție cu prevederile legale menționate, astfel că ele nu pot atrage investirea instanței de recurs cu analiza fondului pretenției astfel formulate.
Tot astfel, referirea făcută direct în recurs la prevederi ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ca fundament legal al acțiunii care a fost soluționată prin sentința recurată, constituie modificări aduse cadrului procesual, care nu sunt permise de prevederile art. 316 rap. la art. 294 alin. 1 din C.pr.civ. Potrivit art. 304 partea introductivă coroborat cu art. 304 ind. 1 din C.pr.civ., recursul constituie o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se realizează un control judiciar relativ la temeincia (numai în cazul hotărârilor nesusceptibile de apel) și legalitatea hotărârilor pronunțate în primă instanță, iar nu o etapă judiciară în coordonatele căreia părțile ar fi îndreptățite să își completeze/modifice acțiunea introductivă și/sau să pretindă rejudecarea cererilor și apărărilor susținute în fața primei instanțe.
Prima instanță a reținut, în speță, că situația recurentei reclamante nu se circumscrie domeniului de aplicare a prevederilor Legii 221/2009, făcând astfel o judicioasă aplicare a efectului obligatoriu – care rezidă din prevederile art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ. - al Deciziei nr. 15/2012 pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii.
Menționatul efect al hotărârii pronunțate de instanța supremă se impunea în analiza cererii prin care reclamanta recurentă a solicitat instanței să constate că măsura deportării sale în fosta URSS, măsură ce a fost aplicată în luna ianuarie 1945, reprezintă măsură administrativă cu caracter administrativ aptă a satisface exigențele impuse prin prevederile art. 4 raportat la art. 1 și 3 din Legea 221/2009. Atâta vreme cât momentul la care a intervenit luarea/dispunerea ei se situează în afara perioadei premisă stabilită prin lege, împrejurarea că ea a continuat să se execute și într-o perioadă ce se include în domeniul de aplicare a Legii 221/2009 nu poate conduce la modificarea regimului juridic determinat de cadrul legislativ care a fundamentat luarea respectivei măsuri.
Argumentele critice expuse prin motivele de recurs, argumente care urmăresc să demonstreze incidența prevederilor Legii 221/2009 pentru situația în care recurenta reclamantă s-a aflat ca urmare a aplicării măsurii deportării sale în fosta URSS în luna ianuarie 1945, sunt de natură tind a provoca o analiză a respectivei situații bazată pe ignorarea, în speță, a dezlegărilor date de instanța supremă prin menționata decizie.
Cum această decizie a fost pronunțată (ulterior hotărârilor judecătorești de speță la care recurenta face referire ca reprezentând o practică judiciară relevantă în susținerea criticilor expuse prin motivele de recurs) tocmai în scopul de a se tranșa practica judiciară neunitară care se conturase în această materie, stabilind instanța supremă că interpretarea corectă a prevederilor Legii 221/2009 în ce privește domeniul său temporal de aplicare este în sensul că „deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”, aplicarea ei nu poate avea caracter facultativ.
O analiză cum este cea pretinsă de recurentă ar fi în mod evident contrară exigențelor impuse prin art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ., conform cărora „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”, astfel că instanța de control judiciar nu îi poate da curs.
Pentru a se pronunța în sensul celor arătate, instanța supremă a reținut că:
„În art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că acest act normativ se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la . prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
Din analiza acestui text de lege se observă că se extinde sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, asupra următoarelor categorii de persoane:
- persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4;
- persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la . prezentei legi”.
„… potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În acest context trebuie subliniat și că, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din școli, licee și facultăți.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Aceasta înseamnă că, în procedura prevăzută de acest act normativ, se realizează, de asemenea, o verificare a caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative abuzive, ceea ce ar însemna că în situațiile astfel recunoscute să nu se mai impună constatarea caracterului politic și prin procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Cu toate acestea, și în această situație se impune încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Din cele expuse rezultă că Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.
În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Așa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4 din lege.
Rațiunea edictării Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este, așa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.
Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
În ce privește jurisprudența instanței constituționale, s-a reținut în aceasta că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Prezintă relevanță, din perspectiva examinată, Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și ale art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009. . Curtea a constatat că autorii excepției sunt nemulțumiți de faptul că Legea nr. 221/2009 se referă doar la perioada "6 martie 1945 - 22 decembrie 1989" și exclude din categoria persoanelor îndreptățite de a beneficia de dispozițiile acestei legi cu caracter reparatoriu pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, deși calitatea de persoane persecutate politic, condamnate, deportate, internate în lagăre de muncă sau în colonii le-a fost recunoscută prin prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Curtea a observat că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.
De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar (ad similis, a se vedea Decizia nr. 422 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 27 mai 2010).
Instanța de contencios constituțional a reținut că momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.
Așadar, s-a considerat neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, ar crea o situație discriminatorie, întrucât le exclude din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, unor situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Având în vedere faptul că și dezlegările din menționatele decizii ale Curții Constituționale se impun instanțelor de drept comun cu forța obligativității, în puterea cu prevederilor art. 147 alin. ultim din Constituția României (efect care se produce și în situațiile în care soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional este aceea de respingere a excepției de neconstituționalitate, astfel cum instanța supremă a stabilit prin Decizia nr. 29/2011 pronunțată în procedura recursului în interesul legii) urmează a se constata caracterul nefondat al criticii prin care recurenta susține că se află într-o situație de discriminare, ca efect al interpretării date prin sentința recurată chestiunii referitoare la domeniul temporal de aplicare a prevederilor Legii 221/2009.
În ce privește soluția de respingere a capătului de cerere accesoriu, având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material pretins încercat ca urmare a deportării, Curtea constată că a fost respins ca și consecință a constatării caracterului neîntemeiat al capătului de cerere principal, care avea ca obiect constatarea împrejurării că măsura deportării ce a fost luată față de reclamantă în ianuarie 1945 a constituit o măsură administrativă cu caracter politic luată de autoritățile fostului regim comunist, în sensul art. 4 din Legea 221/2009.
În condițiile în care existența unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic constituie o premisă necesară nașterii dreptului la despăgubirile materiale reglementate prin art. 5 lit. b din Legea 221/2009, iar recurenta reclamantă nu îndeplinea această premisă-condiție, soluția adoptată prin sentința recurată, de respingere a cererii de reparare a prejudiciului material pretins apare ca fiind expresia unei riguroase aplicări a acestei din urmă dispoziții legale.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse se recurentă sentinței atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă B. M. împotriva sentinței civile nr.506 din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red. G.S.
Tehnored. C.S./GS
Ex.2/09.09.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – R.N.
| ← Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 331/2013. Curtea... | Pretenţii. Decizia nr. 1556/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
