Pretenţii. Decizia nr. 1522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1522/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 7311/301/2009

Dosar nr._

(822/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1522

Ședința publică de la .07.10.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - D. A.

JUDECĂTOR - F. P.

JUDECĂTOR - C. M. T.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți-pârâți, N. T. și N. I., de recurenții-pârâți, V. I. și V. E., de recurentul-pârât, S. ROMÂN P. M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.167.A. din 15.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL, intimații pârâți-reclamanți, L. M., V. M. și intimații chemați în garanție, M. FINANȚELOR PUBLICE și S.C. T. AL SA.

P. are ca obiect – pretenții.

Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 16.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 23.09.2013, 30.09.2013, 07.10.2013, când a pronunțat următoarea decizie:

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

P. sentința civilă nr. 3705/ 22.03.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pârâți N. pe capătul cererii principale având ca obiect contravaloare îmbunătățiri.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M. Finanțelor, pe capătul cererii principale având ca obiect restituirea prețului actualizat, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanții pârâți N. T. și N. I., în contradictoriu cu pârâții reclamanți V. M., L. M., pârâtul M. București - prin Primar General, pârâții V. I. și V. E. și ..

A fost obligat pârâtul S. Român prin M. Finanțelor să restituie reclamanților pârâți N. suma de 5.710,878 RON (57.101.878 ROL) reprezentând preț, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de inflație.

S-a respins cererea principală de obligare a Municipiului București la plata prețului de piață, ca neîntemeiată.

S-a respins capătul cererii principale având ca obiect contravaloare îmbunătățiri, ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă.

S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de M. București, ca rămasa fără obiect.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul reclamant S. Român prin M. Finanțelor în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție ..

A fost obligat pârâtul chemat în garanție . să plătească pârâtului reclamant S. Român prin M. Finanțelor 1% din valoarea prețului actualizat ce urmează a fi plătit de S. Român prin M. Finanțelor către reclamanții pârâți N..

S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți V. M. și L. M..

Au fost obligați pârâții V. la plata sumei de 5.030,96 lei în favoarea pârâților reclamanți V. și L., reprezentând echivalent lipsă de folosință.

S-a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamanții pârâți N., ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de interventienții pârâți V., ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul S. Român prin M. Finanțelor la plata sumei de 2.000 lei în favoarea reclamanților parați N. cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Au fost obligați pa pârâții intervenienți V. la plata sumei de 400 lei în favoarea pârâtei reclamante V. cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

P. contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.760/19.05.2000 reclamanții au cumpărat imobilul situat în București, ., parter, sector 3 în baza Legii nr.112/1995, la un preț de 57.101.878 ROL. P. contractul de comodat autentificat cu nr.682/1.03.2001 reclamanții au pus la dispoziția comodatarilor V. I. și V. E. imobilul descris mai sus pentru folosirea ca locuință, cu suportarea de către comodatari a cheltuielilor de întreținere, reparații și eventualele prejudicii ce le vor aduce imobilului apartament în perioada de folosință.

La data de 14.08.2002 pe rolul Judecătoriei Sector 3 a fost înregistrată cererea prin care V. M. și L. M. au solicitat, printre altele, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 760/19.05.2000, a contractului de comodat autentificat cu nr. 682/1.03.2001 și obligarea pârâților sa le lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

P. sentința civilă nr. 3320/13.04.2007, definitivă prin decizia 128/31.01.2008 pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia nr. 1186/11.09.2008 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.760/19.05.2000, dispunându-se totodată obligarea pârâților N., V. și . lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul. Cât privește cererea de constarea a nulității contractului de comodat, aceasta a fost respinsă ca lipsită de interes, constatându-se ajungerea contractului la termen. Sentința a fost pusă în executare silită la data de 7.10.2008.

Instanța a constatat ca reclamanții N. și pârâții intervenienți, deși au fost parte în proces, nu au adus la cunoștința instanțelor de judecată că pe parcursul judecății, respectiv la data de 2.02.2006 între ei a intervenit un nou contract de comodat prin care au convenit ca familia V. să suporte în totalitate cheltuielile legate de întreținerea spațiului.

În baza art. 137 Cod de procedură civilă, asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamanților pârâți N. pe capătul cererii principale având ca obiect contravaloare îmbunătățiri și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M. Finanțelor, pe capătul cererii principale având ca obiect restituirea prețului actualizat instanța a reținut următoarele:

Potrivit probelor administrate în cauză îmbunătățirile imobilului din București, ., parter, sector 3 nu a fost efectuate de către reclamanții pârâți N., ci de către pârâți intervenienți V. și ., așa cum s-a reținut mai sus între reclamanți și intervenienți s-au încheiat două contracte de comodat prin care reclamanții au transmis comodatarilor intervenienți folosința imobilului. De asemenea, toate chitanțele depuse la dosar de către intervenienți, autorizațiile și certificatul de urbanism sunt, fie pe numele acestora, fie al societății A. Prodcom. Aceste înscrisuri se coroborează cu declarațiile martorilor audiați în cauză la cererea reclamanților, care au arătat că toate cheltuielile au fost efectuate de familia V., reclamanții contribuind foarte mult cu „munca”.

Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr.10/2001 modificată, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. Conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș.

Coroborând situația de fapt cu textele de lege menționate, instanța a constatat că reclamanții N. nu au calitate procesuală activă pentru a solicita contravaloarea îmbunătățirilor, întrucât acestea nu au fost efectuate de către ei, nefiind titulari ai dreptului afirmat.

Instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor, pe capătul cererii principale având ca obiect restituirea prețului actualizat nu este întemeiată.

Potrivit art. 50 alin.2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit alin. 3, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) … se face de către S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Potrivit art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din (…) sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Astfel cum s-a reținut deja, printr-o hotărâre irevocabilă a fost desființat contractul de vânzare - cumpărare încheiat de către reclamanți, reținându-se reaua credință a acestora.

În consecință obligația de restituire a prețului actualizat revine pârâtului S. Român prin M. Finanțelor, motiv pentru care excepția invocată de acesta a fost respinsă, instanța admițând cererea reclamanților N. de restituire a prețului actualizat și să oblige pe pârâtul S. Român prin M. Finanțelor la plata acestuia.

Instanța a constatat însă că cererea reclamanților de obligare a pârâtului M. București prin Primar General la plata prețului de piață nu este întemeiată deoarece în cauză actul de vânzare cumpărare nr.760/19.05.2000 încheiat de reclamanți a fost declarat nul absolut prin sentința civilă nr. 3320/13.04.2007.

Ca efect al declarării nulității, contractul de vânzare cumpărare nr.760/19.05.2000 nu mai produce efecte juridice, iar conform principiului retroactivității efectelor nulității, aceste efecte se produc din momentul încheierii actului juridic.

Cu alte cuvinte, în privința contractului de vânzare cumpărare nr.760/19.05.2000 au fost înlăturate retroactiv toate efectele juridice pe care acesta le-a produs. Ca efect al declarării nulității toate efectele contractului reprezentate de drepturile și obligațiile la care acest act a dat naștere între părțile sale, nu mai există chiar de la momentul încheierii sale.

Pe cale de consecință, nu mai există nici obligația esențială de garanție pentru evicțiune a vânzătorului. Această obligație presupune în mod necesar un contract valabil încheiat. Dacă actul juridic de vânzare cumpărare a fost declarat nul absolut atunci și această obligație, care constituie un efect al contractului de vânzare cumpărare este desființată. Această soluție reprezintă o consecință necesară a declarării nulității, deoarece în urma declarării nulității contractului de vânzare cumpărare nr. 760/19.05.2000, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acest act juridic. P. urmare, părțile nu mai sunt legate printr-un raport juridic izvorât din contractul de vânzare cumpărare. Așa fiind, în urma declarării nulității, raporturile juridice dintre părțile contractului de vânzare cumpărare nu mai pot fi guvernate de dispozițiile Codului civil privind efectele contractului de vânzare cumpărare, inclusiv art. 1337, deoarece acest contract de vânzare cumpărare nu mai există.

Între părțile contractului de vânzare cumpărare urmează a fi aplicabil principiul restitutio în integrum ca efect al nulității. În această situație, întrucât cauza acestui capăt de cerere este evicțiunea ca efect al vânzării cumpărării, acțiunea apare ca neîntemeiată, deoarece acest temei juridic nu este aplicabil raporturilor juridice deduse judecății în speță.

În același sens instanța a reținut că art. 51 alin 2, 2/1 și 3 din Legea nr.10/2001 modificată, prin derogare de la dreptul comun, stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor obligația de plata a sumelor reprezentând prețul de piață al imobilelor față de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate.

Față de soluția dată pe capătul cererii principale având ca obiect restituirea prețului, instanța a constatat că cererea de chemare în garanție formulată de M. București prin Primar General rămâne fără obiect și a fost respinsă în consecință.

În schimb, cererea de chemare în garanție a . formulată de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor având ca obiect restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 760/15.05.2000 este întemeiată.

Potrivit art.13 al.6 din Legea nr.112/1995 la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din (…) sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. Acest comision de 1% a fost încasat de unitatea vânzătoare, chematul în garanție ., care a vândut imobilul în litigiu în baza contractului de mandat existent cu pârâtul M. București.

În temeiul art.1540 Cod civil, mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului.

Instanța a reținut în cauză culpa mandatarului în executarea mandatului său, constând în nedepunerea de diligențe în vederea verificării calității de proprietar a statului cu privire la imobilul pe care l-a vândut.

Pentru aceste considerente, văzând dispozițiile art.1540 Cod civil, instanța a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție . să plătească suma reprezentând 1% din prețul actualizat ce urmează a fi plătit de S. Român prin M. Finanțelor către reclamanții p pârâți N..

În ceea ce privește cererea reconvențională instanța a reținut că este întemeiata în raport de pârâții V. și neîntemeiată în ceea ce îi privește pe reclamanții p pârâți N., deoarece soții V. sunt cei care au folosit efectiv imobilul în baza unor contracte de comodat, iar nu reclamanții pârâți N..

Instanța a reținut că dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut care se caracterizează prin trei atribute: dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii sau destinației lui, dreptul de a-i culege fructele și veniturile pe care le poate da și dreptul de a dispune de lucru. Fiind un drept absolut, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, inclusiv posesorului.

În cauză s-a constatat că pentru perioada 31.01.2008 (data pronunțării deciziei civile nr.128) și 7.10.2008 (data punerii în executare a sentinței civile nr. 3320/13.04.2007), pârâții reclamanți a fost privați de dreptul lor de a întrebuința lucrul potrivit naturii sau destinației lui și de dreptul de a dispune de lucru, prin acțiunea pârâților V. de a ocupa în mod abuziv imobilul. La baza răspunderii civile pentru această faptă proprie stă principiul răspunderii civile delictuale, deoarece fapta de a ocupa în mod abuziv imobilul este o fapta ilicită care a produs un prejudiciu.

În legătura cu valoarea prejudiciului, instanța a reținut că acesta este, conform expertizei efectuate în cauză, în cuantum de 5.030,96 lei, suma respectivă reprezentând valoarea reală a prejudiciului creat prin fapta săvârșita de pârâții V.. Instanța a constatat că solicitarea pârâților reclamanți de obligare a pârâților la plata echivalentului lipsei de folosință nu este întemeiata pentru ultimii trei ani așa cum au solicitat aceștia, ci doar pentru perioada 31.01.2008-7.10.2008, întrucât sentința ce constituie titlu executoriu era susceptibilă de punere în executare de la data pronunțării deciziei în apel, dată la care a devenit definitivă iar la data de 7.10.2008 s-a constatat efectuată executarea silită.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții V. instanța a reținut că aceștia nu au calitatea de chiriași în sensul art. 48 alin. 1 din Legea nr.10/2001 modificată pentru a solicita în temeiul acestor dispoziții contravaloarea îmbunătățirilor. Instanța a mai reținut că aceștia, deși cunoșteau că imobilul este în litigiu, au dat dovadă de rea credință când, în anul 2006 au încheiat un al doilea contract de comodat. Mai mult, din probele administrate în cauză nu a rezultat că lucrările au fost efectuate cu vreun titlu, prin primul contract de comodat stabilindu-se că intervenienții comodatari vor suporta doar cheltuielile de întreținere (apă, lumină, telefon etc.), reparații și eventualele prejudicii ce le vor aduce imobilului apartament în perioada de folosință, nicidecum lucrări de reparație capitală și consolidare. Instanța a mai reținut că o parte din sumele pretinse sunt anteriore datei de 1.03.2001 (dată la care s-a încheiat contractul de comodat 682), în timp ce o parte din facturi sunt pe numele societății A. Prodcom și nu pe numele intervenienților, iar împrejurarea că această societate le-a aparținut nu are relevanță, deoarece patrimoniul societății este distinct de cel al asociaților.

P. decizia civilă nr.167 A/15.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea de majorare onorariu expert, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă V. M. și procurator pentru apelantul pârât L. M., în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. T., N. I., intimații V. I., V. E., intimatul-pârât M. București prin Primarul General, intimatul-chemat în garanție . și intimatul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 3705/22.03.2011 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă în solidar pe pârâții V. I. și E. și pe reclamanții-pârâți N. T. și I. la plata sumei de 7952 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând echivalent lipsă de folosință, a respins apelurile formulate de apelanții-pârâți V. I., V. E. și apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.3705/22.03.2011 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, ca nefondate și a obligat reclamanții-pârâți N. și pârâții V. la plata către apelanta V. M. a sumei de 900 lei reprezentând onorariu expert.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:

Prealabil examinării apelurilor, în ceea ce privește excepția lipsei de interes a apelantului S. Român prin M. de Finanțe de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, invocată de apelanta V. M., în opinia tribunalului, aceasta nu reprezintă o excepție de procedură. Pe de o parte, la termenul la care s-au discutat obiecțiunile la raportul de expertiză apelanta avea posibilitatea de a se opune încuviințării lor, iar pe de altă parte obiecțiunile la raportul de expertiză chiar dacă au fost formulate de o parte care nu era vătămată prin expertiză au fost încuviințate în considerarea dispozițiilor art. 212 Cod de procedură civilă, potrivit cu care din oficiu instanța poate dispune întregirea expertizei atunci când nu este lămurită.

1. Cu privire la apelul declarat de apelanta pârâtă reclamanta V. M. și în calitate de procurator pentru L. M..

S-a reținut faptul că L. M. și V. M. au fost chemați în judecată la data de 23.03.2009 prin cererea modificatoare formulată de reclamanții N. T., N. I., R. G. C. și R. N. solicitându-se obligarea acestora în solidar cu S. Român la plata îmbunătățirilor efectuate de reclamanți la imobilul în litigiu.

La această cerere pârâții L. M. și V. M. au formulat cerere reconvențională pentru obligarea reclamanților în solidar cu familia V. la plata lipsei de folosință.

Pe această cerere reconvențională soluția primei instanțe a fost de admitere în parte. Astfel, au fost obligați pârâții V. la plata sumei de 5.030,96 lei în favoarea pârâților reclamanți V. și L., reprezentând echivalent lipsa de folosință. S-a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamanții pârâți N., ca neîntemeiată.

Criticile apelanților se refera la obligarea pârâților V. alături de pârâții N. la plata lipsei de folosință, la perioada pentru care au fost admise pretențiile și la cuantumul acestora.

În opinia tribunalului aceste critici sunt în parte întemeiate.

Astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 3320/13.04.2007, definitivă prin decizia nr. 128/31.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia nr. 1186/11.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. 760/19.05.2000, dispunându-se totodată obligarea pârâților N., V. și . lase reclamanților V. și L. în deplină proprietate și posesie imobilul. Sentința a fost pusă în executare silită la data de 7.10.2008. Prima instanță a apreciat corect ca pentru perioada 31.01.2008 (data pronuntarii deciziei civile nr. 128) și 7.10.2008 (data punerii în executare a sentinței civile nr. 3320/13.04.2007), pârâții reclamanți a fost privați de dreptul lor de a întrebuința lucrul potrivit naturii sau destinației lui și de dreptul de a dispune de lucru. Întrucât prin litigiul soluționat definitiv la data de 31.01.2008 s-a statuat și asupra nulității contractului de vânzare cumpărare, din acel moment pârâții pot fi considerați de rea credința și obligați la restituirea fructelor în aplicarea art. 485 Cod civil. Din acest motiv, tribunalul a apreciat corectă soluția primei instanțe care a stabilit că perioada pentru care reclamanții pârâți pot fi obligați la plata contravalorii lipsei de folosință este 31.01.2008 (data pronunțării deciziei civile nr.128) și 7.10.2008 (data punerii în executare a sentinței civile nr. 3320/13.04.2007). P. urmare, acest motiv de apel a fost găsit nefondat.

În ceea ce privește celelalte critici, în opinia tribunalului acestea sunt întemeiate.

Astfel, s-a reținut că în baza Legii nr.112/1995 reclamanții pârâți N. au cumpărat imobilul în litigiu pe care l-au pus la dispoziția comodatarilor V. I. și V. E.. Tribunalul a apreciat că pentru lipsa de folosință se impune răspunderea și a cumpărătorului care a fost titularul dreptului de proprietate. Faptul că aceștia au înțeles să transmită folosința către familia V. nu-i apără de răspundere întrucât comodantul păstrează calitatea de proprietar cu toate consecințele ce decurg din aceasta calitate. În cadrul acțiunii în revendicare s-a analizat raportul juridic între fostul proprietar și cumpărătorul în baza Legii nr.112/1995, or și consecințele revendicării trebuie să privească pe acesta din urmă. Tribunalul a reținut ca prin sentința civilă nr.3320/13.04.2007, definitivă prin decizia nr. 128/31.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia nr.1186/11.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, au fost obligați atât pârâții N. cât și pârâții V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, motiv pentru care se impune obligarea acestora în solidar la plata lipsei de folosință.

În apel s-a efectuat raportul de expertiză specialitatea construcții de către expertul Banica N. conform căruia pentru perioada 31.01.2008- 7.10.2008 contravaloarea lipsei de folosință este de 7.952 Euro.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă tribunalul a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă V. M., a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat în solidar pe pârâții V. I. și E. și pe reclamanții-pârâți N. T. și I. la plata sumei de 7.952 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând echivalent lipsă de folosință.

2. Apelul declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat ca nefondat.

Astfel, în mod corect prima instanță a constatat ca excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S. Român prin M. Finanțelor, pe capătul cererii principale având ca obiect restituirea prețului actualizat a fost apreciată neîntemeiată.

Legea nr.10/2001 instituie așadar o răspundere specială a Statului Român, derogatorie de la dreptul comun, în consecința că obligația de restituire a prețului actualizat revine pârâtului S. Român prin M. Finanțelor și nu Primăriei Municipiului București în calitate de vânzător, motiv pentru care criticile aduse sentinței nu au fost reținute. De asemenea, pe această cerere S. Român prin M. Finanțelor a căzut în pretenții, prin urmare instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

3. Apelul declarat de apelanții intervenienți V. nu a fost motivat, astfel că acesta a fost analizat pe baza celor invocate la prima instanță conform art. 292 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Tribunalul a reținut că familia V. a fost chemată în judecată prin cererea formulată cu titlu reconvențional de către pârâții V. M. și L. M., prin care s-a solicitat obligarea reclamanților N. T., N. I. în solidar cu familia V. la plata lipsei de folosință. Așa cum s-a arătat în analiza apelului declarat de apelanta V. M. prin sentința civilă nr. 3320/13.04.2007, definitivă prin decizia nr. 128/31.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia nr. 1186/11.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie au fost obligați atât pârâții N. cât și pârâții V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, motiv pentru care se impune obligarea acestora în solidar la plata lipsei de folosința. P. urmare în privința apelanților V., soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de șotii V. prima instanță reține în mod corect că aceștia nu au calitatea de chiriași în sensul art. 48 alin. 1 din Legea nr.10/2001 modificată pentru a solicita în temeiul acestor dispoziții contravaloarea îmbunătățirilor. P. contractul de comodat familia N. le-a transmis folosința imobilului, cu obligația de conservare a sa, astfel că între aceste părți s-a născut un raport juridic distinct, pretențiile intervenienților comodatari neputând viza pe foștii proprietari. Apelanții intervenienți au avut calitatea de detentori precari ai imobilului și nu de chiriași, astfel că în mod corect a stabilit prima instanța că nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 apelul fiind apreciat nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții N. T. și N. A., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv instanțele au nesocotit cu desăvârșire în aplicarea răspunderii civile delictuale împrejurarea că nu au fost puși în întârziere de către creditori, pârâții dețineau un drept de locațiune după constatarea nulității absolute a contractului de vânzare, astfel că stabilirea unei contravalori pentru lipsa de folosință nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, astfel că ambele hotărâri sunt date cu încălcarea legii, recurenții V. I. și V. E., care au invocat ca temei al recursului declarat prevederile art.304 pct.8 și 9 Cod de procedură civilă și recurentul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, în subsidiar, în cauză era aplicabilă răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului care este M. București, pe cale de consecință fiind greșit obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

La 09.05.2013 intimata V. M. a depus întâmpinare față de recursul declarat de V. I. și V. E., care a arătat că îmbogățirea fără justă cauză ca izvor de obligații reprezintă un fapt juridic licit care are ca efect mărirea patrimoniului unei persoane ca o consecință a diminuării patrimoniului alteia, fără ca pentru această operațiune să existe o justă cauză.

Recurenții N. T. și N. A. au formulat întâmpinare la 27.05.2013 față de recursul declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat, deoarece această parte are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, dat fiind faptul că prin hotărâre irevocabilă contractul de vânzare – cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr.112/1995 a fost desființat, fiind stabilită expres atribuția Ministerului Finanțelor Publice reprezentat legal de S. Român de restituire a prețului și pe fondul cauzei nu mai subzistă obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului care presupune un contract valid încheiat.

Intimata V. M. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 14.08.2013, solicitând respingerea recursului ca nefondat, deoarece nu suntem în situația confuziei între cele două entități, chiar dacă S. Român nu a fost parte în contract pentru că preluarea proprietății de la persoanele fizice s-a făcut în numele Statului Român, pe de altă parte, legea a instituit entitatea ce are obligația de restituire a prețului plătit pentru imobilele aflate în această ipoteză.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate și în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă le-a respins pentru următoarele considerente:

În principal, se impune precizarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire din perspectiva cauzei cererii de recurs, deoarece recurenții în cererile lor de recurs fac o descriere a situației de fapt.

În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate."

Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.

Pentru toate recursurile, instanța a reținut drept cauză a cererilor formulate prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de caracterul nondevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea în prezenta cauză, va răspunde punctual motivelor de recurs ce pot fi susținute și analizate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct. 9 Cod de procedură civilă. Părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel, ambele judecăți de fond, situația de fapt fiind configurată prin pronunțarea unei hotărâri definitive în privința pretențiilor concrete formulate. Pentru că părțile au beneficiat concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, situația de fapt fiind pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, în prezenta cauză nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie.

Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenții nu mai pot beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Curtea constată că recurenții prin motivele de recurs fac o reproducere a evoluției istoricului cauzei, a stării de fapt, a probațiunii administrate în cauză.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 111¹ din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ..

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Curtea nu a putut reține critica invocată de recurenții N. T. și N. A., în sensul că fiind debitori ai obligației de a face nu au fost puși în întârziere de către creditori, deoarece prin acțiunea de chemare în judecată promovată în anul 2002 intimații din prezenta cauză au derulat litigiul în contradictoriu cu recurenții.

Cererea de chemare în judecată reprezintă punerea în întârziere a debitorului, aspect ce rezultă din coroborarea prevederilor art.1020, 1021, 1073, 1079 Cod civil, interpretate prin prisma art.275 Cod de procedură civilă, care arată că pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemare în judecată. Totodată, art.485 cod civil arată că buna-credință încetează în momentul în care punerea în întârziere a avut loc prin chemarea în judecată. P. prisma prevederilor art.1079 Cod civil, punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligației de către debitor și se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligației, cu excepția cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere.

P. chiar cererea introductivă de instanță în prezenta cauză recurenții N. T. și N. A. au arătat că intimații V. M. și L. M. au promovat acțiunea ce a fost soluționată prin sentința civilă nr.3320/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr.1186/2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.760/2000 la 14.08.2002.

De altfel, lipsa de folosință este datorată de la data punerii în întârziere, respectiv data formulării acțiunii în revendicare, dar în mod corect, instanțele de fond au reținut incidența prescripției, astfel că recurenții au fost obligați la plata echivalentului lipsei de folosință pentru perioada 31.01.2008, data pronunțării deciziei civile nr.128 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, și 07.10.2008, data punerii în executare a sentinței civile nr.3320/2007.

Curtea nu a reținut critica privitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.25 din Legea nr.114/1996, deoarece recurenții N. T. și N. A. au părăsit imobilul în litigiu și au încheiat un contract de comodat cu recurenții V. I. și V. E. cărora le-au cedat folosința gratuită, din care rezultă că aceștia s-au desistat de imobilul în litigiu. Faptul că au transmis folosința recurenților V. nu îi absolvă de plata echivalentului lipsei de folosință, deoarece comodantul păstrează calitatea de proprietar cu toate consecințele ce decurg din această calitate. P. sentința civilă nr.3320/2007 ambii recurenți persoane fizice au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel că în mod corect ambele instanțe au reținut că se impune obligarea în solidar a acestora la plata lipsei de folosință, care a fost evaluată în fața instanței de apel prin administrarea probei cu expertiză.

În mod corect instanțele au reținut că recurenții V. I. și V. E. nu au calitatea de chiriași în sensul art.48 alin.1 din Legea nr.10/2001 pentru a putea solicita contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul situat în ., sector 3. Reaua credință a recurenților a fost reținută în raport de împrejurarea că, deși cunoșteau că imobilul este în litigiu, în anul 2006 au încheiat un al doilea contract de comodat. Nu au fost administrate probe cu privire la titlul cu care au fost efectuate lucrările, fiind primul contract de comodat, stabilindu-se că recurenții V. I. și V. E. vor suporta doar cheltuielile de întreținere, reparații și eventuale prejudicii ce le vor aduce apartamentului în perioada de folosință, nefiind include lucrări de reparație capitală și consolidare. Sumele pretinse sunt anterioare datei de 01.03.2001, dată la care s-a încheiat primul contract de comodat, facturile fiind emise pe numele societății A. Prodcom și nu pe numele recurenților, patrimoniul unei societăți fiind distinct de cel al asociațiilor.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.184/2001 – norma de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit cu care – plata sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.

În accepțiunea Legii nr.10/2001, desființarea unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art.20 alin.3 din Legea nr.10/2001). Ori, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr.3320/13.04.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București – fila 10 din dosarul de fond - a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva reclamanților persoane fizice. Buna - credință a reclamanților la încheierea contractului a fost analizată în dosarul nr._ de instanța fondului, recurenții pierzând proprietatea în urma admiterii acțiunii în revendicare.

În plus, sumele încasate din vânzarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.112/1995 nu au fost însușite de unitățile administrativ - teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte – ., în calitate de mandatar al recurentului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor și Economiei, conform art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.

Dispozițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care s-au restituit în natură, reprezentând plați integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Rezultă astfel că prin însuși efectul Legii nr.112/1995 prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr.10/2001 prevăzând, în mod expres, după, cum s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Mai mult, atât Legea nr.112/1995 (art.13 alin.6) cât și Legea nr.10/2001 (art.50 alin.3), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art.1337, 1341-1345 Cod civil) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului juridic civil.

Acest raționament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în asemenea procese, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în calitate de reprezentant al statului care are răspunderea generală în repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului.

Astfel, potrivit art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile prevăzute la alin.4, respectiv cele referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată, în proces, drept reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziții legale de drept comun, astfel încât norma specială din Legea nr.10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe norma menționată anterior.

De altfel, ca principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, și în temeiul principilor de drept general acceptate și al principiilor internaționale la care România a aderat ca urmare a semnării Convenției Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietate privată. În concluzie, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, datorită poziției sale juridice de reprezentant legal și de drept comun al Statului (calitate avută în vedere, implicit, și la reglementarea art.50 din Legea nr.10/2001, republicată).

Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul, constatând că excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului a fost soluționată corect de instanțele fondului.

Curtea a reținut că interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de evicțiune și a art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 conduce la reținerea calității de pârât pentru despăgubirile reprezentate de prețul actualizat al imobilului a Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, art.50 din Legea nr.10/2001, republicată, reprezintă norma specială care reglementează dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate ca în prezenta cauză cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la acordarea de despăgubiri de către Ministerul Finanțelor Publice. Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, reprezintă norma specială în raport cu dispozițiile din Codul civil. Este adevărat că la momentul promovării acțiunii – 20.11.2008 – Legea nr.10/2001 avea o altă reglementare. Dar, modificarea legii a atras incidența normei speciale și conform regulii specialia generalibus derogant, aplicabilă în prezenta cauză este legea specială, care a exclus de la aplicare norma generală, respectiv dreptul comun privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, așa cum a fost reglementat în Codul civil, art.1337 și următoarele.

În cauză a fost aplicat principiul dreptului tranzitoriu legat de aplicabilitatea imediată a legii speciale.

Față de aceste considerente, Curtea a constatat că excepția calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost soluționată corect, astfel că nu a fost reținută această critică.

Cum S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în prezenta cauză, în baza art.274 Cod de procedură civilă a fost obligat în mod corect la plata cheltuielilor de judecată care au fost cerute și dovedite în prezenta cauză.

Cu privire la recursul declarat de recurenții V. I. și V. E., Curtea a constatat că aceștia au declarat apel la 27.05.2011, așa cum rezultă din fila 9 a dosarului de apel, fără ca aceștia să motiveze apelul declarat în condițiile art.287 alin.1 pct.3 Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile judecătorești susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigura un control judicios efectiv al hotărârii judecătorești, și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, din coroborarea dispozițiilor art. 299 cu cele ale art. 377 Cod procedură civilă, rezultă că hotărârile date în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel nu pot fi atacate cu recurs. Astfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio.

Astfel, criticile recurenților V. I. și V. E. au fost invocate direct în faza procesuală a recursului, nu și pe calea apelului exercitat împotriva sentinței civile a Tribunalului București.

Conform art. 299 alin. (1) Cod de procedură civilă, obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac „subsecventă”, în sensul că nu poate fi exercitată „omisso medio”. Această regulă, potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat, „omisso medio”, se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluție adoptată în prima instanță nu a declarat apel, ci și în situația în care decizia a fost recurată, dar în faza apelului nu a fost invocate criticile de nelegalitate, ele fiind invocat direct în faza procesuală a recursului. De asemenea, regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio, se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai parțial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs.

Considerentele de fapt și de drept pentru care prima instanță a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții – pârâți V. I. și V. E., nu au fost contestate de recurenți prin motivele de apel, astfel că motivele de recurs invocate direct în recurs nu mai pot face obiect al analizei instanței de control judiciar.

Faptul că motivele de recurs nu au fost formulate drept critici și în calea devolutivă de atac, implică achiesarea părții la soluția primei instanțe, soluția rămânând deci, față de parte, irevocabilă în această privință.

P. Decizia nr. 1/1994 Curtea Constituționala a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce se rezultă din dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

P. urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru „prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea ordinii în care se exercită căile de atac și categoriile de hotărâri judecătorești supuse căilor ordinare și extraordinare de atac”.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursurile declarate împotriva deciziei civile și în baza art. 312 C.proc.civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții - reclamanți-pârâți, N. T. și N. I., de recurenții-pârâți, V. I. și V. E., de recurentul-pârât, S. ROMÂN P. M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.167 A. din 15.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, intimații pârâți-reclamanți, L. M., V. M. și intimații chemați în garanție, M. FINANȚELOR PUBLICE și S.C. T. AL SA.

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. A. F. P. C. M. T.

GREFIER

RĂDIȚA I.

Red.D.A.

Tehdact.R.L.

2 ex./13.11.2013

TB-S.3 – T.S.; R.M.C.

Jud.S.3 – A.M.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 8/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1212/2013. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 1522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1522/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI