Pretenţii. Decizia nr. 1675/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1675/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-10-2013 în dosarul nr. 5205/2/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1675R
Ședința publică de la data de 11.10.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - S. C. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant V. G. D. împotriva sentinței civile nr. 121/22.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „acțiune în răspundere delictuală și pretenții”.
Dosarul se află la primul termen și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-reclamant V. G. D. în stare de arest, lipsind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentul-reclamant arată că nu știe despre ce dosar este vorba.
Curtea îl informează pe recurentul-reclamant că dosarul de față are ca obiect „acțiune în răspundere civilă delictuală în legătură cu menținerea măsurii de arest din 14.04.1999.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, se constată cauza în stare de judecată.
Recurentul – reclamant arată că hotărârea recurată este nelegală și neconformă cu legea, deoarece odată ce a intrat în vigoare Noul Cod Civil, legiuitorul a stipulat prin art. 2512, referitor la invocarea excepției, că nu se poate aplica prescripția și nici Decretul nr.167/1958.
Abrogarea acestuia a fost făcută prin Legea nr.71/ 2011 privind . noului cod civil, la art. 230 lit. „p”, în care se arată clar că este abrogat acel decret.
Arată că este de acord că termenul de prescripție este de trei ani, numai că invocarea acestuia este de partea adversă, iar nu instanță din oficiu. Din această cauză, legiuitorul a stabilit clar, pentru a nu exista o presiune de coerciție asupra unei alte persoane, ca instanța să fie independentă. Totodată, a stabilit că partea interesată poate să invoce prescripția și a stabilit termenele ce rămân de 3 ani.
Cu privire la data la care a început să curgă termenul de 3 ani, recurentul arată că acest termen a început să curgă de la data când a cunoscut nelegalitatea măsurii din arestare din data de 14.04.1999. Problema care se pune în discuție este că partea interesată nu a invocat prescripția, iar instanța a invocat-o din oficiu.
Acest lucru este imposibil, deoarece așa cum se arată în alin.2 din art. 2512 Cod civil, organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, iar art. 3 din același articol, prevede că aceste dispoziții sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților administrativ teritoriale.
Solicită admiterea recursului și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond, deoarece ilegalitatea s-a produs la această instanță, respectiv Tribunalul București, fiind în măsură după corectarea situației de către instanța de recurs, să judece cauza pe fondul ei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Princererea înregistrată la data de 30.09.2011, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă sub nr._/3/2011, reclamantul V. G. D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru privarea și restrângerea libertății sale în mod nelegal, solicitând daune materiale în cuantum total de 721.785 lei.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că în data de 14.04.1999 i s-a menținut măsura arestării preventive conform art. 350 C. proc. penală, fără să fie specificată pe ce perioadă, arătând că starea de arestare preventivă a durat, ilegal, până în data de 28.10.1999.
A mai arătat că fapta ilicită există prin încălcarea dispozițiilor legale, că prejudiciul constă în 167 de zile de lipsire ilegală de libertate, considerând că legătura dintre fapta ilicită și cauzalitate este una directă, în condițiile în care nu a existat nici o măsură legală de restrângere a libertății sale.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 din CEDO, art. 998, art. 999 și art. 1000 Cod civil, art. 52 din Constituția României.
Prin încheierea din data de 05.06.2012 Tribunalul București Secția a V-a civilă a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 alin.1 pct. 2 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 1954R/05.11.2012 Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis recursul formulat de recurentul-reclamant V. G. D., a casat încheierea de suspendare pronunțată la data de 05.06.2012 și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.
Cauza a fost re-înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._/3/2011.
Prin sentința civilă nr. 121/22.01.2012 Tribunalul București Secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat prescrisă acțiunea formulată de reclamantul V. G. D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în ceea ce privește temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv prevederile art. 998-999 Cod civil, că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Conform prevederilor art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani, art. 7 stabilind că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar potrivit art. 8 alin. 1, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a constatat că prescripția dreptului material la acțiune s-a împlinit.
Așa cum rezultă din cererea formulată, pretențiile reclamantului se întemeiază pe faptul că, la data de 14.04.1999 i-a fost menținută măsura arestării preventive conform art. 350 C. proc. P.. fără să fie menționată perioada conform deciziei penale nr. 1611 din 14.04.1999 a Curții de Apel București în dosarul nr.948/1999.
Astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, este data de 14.04.1999, când reclamantul putea promova cerere de chemare în judecată, fiindu-i cunoscut atât prejudiciul, cât și persoana vinovată de producerea acestuia.
Tribunalul nu a reținut susținerea reclamantului privind incidența dispozițiilor art. 2512 și următoarele din Noul Cod civil, deoarece prescripțiile extinctive începute și împlinite sub imperiul reglementarii anterioare nu sunt supuse dispozițiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situații juridice trecute, potrivit art. 6 alin. (4) C.civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere in termen, efecte) este legea în vigoare la data la care a început să curgă.
Cum în cauză este vorba de o prescripție începută sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, Tribunalul a arătat că poate să invoce din oficiu excepția de prescripție extinctivă, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziție specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincție între dispozițiile de drept material și cele procesuale în materia prescripției.
Tribunalul a mai arătat că a avut în vedere și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în curs de desfășurare la data de 1 octombrie 2011.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul V. G. D., în motivarea căruia a susținut următoarele critici:
Conform dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție, art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 și ale art. 2512 alin. 2 și 3 din Noul Cod civil, la adoptarea noilor legi se aplică legea nouă, cu excepția legii penale mai favorabile.
Conform dispozițiilor art. 2512 alin. 2 și 3 din Noul Cod civil, se interzice în mod expres ca organul de jurisdicție să invoce prescripția din oficiu, precum și aplicarea ei, din oficiu.
Prin urmare, susține recurentul, legiuitorul a interzis instanțelor judecătorești să fie părtinitoare și să aplice prescripția din oficiu, lăsând invocarea prescripției la latitudinea celui interesat, conform art. 2512 alin. 1 din Noul Cod civil.
Mai mult, arată recurentul, dispozițiile art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 prevăd că, la data intrării în vigoare a Codului civil (1.10.2011) se abrogă Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
În consecință, consideră că instanța în mod nelegal a invocat și aplicat prescripția extinctivă din oficiu, motiv pentru care solicită desființarea sentinței recurate și trimiterea dosarului la instanța de fond pentru judecarea fondului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut tribunalul incidența dispozițiilor în materia prescripției extinctive cuprinse în Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 - potrivit cărora „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.
Or, în cauza de față, prescripția a început să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune, moment care este dat de data la care reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât și persoana vinovată de producerea acestuia, în concret data de 14.04.1999, când reclamantului, așa cum acesta a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată, i-a fost menținută măsura arestării preventive conform deciziei penale nr. 1611 din 14.04.1999 a Curții de Apel București în dosarul nr.948/1999.
Cum această dată este situată înainte de . Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 (1.10.2011), Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul că prescripția dreptului material la acțiune este guvernată de regulile Decretului-lege nr. 167/1958.
Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție nu va reținută de instanță, deoarece prin stabilirea ultraactivității legii civile vechi (respectiv legea în vigoare la data la care a început să curgă prescripția) nu se încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi, ci se dă expresie unui alt principiu, care nu are natură constituțională, al supraviețuirii legii civile vechi în privința situațiilor juridice trecute, adică a acelor situații juridice care au luat naștere înainte de . noii legi și s-au și epuizat anterior acestei date.
Aceasta este situația în cauza de față, în care termenul de prescripție a început să curgă (14.04.1999), dar s-a și împlinit (14.04.2002), înainte de . Noului cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, astfel încât regimul prescripției este supus în totalitate legii vechi, atât sub aspectul termenului, modalitate de calcul, suspendare, întrerupere, repunere în termen, cât și sub aspectul modalității de invocare.
De aceea, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 republicat privitor la prescripția extinctivă, potrivit căruia: „Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris”.
Nu va reținută nici critica prin care recurentul susține că instanța de fond a aplicat o normă juridică abrogată, Decretul nr. 167/1958 fiind abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011), deoarece instanța constată că, pentru situația proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil, legea de punere în aplicare a Noului Cod civil a prevăzut o normă tranzitorie la art. 223, potrivit căreia: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.
Reclamantul a investit Tribunalul București cu soluționarea acțiunii de față la data de 30.09.2011, deci anterior datei de 1 octombrie 2011, motiv pentru care Curtea învederează că cererii de chemare în judecată introduse sub imperiul vechii reglementări a prescripției extinctive îi va fi aplicabilă în continuare norma de drept material și de drept procedural în vigoare la data investirii instanței, dacă Legea nr. 71/2011 nu prevede altfel. Or, în materia prescripției extinctive, nu este inserată nicio dispoziție contrară celei cu caracter general prevăzută la art. 223 din legea de punere în aplicare a Codului civil.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant V. G. D. împotriva sentinței civile nr. 121/22.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11.10.2013.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. Steluța Z. D. S. C. M.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
2ex./18.10.2013
Jud. fond – S. P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 19/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1894/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
