Pretenţii. Decizia nr. 1824/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1824/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 10818/302/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1824 R
Ședința publică de la 29.10.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă D. M. și de recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 632A/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – daune morale și materiale”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, precum și că s-a depus la dosar de către recurenta reclamantă D. M. întâmpinare, o copie de pe aceasta fiind comunicată recurentului pârât și note de ședință.
Reprezentantul Parchetului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat. Acesta a solicitat acordarea dividendelor neîncasate, restituirea cheltuielilor efectuate cu expertiza, onorariu de avocat și în mod corect instanța de fond a apreciat că acestea sunt datorate de persoanele implicate în procesul penal și nu de statul român. Se solicită și majorarea cuantumului daunelor morale, cuantum pe care îl apreciază ca fiind mare, în raport de deciziile CEDO, pronunțate în cauze similare, când s-a statuat că în echitate s-au acordat sume mult mai mici. Cu privire la recursul pârâtului solicită admiterea acestuia, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.
CURTEA
Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 22.11.2011, reclamanta D. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia de a plăti reparații pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de durata excesivă a unei proceduri penale în dosarul nr.4200/P/2005 și dosarul nr._ în cuantum de 226.604 lei actualizată și suma de 27.900 lei.
Prin încheierea pronunțată la data de 13.03.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a scos de pe rol cauza privind pe petenta D. M. și a înaintat dosarul Judecătoriei Sectorului 5 București spre competentă soluționare.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 10.05.2012 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.8860/08.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. M. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro, echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale. Totodată a respins capetele de cerere având ca obiect restituire prejudiciu actualizat și daune materiale, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 22 iulie 2002 a fost formulată o plângere penală de către numitul Moritz Zvi împotriva numitelor R. I. C. și Hayon Eliahu Rahamim, iar începerea urmăririi penale față de făptuitoarea R. I. C. s-a dispus pe data de 17.04.2003, cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și înșelăciune.
De asemenea, la data de 06.10.2004 Moritz Zvi a formulat o nouă plângere penală împotriva acelorași făptuitoare, dispunându-se la data de 23.08.2005 neînceperea urmăririi penale de către P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucuresti. Petentul Moritz Zvi a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului, iar – în final – rezoluția a fost desființată și a fost retrimis dosarul la Secția 17 poliție pentru finalizarea cercetărilor. Dosarul a fost reînregistrat la Secția 17 la data de 16.05.2006.
La data de 31.07.2008, Secția 17 Poliție a propus declinarea competenței de soluționare în favoarea Serviciului de Investigare a Fraudelor, iar prin ordonanța din 11 august 2008 s-a dispus trecerea cauzei în competența Serviciului de Investigarea a Fraudelor din cadrul Poliței sector 5.
Dosarul a fost finalizat de către P. la data de 05.02.2010, cu propunere de scoatere de sub urmărire penală a făptuitoarelor și încetarea urmăririi penale față de R. I. C..
În cursul urmăririi penale, au fost formulate repetate plângeri împotriva tergiversării cauzei, solicitându-se urgentarea efectuării cercetărilor (de ex. la datele de 22.09.2008, 12.05.2009, 18.11.2009), toate plângerile fiind admise de către procurorul de caz, însă nu li s-a dat curs de către organele de poliție care efectuau cercetarea penală.
În final, împotriva ordonanței prin care a fost soluționat dosarul penal a fost formulată plângere la Judecătoria Sectorului 5 Bucuresti, înregistrată pe rol la data de 26.03.2010 și soluționată pe fond prin Sentința nr.986/29.06.2011, iar recursul a fost soluționat în data de 24.10.2011.
Reclamanta, ca succesoare a petentului Moritz Zvi, a solicitat în prezenta cauză acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru durata excesivă a procesului penal, în cursul căruia a fost soluționată în mod definitiv plângerea sa.
În primul rând, instanța a reținut că în cadrul acestei proceduri nu pot fi acordate despăgubiri materiale ce ar rezulta din procesul penal respectiv (onorariu expert, onorariu avocat), având în vedere ca acestea pot fi solicitate fie cadrul procesului respectiv prin constituirea de parte civilă în procesul penal, fie prin acțiune civilă separată, în pretenții (răspundere civilă delictuală). În ambele cazuri, despăgubirile materiale, izvorâte în speță din pretinsele fapte ale numitelor R. I. C. și Hayon Eliahu Rahamim, pot fi solicitate exclusiv de la acestea, iar nu de la pârâtul S. Român, acesta nefiind responsabil din punct de vedere civil pentru producerea respectivelor pagube materiale.
Așadar, în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect restituire prejudiciu actualizat și daune materiale, instanța le-a respins ca neîntemeiate.
Referitor la daunele morale solicitate, instanța a constatat că răspunderea pentru înfăptuirea justiției, ca serviciu public, revine în primul rând Statului Român, în calitate de garant al legalității activității judiciare. Acesta răspunde deci pentru legala funcționare și pentru organizarea acestei activități. Astfel, deși activitatea jurisdicțională este supusă, în sine normelor de drept public, ea poate totuși produce efecte de natură civilă, prin existența anumitor disfuncționalități, concretizate în prejudicii de ordin moral aduse justițiabililor. Pe cale de consecința, răspunderea statului este, în speță, una obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru riscurile producerii unor abuzuri, ce nu corespund exigentelor art.6 din Convenție (a se vedea în acest sens și cauza B. c. României, cauza A. c. României)
Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția persoanelor împotriva oricăror abateri de la lege sau a arbitrarului este exprimată prin dreptul la un proces echitabil, cuprinzând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție. Astfel, art.6 din Convenție arată că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale”.
Art.13 din Convenție exprimă principiul subsidiarității, consacrat de art.1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este în primul rând în responsabilitatea sistemului juridic național. De asemenea, art.13 impune statelor membre să prevadă o cale de atac internă pentru a fi analizată o plângere în acest sens și să acorde reparații corespunzătoare, sub formă de compensații.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a precizat în mai multe situații de speță faptul că toate constatările sale referitoare la încălcări impun și o obligație legală în sarcina autorităților competente să adopte fără întârziere masuri generale de prevenire a încălcărilor similare și că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac eficiente. Este cu atât mai urgentă în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumină probleme structurale (în acest sens, de ex., cauza Kudla c. Poloniei).
Caracterul rezonabil al procedurii se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor privind complexitatea cauzei, comportamentul părților și cel al autorităților sesizate cu rezolvarea plângerii, în speță.
Deși este evidentă complexitatea cauzei, având în vedere infracțiunile pretins a fi săvârșite, precum și necesitatea administrării de probe ce necesită o perioadă mai lungă de timp (ex. expertiză), totuși procedura în care au fost angajate părțile a durat excesiv.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanța a avut în vedere nu doar timpul scurs de la depunerea plângerii până la soluționarea acesteia prin ordonanța a procurorului, ci mai ales faptul că petentul și, ulterior, succesoarea acestuia au formulat mai multe plângeri împotriva tergiversării soluționării dosarului în faza de urmărire penală și toate aceste plângeri au fost admise de către procurorul de caz, dispunându-se urgentarea efectuării cercetărilor de către organele de poliție, acestea din urma neconformându-se însă dispozițiilor Parchetului.
Admițând existența în cauza a răspunderii pârâtului, instanța a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 2000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, apreciind aceasta sumă ca fiind o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral produs.
La stabilirea acestei sume instanța a avut în vedere și poziția moderată a Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește acordarea de despăgubiri morale, răspunderea statului fiind angajată exclusiv pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor penale, iar nu și pentru alte abuzuri.
Cât privește aspectele învederate de reclamantă ce cuprind aserțiuni referitoare la hotărârea penală a Curții de Apel Bucuresti, instanța nu le-a putut avea în vedere. Pretinsele erori de ordin procesual sau de fond, ce țin de procedura penală în cadrul acelui dosar, nu pot fi remediate pe calea prezentei acțiuni. Părțile au la dispoziție în acest sens doar căile ordinare sau extraordinare de atac în materie penală ori, după caz, cea a îndreptării de erori materiale. De asemenea, în cadrul acestei proceduri nu pot fi îndreptate nici pretinse erori materiale strecurate în cuprinsul încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție, singura în măsură să dispună cu privire la acestea fiind instanța care a pronunțat încheierea, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la datele de 28 noiembrie 2012 respectiv 12 decembrie 2012 au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 13 decembrie 2012.
Prin decizia civilă nr. 632 A din 18.06.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa respins ca nefondate apelurile.
În ceea ce privește apelul declarat de apelantul – pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că dispozițiile art.504 C.pr.pen. reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale și morale produse prin condamnări nedrepte sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, însă acest text de lege nu este singurul care reglementează posibilitatea angajării răspunderii statului pentru modul în care se desfășoară procedurile judiciare.
Angajarea răspunderii statului se analizează prin raportare la faptele deduse judecății și la temeiul de drept indicat de reclamant, fiind posibilă angajarea răspunderii statului și în cazul unei plângeri (acțiuni) formulate de persoana vătămată dintr-un proces penal. A limita răspunderea statului numai la cazurile prevăzute de art.504 C.pr.pen. înseamnă a înlătura posibilitatea persoanei vătămate de a se plânge de durata excesivă a procedurii, cum este cazul de față.
Tribunalul apreciază că instanța de fond a soluționat prezentul litigiu, în mod corect, prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamantă, art.6 și art.13 CEDO, și a constatat că răspunderea pentru înfăptuirea justiției, ca serviciu public, revine în primul rând Statului Român în calitate de garant al legalității activității judiciare.
De asemenea, în mod corect, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată prin cauzele Kudla contra Poloniei, A. contra României sau B. contra României, prima instanță a constatat că se poate angaja răspunderea statului pe ideea de garanție pentru riscurile producerii unor abuzuri ce nu corespund exigențelor art.6 din Convenție.
La rândul său, tribunalul a constatat că temeiul analizei pe fond a cererii de chemare în judecată este reprezentat de art.13 din CEDO care garantează dreptul la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de către Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv (Bartenbach c. Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza T. contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005) unei instanțe naționale, impunându-se astfel statelor contractante o obligație pozitivă, ce are ca obiect reglementarea, în cadrul procedurilor interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată.
Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției.
Prin hotărârea Kudla c Poloniei, instanța europeană a ajuns la concluzia că si în ceea ce privește rezonabilitatea duratei de desfășurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obțină la nivel național înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mișcare mecanismul subsidiar de protecție în fața Curții Europene.
În ceea ce privește statul român prin hotărârea A. c României s-a constatat absența unei reglementări legislative prin care încălcarea dreptului unui reclamant de soluționare în termen rezonabil a cererii sale să fie remediată într-o modalitatea reparatorie, astfel încât față de considerentele acestei hotărâri, în baza art.11 alin2 și art.20 alin. 2 din Constituție, tribunalul a apreciat că se impunea analizarea pe fond a pretenției apelantei - reclamante de acordare a unor daune pentru încălcarea art.6 din CEDO față de durata excesivă a procesului penal început prin plângerea penală formulată în anul 2002 și finalizat prin decizia din data de 24 octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr.5325/302/ 2010.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii statului prevăzute la art.504 C.pr.pen., tribunalul a reținut în primul rând, că în litigiul de față nu au fost invocate și nici nu sunt aplicabile aceste dispoziții.
În cauza de față, apelanta – reclamantă este succesoarea în drepturi a persoanei care a formulat plângerea penală în anul 2002, adică a victimei care s-a plâns de comiterea de către alte persoane a unei infracțiuni.
În concret, în cauza de față apelanta – reclamantă, succesoare în drepturi a părții civile din dosarul penal nr._ a solicitat acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru durata excesivă a cauzei penale începută prin plângerea formulată de numitul Moritz Zvi la data de 22 iulie 2002 și finalizată prin Decizia Penală nr.2044R/ 24.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală în dosarul nr.5325/ 302/2010, în temeiul art.13 CEDO.
În atare condiții, toate susținerile apelantului – pârât referitoare la lipsa unei hotărâri de condamnare pe nedrept, la lipsa unei privări de liberate abuzive, la lipsa unor măsuri abuzive luate față de reclamantă or la lipsa caracterului nelegal al etapelor parcurse în procesul penal nu pot fi primite.
În ceea ce privește critica apelantei reclamante privitoare la greșita respingere a daunelor materiale, tribunalul a constatat că apelanta reclamantă a solicitat cu titlu de daune materiale sumele de: 226.604 lei, reprezentând drepturi personale de dividende nete (54.042 lei) și finanțări nerestituite (172.562 lei) conform raportului de expertiză întocmit în faza de urmărire penală și 27.900 lei, cheltuieli judiciare reprezentate de onorariu experți (22.900 lei) și onorariu avocat (5.000 lei).
Aceste daune materiale, după cum corect a reținut și prima instanță, nu pot fi acordate în litigiul de față deoarece acestea sunt consecința faptelor persoanelor cercetate penal și nu a unei activități ilicite a Statului.
Temeiul pentru acordarea daunelor materiale și a cheltuielilor de judecată l-ar putea reprezenta dispozițiile art.998 – 999 C.civ. (aplicabile prin raportate la data săvârșirii faptei) text de lege care ar fi putut antrena răspundere civilă delictuală a numiților R. I. C. și Hayon Eliahu R..
Mai mult, tribunalul a constatat că prin Decizia penală nr.2044/R/24.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală în dosarul nr._, a fost menținută soluția instanței de fond cu privire la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii civile promovate de D. M., motivat de faptul că, pe de o parte, eventualul prejudiciu cauzat prin faptele ce fac obiectul judecății (independent de împrejurarea prescrierii lor sau neîntrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni) s-a produs exclusiv în patrimoniul S.C. „Donna Lux Impex” SRL, care este distinct de cel al asociaților săi, persoane fizice, printre care se află și partea civilă, societatea respectivă neformulând însă vreo pretenție materială în cauză, iar, pe de altă parte, dividendele pretinse de partea civilă, ca drepturi personale, nu au nicio legătură cu unica faptă relevantă sub acest aspect, incriminată de art.2721 pct.2 (fostul art.266 alin.1 pct.5) din Legea nr.31/1990, care a presupus tocmai plata nelegală de dividende, pentru anul 2001, în lipsa unei situații financiare reale, valorificarea drepturilor invocate sub acest aspect putându-se realiza numai în cadrul unei acțiuni comerciale, care este de competența instanței civile.
De asemenea, Curtea de Apel București a respins ca nefondată și cererea formulată de apelanta – reclamantă din prezenta cauză de obligare a inculpatei R. la plata cheltuielilor judiciare.
În atare condiții, deși în dosarul de față nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat, odată de daunele materiale sunt solicitate de apelanta – reclamantă în temeiul art.13 CEDO de la un alt pârât (în speță S. Român și nu de la numita R. I. C.), totuși soluția pronunțată de instanță penală pe latură civilă se bucură de putere de lucru judecat. Astfel, odată ce s-a constatat printr-o hotărâre definitivă că prejudiciul material s-a produs în patrimoniul unei societăți comerciale și nu al apelantei, în dosarul de față nu se poate pronunța o soluție contrară decât cu încălcarea puterii de lucru judecat, adică prin repunerea în discuție a unor chestiuni tranșate definitiv în dosarul penal.
Pe cale de consecință, soluția primei instanței de respingere a petitelor având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material constatând prejudiciu actualizat și cheltuieli de judecată este temeinică și legală.
În ceea ce privește nivelul daunelor morale acordate, tribunalul a reținut, în primul rând, că stabilirea nivelului daunelor morale este un atribut al judecătorului, care luând în considerare toate probele existente la dosarul cauzei trebuie să stabilească un mod adecvat de reparare a prejudiciului suferit de persoana ale cărei interese au fost vătămate.
De asemenea, având în vedere temeiul de drept invocat de apelanta – reclamantă, art.13 CEDO – dreptul la un recurs efectiv – s-a reținut și jurisprudența constată a Curții europeană care a stabilit că, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și în privința criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamanților, ca și miza litigiului pentru părțile interesate (ex. cauza Frydlender contra Franța) precum și criteriile de echitate pe care instanța europeană le utilizează în soluționarea cererilor de acordare a satisfacției echitabile în temeiul art.41 CEDO în cauze similare celei de față (A., Kudla, V. și alții contra României).
Aplicând criteriile indicate mai sus în dosarul de față se constată că procesul penal ce a format obiectul dosarului nr.4200/P/2005 (în faza de urmărire penală) și al dosarului nr._ (în faza de judecată) a avut o durată excesivă.
Se reține în acest sens că organele de cercetare penală au fost sesizate de numitul Moritz Zvi, autorul apelantei – reclamante, la data de 22 iulie 2002, și că începând cu această dată, în dosar s-a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale desființată de instanță, iar mai apoi dosarul a fost transmis de la Secția 17 Poliție la Serviciul de Investigarea Fraudelor și la Serviciul de Investigarea Fraudelor din cadrul Poliției Sector 5, pentru ca abia în data de 05 februarie 2010 Parchetului să emită o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală a făptuitorilor și de încetare a urmăririi penale față de R. I. C..
În cursul urmăririi penale au fost formulate mai multe plângeri împotriva tergiversării cauzei, admise de procuror, fără însă a conduce la o soluționare mai rapidă a cauzei. Fără a pune în discuție complexitatea cauzei ce rezultă chiar din natura infracțiunilor sub aspectul cărora s-au desfășurat cercetările, tribunalul a constatat însă că ordonanța parchetului a fost emisă după aproape 8 ani de la data formulării plângerii, perioadă în care pentru anumite fapte s-a împlinit termenul de prescripție.
Odată ce apelanta – reclamanta și autorul său au formulat plângeri împotriva tergiversării cauzei, au depus acte la dosar, s-au prezentat în fața organelor de cercetare penală nu se poate reține o culpă a acestora în durata excesivă a procesului.
De asemenea, este neîndoielnic faptul că apelanta – reclamantă a încercat sentimente de tristețe, frustrare și neputință atât timp cât plângerile sale pentru tergiversare primeau soluții favorabile, însă în concret cercetările penale nu avansau.
Având în vedere faptul că dosarul penal a fost finalizat definitiv abia la data de 24 octombrie 2011 prin Decizia penală nr.2044/R/24.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală în dosarul nr._ s-a constatat că în mod corect prima instanță a reținut durata excesivă a procesului precum și faptul că reclamantei i s-a produs în acest mod un prejudiciu moral.
În ceea ce privește nivelul daunelor morale acordate apelantei – reclamantei, tribunalul a apreciat că suma de 2.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății) reprezintă o reparație echitabilă, prin raportate la sumele acordate de Curtea europeană în cauze similare.
Astfel în cauza V. și alții contra României, Curtea a constatat încălcat art.6 CEDO ca urmare a duratei excesive a procedurilor în care au fost implicați reclamanții și a acordat despăgubiri morale într-un cuantum cuprins între 450 euro și 2.000 euro în funcție de situația fiecărui reclamant.
Pentru a aplica, criteriile stabilite de instanța europeană în determinarea sumei de bani ce reprezintă o satisfacție echitabilă trebuie avute în vedere cauzele similare celei de față (adică acele situații în care se constată o încălcare a art.6 CEDO sub aspectul duratei excesive a procedurii), motiv pentru care au fost înlăturate criticile formulate de apelanta – reclamantă prin raportare la cauza S. și alții contra României. În respectiva cauză s-a pus în discuție încălcarea art.2 și art.3 CEDO, reclamanții invocând încălcarea dreptului lor la viață și integritate corporală, iar Curtea a hotărât în unanimitatecă a fost încălcat art. 2 din convenție, din punct de vedere material și procedural, pentru primul reclamant și art.3 din convenție, pentru cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant, ca urmare a faptului că au stat la sediul poliției fără apă sau hrană. Or în aceste condiții, situația de fapt avută în vedre la acordarea daunelor morale în cuantum de 40.000 euro respectiv 10.000 euro nu este similară cu cea din speța de față.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta D. M. cât și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a arătat instanța in mod corect a apreciat faptul ca actiunea nu a fost intemeiata pe dispozitiile art. 504 C.pr.pen., pentru a fi analizate condițiile angajării răspunderii statului în condițiile acestor dispoziții legale.
În ceea ce priveste apelul declarat de reclamantă, aceasta consideră ca daunele materiale solicitate, și anume suma de 226.604 lei, reprezentand drepturi personale de dividende nete (54.042 lei) si finantari nerestituite (172.562 lei) conform raportului de expertiza care a fost intocmit in faza de urmarire penala si suma de 27.900 lei, cheltuieli judiciare reprezentate de onorariu experti (22.900 lei) si onorariu avocat (5.000 lei) nu i-au fost acordate deoarece pentru anumite fapte s-a împlinit termenul de prescripție, dar nu din culpa acesteia.
Reclamanta solicită să se constate ca modul de solutionare a acestui dosar nu a îndeplinit cerinta unui proces echitabil impusa de art. 6. par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, datorita lungimii procedurilor. Atat organele de cercetare penala cat si instanta de judecata au amanat solutionarea dosarului fara nicio justificare, legala sau determinata de circumstantele cauzei. In total, solutionarea dosarului a durat noua ani si trei luni (urmarirea penala desfasurandu-se pe parcursul a opt ani de zile). Aceasta perioada este excesiva intrucat cazul nu a fost complex, nu a impus audierea unui numar mare de martori (a fost audiat doar un martor ) si nu a ridicat probleme complicate sau noi de drept.
Dreptul la un proces echitabil prevazut de art. 6 din Conventie i-a fost încalcat reclamantei de catre autoritatile nationale prin faptul ca dosarul a fost solutionat într-un termen nerezonabil, aspect ce reflecta, o data in plus, faptul ca atat organul de urmarire penala cat si instanta de judecata au ajuns la o solutie nelegala și netemeinica, datorita abdicarii de la scopul procesului penal (art. 1 C. proc. pen.), de la principiile fundamentale ale procesului penal al aflarii adevarului (art. 3 C. proc. pen) si a) rolului activ ( art. 4 C. proc. pen.).
Din intregul material probator s-a constatat si retinut de catre instanta in mod corect faptul ca reclamanta a depus toate diligentele necesare în vederea derularii normale a procedurilor, dar organele de cercetare penala nu au dorit sa solutioneze cauza in termen rezonabil, chiar daca reclamanta a formulat înca din anul 2008 patru plangeri de tergiversare a cercetarilor în dosarul 4200/P/2005, plangeri care au fost admise toate, iar in cursul solutionarii cauzei au existat momente lungi de inactiune din partea organelor judiciare.
Reclamanta solicită să se constate ca si instanta de apel a retinut la fila 12, faptul ca procesul penal „ a avut o durata excesiva. Se retine in acest sens ca organele de cercetare penala au fost sesizate de numitul Moritz Zvi, autorul apelantei - reclamante, la data de 22 iulie 2002, și ca incepand cu aceasta data, in dosar s-a dat o solutie de neîncepere a urmaririi penale desfiintata de instanta, iar apoi dosarul a fost transmis de la Sectia 17 Politie la Serviciul de Investigarea Fraudelor și la Serviciul de Investigarea Fraudelor din cadrul Politiei Sector 5, pentru ca abia la data de 05 februarie 2010 P. sa emita o ordonanta de scoatere de sub urmarire penala a faptuitorilor si de încetare a urmaririi penale fata de R. I. C..
In cursul urmaririi penale au fost formulate mai multe plangeri impotriva tergiversarii cauzei, admise de procuror, fara însă a conduce la o solutionare mai rapida a cauzei. (...) ordonanta parchetului a fost emisă după aproape 8 ani de la data formularii plangerii, perioada in care pentru anumite fapte s-a implinit termenul de prescriptie.
Odata ce apelanta - reclamanta și autorul acesteia au formulat plangeri impotriva tergiversarii cauzei, au depus acte la dosar, s-au prezentat in fata organelor de cercetare penala nu se poate retine o culpa a acestora in durata excesiva a procesului".
De asemenea, instanța de apel in mod gresit nu i-a acordat reclamantei nici despagubirile materiale in suma de 27.900 lei formate din cheltuieli judiciare reprezentand onorariu experti (22.900 lei) si onorariu avocat ( 5.000 lei), daune care au fost probate.
Daca dosarul ar fi fost solutionat ., inculpatii ar fi fost condamnati și pe cale de consecinta obligati si la plata acestor daune materiale reprezentand onorariu experti si onorariu avocat.
In jurisprudenta sa, Curtea a stabilit ca reclamantul are dreptul de a primi despagubiri materiale pentru prejudiciile de aceasta natura pricinuite prin violarea drepturilor sale, despagubiri morale in cazul in care exista astfel de prejudicii, precum si cheltuieli de judecata.
Reclamanta consideră ca instanta de apel a dat o solutie nelegala, cu privire la acest motiv invocat de aceasta, deoarece a fost demonstrat si retinut de catre instanta faptul ca i-a fost încălcat dreptul la judecarea in mod echitabil, într-un termen rezonabil a cauzei, drept fundamental prevazut de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, a fost demonstrat faptul ca exista legatura de cauzalitate între pierderea dreptului invocat și violarea constatata, ceea ce ar fi trebuit sa conduca la solutia de admitere a daunelor materiale si nu de respingere.
Cu privire la motivul de apel referitor la nivelul daunelor acordate, instanta de apel a retinut in mod gresit ca nu este fondat.
Instanta a retinut in mod corect ca procesul penal a avut o durata excesiva. De asemenea, a mai retinut instanta de apel la fila 12 faptul ca „Odata ce apelanta -reclamanta si autorul sau au formulat plangeri impotriva tergiversarii cauzei, au depus acte la dosar, s-au prezentat in fata organelor de cercetare penala nu se poate refine o culpa a acestora in durata excesiva a procesului.
De asemenea, este neindoielnic faptul ca apelanta - reclamanta a încercat sentimente de tristete, frustrare și neputinta atat timp cat plangerile sale pentru tergiversare primeau solutii favorabile, insa in concret cercetarile penale nu avansau.
Avand in vedere faptul ca dosarul penal a fost finalizat definitiv abia la data de 24 octombrie 2011 prin Decizia penala nr. 2044/R/24.10.2011 pronuntata de Curtea de Ape! București - Sectia I Penala in dosarul nr._ se constata ca in mod corect prima instanta a retinut durata excesiva a procesului precum și faptul ca reclamantei i s-a produs in acest mod un prejudiciu moral".
Deoarece solutionarea dosarului a durat noua ani si trei luni (urmarirea penala desfasurandu-se pe parcursul a opt ani de zile), reclamanta consideră ca instanta a gresit cu privire la daunele morale acordate doar in suma de 2000 euro.
La dosarul cauzei sunt depuse hotarari pronuntate de catre Curte cu privire la acordarea de daune morale și materiale in cazul in care s-a constatat, ca in prezenta speta, incalcarea de catre statul parat a unuia dintre drepturile si libertatile garantate reclamantului, prevazute in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, daune care sunt mult mai mari decat cele acordate reclamantei.
In jurisprudența dezvoltata in jurul acestei dispozitii din conventie, Curtea a stabilit ca reclamantul are dreptul de a primi despagubiri materiale pentru prejudiciile de aceasta natura pricinuite prin violarea drepturilor sale, despagubiri morale in cazul in care exista astfel de prejudicii, precum si cheltuieli de judecata.
In baza art. 41, Curtea acorda victimei o reparație echitabila, care acopera daunele suferite și cheltuielile suportate, insotite de daune interese. Curtea europeana considera ca incalcarea Conventiei a cauzat o dauna morala, sigura, reclamantilor, care se traduce printr-un sentiment de tristete, de neliniște, de ,,neputinta și de frustrare" sau de nedreptate, deci prejudiciile morale privesc suferinta psihica a persoanei ale drepturi sunt incalcate.
Asa cum s-a metionat mai sus, reclamanta consideră ca instanta a gresit cu privire la cuantumul daunelor morale acordate doar in suma de 2000 euro, motiv pentru care aceasta solicită ca instanta de recurs sa modifice acest capat de cerere cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, in sensul de a acorda acesteia daune morale in suma de 10.000 euro.
Recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia civila nr.632 A/18.06.2013, in raport de mentinerea in sarcina sa a obligatiei de plata catre reclamanta D. M. a sumei de 2000 de euro reprezentand daune morale in conditiile in care reclamanta nu a administrat probe de natura a dovedi suferintele produse in plan fizic si psihic nici presupusul prejudiciu material.
Asa cum a aratat si in motivele de apel, S. R. ar fi putut fi obligat la plata-daunelor morale catre apelanta-reclamanta, numai in situatia in care acesta si-ar fi intemeiat actiunea pe dispozițiile art. 504 Cod procedură civilă care reglementeaza repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare.
În speță, nu se poate vorbi de o incalcare a art. 52 alin (3) din Constitutia Romaniei, avand in vedere ca textul constitutional nu da o alta definitie a erorii judiciare ci constata ca raspunderea se stabileste in conditiile legii. De asemenea, in opinia recurentului pârât, nu se poate vorbi de o incalcare a art. 3 din Protocolul 7 la CEDO.
Totodata, pârâtul arată ca in mod unanim a fost apreciat atat de catre instantele nationale cat si de catre jurisprudența CEDO ca o posibila reparatie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decat un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi in întregime.
Or, chiar instanta de apel recunoaste ca spetei ii sunt aplicabile dispozitiile prevazute de art. 6 si art. 13 din CEDO.
Astfel, oricat de subiectiv ar fi, prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrata, ar putea compensa dificultatea cuantificarii sale, practica instantelor de judecata in materie, oferind o mai concreta aplicare a criteriilor pe care le pârâtul le regăsește la art. 505 Cod proc. penala, pentru stabilirea felului si întinderii reparatiei: „ durata privarii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum si de consecintele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fast restrânsă. "
In acest sens, în practica Inaltei Curti de Casatie și Justitie, pentru aprecierea prejudiciului moral au fost avute în vedere „criterii referitoare la suferintele fizice și psihice, expunerea la dispretul public, atingerea grava adusa onoarei și demnitatii persoanei, afectarea grava adusa onoarei si demnitatii persoanei, afectarea grava a prestigiului profesional al reclamantului, precum si a personalitatii sale morale”.
Astfel, nu poate fi sustinuta ideea unui prejudiciu efectiv si a beneficiului nerealizat in cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizeaza la nivelul valorilor personalitatii umane al suferintelor fizice și psihice.
Criteriile legale se regasesc in dispozitiile art.505 alin (1) Cod pr. Penala si au in vedere durata privarii de libertate, consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (Decizia nr.1481/2008).
Pe de alta parte, in practica Curtii Europene se recunoaste statelor (inclusiv legiuitorului national) o marja de apreciere in ceea ce priveste anumite limitari, fara a aduce atingere drepturile persoanei care reclama o anumita conduita din partea statului.
Inalta Curte de Casatie și Justitie-Sectia civila, prin Decizia civila nr. 3812/05.12.2000, s-a pronuntat in sensul ca: "...pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare insa necesar ca cel ce pretinde daunele sa produca un minim de argumente și indicii din care sa rezulte in ce masura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constitutie, i-au fost afectate prin arestarea ilegala si, pe cale de consecinta, sa se poata proceda la o evaluare a despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul."
De asemenea, prin decizia civila nr. 1095/1994 Inalta Curte de Casatie și Justitie - Sectia Civila a reținut că "principiul repararii prejudiciului impiedica, insa, acordarea unor sume mai mari, nejustificate in raport de intinderea prejudiciului real suferit, institutia raspunderii civile delictuale neputandu-se transforma . imbogatire fara just temei a celor ce se pretind prejudiciati."
Nu in ultimul rand, referitor la daunele morale in general, sub aspectul cuantumului, statuand in echitate, astfel cum este prevazut acest principiu prin art. 41 din Conventie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenta sa constantă, in raport de circumstantele cauzei, a adoptat o pozitie moderata prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparatie morala. Astfel, cu titlu de exemplu, se invocă cauza Tară Lunga, prin care s-a stabilit cu titlu de reparatie morala suma de 1.000 euro, cauza Temesan in care CEDO a acordat suma de 1.600 euro cu titlu de reparatie morala pentru pentru incalcarea art. 5 alin 1 din Conventie, cauza O., prin care suma de 1.000 euro a fost acordata cu titlu de reparatie morala.
Tot astfel, in cauza Konolos (hotararea din 07.02.2008), in care Curtea a constatat violarea art. 5 par.1 prin arestarea nelegala a acordat 3000 euro pentru ,,prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant.
In alte hotarari din anul 2008, privind incalcarea art. 1 par.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, art.6 par.1 din Conventie, Curtea a manifestat aceeasi moderatie, acordand sume cuprinse intre 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral (cauza Tară Lunga - hotararea din 08.07.2008, cauza O. - hotararea din 29.07.2008, cauza Dekany - hotararea din 01.04.2008.
Pe de alta parte, in practica Curtii Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitoralui national) o marja de apreciere in ceea ce priveste anumite limitari, fara a aduce atingere drepturile persoanei care reclama o anumita conduita din partea statului.
Asadar, daunele morale sunt destinate sa confere o satisfactie echitabila, dar nu pot fi stabilite ., nejustificat de circumstantele spetei, sa-i confere un folos material necuvenit, fara justificare cauzala in eroarea penala și consecintele acesteia.
In drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct. 9 din C.proc.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursurile pentru următoarele considerente:
Unul dintre principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilității, reglementat de art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății, fără a putea depăși limitele investirii sale.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată constituie baza raportului procesual civil ce se formează prin introducerea ei între reclamant și pârât, fixând cadrul procesual în care se va desfășura judecata cu privire la părți și obiectul litigiului.
În speță, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.13 din CEDO, care garantează dreptul la un recurs efectiv, potrivit căruia „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de către Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale…” și art. 6 din CEDO, care garantează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Or, Curtea de la Strasbourg a statuat deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, . nr. 18, p. 18, § 36).
Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut, el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesulpersoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
Or, dispozițiile art. 504 C.proc.pen. reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale și morale produse persoanei care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal și persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Însă, în speță, angajarea răspunderii statului este solicitată de persoana vătămată dintr-un proces penal, motiv pentru care, în absența unor dispoziții în legislația internă, care să permită persoanei vătămate din procesul penal să se plângă de modul în care se desfășoară procedura judiciară penală, a limita răspunderea statului numai la cazurile prevăzute de art.504 C.pr.pen. înseamnă a înlătura posibilitatea persoanei vătămate de a se plânge de durata excesivă a procedurii, cum este cazul de față, situație în care dreptul la un recurs efectiv ar fi atins în însăși substanța sa.
În acest context se impune a fi amintită și Recomandarea R..6(2004) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind îmbunătățirea recursurilor interne (adoptată de Comitetul de Miniștri la data de 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune), prin care se recomandă statelor membre „să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenței Curții, că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenției, și că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii și la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare constatată.”
În aceste condiții, în mod corect tribunalul a apreciat că acțiunea a fost analizată de către instanța de fond în limitele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată și că nu se impune analizarea condițiilor de angajare a răspunderii statului în baza art. 504 C.proc.pen.
Față de acestea, Curtea apreciază ca nefondate criticile din recursul declarat de pârât, referitoare la neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii statului în baza art. 504 C.proc.pen., reținând că o astfel de analiză, dacă ar fi fost realizată, ar fi depășit limitele cu care intimata reclamantă a învestit instanța și ar fi condus la încălcarea principiului disponibilității părții.
În ceea ce privește angajarea răspunderii recurentului pârât pentru daunele morale provocate recurentei reclamante de durata excesivă a procesului penal, Curtea reține că aceasta intervine în baza obligației pe care o are statul de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permițându-i justițiabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat art. 13 din Convenție.
În acest sens, instanța europeană a subliniat că statul, ca persoana responsabila, raspunde pentru consecintele pagubitoare produse în desfasurarea activitatilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalitatii si independentei actului de justitie, ideea justificativa constituind-o garantia obiectiva pentru riscurile pronuntarii unor hotarâri sau lucrari, unor masuri nelegale abuzive, ce nu corespund exigentelor art. 6 din CEDO, de natura a prejudicia persoanele justitiabile.
Prin urmare, astfel cum a reținut și tribunalul, statul este obligat sa raspunda pentru consecintele prejudiciabile ale propriei activitati juridice, pe care o organizeaza si o conduce în conformitate cu prevederile constitutionale si cele legale.
Pe fondul pretențiilor, Curtea reține că recurenta reclamanta s-a plâns de durata procedurii penale începută în baza plângerii penale formulată de autorul său, invocând dispozitiile art. 6 alin. (1) și art. 13 din Conventie.
Caracterul "rezonabil" al procedurii trebuie apreciat tinând seama de circumstantele cauzei si criteriile consacrate în jurisprudenta CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente (cauza Pelissier si Sassi contra Frantei, hot. nr. 2544/94, poz. 67).
În speță, desi cauza a prezentat o anumita complexitate, iar actele de procedura pentru infracțiunile pretins a fi fost săvârșite necesitau o perioadă mai lungă de timp, totusi procedura judiciara demarată de autorul recurentei reclamante a durat 9 ani, termen nerezonabil în opinia Curții, care a fost de natura sa afecteze grav interesele acestuia.
Reținerea duratei nerezonabile a procedurii penale dă naștere dreptului la plata unor despagubiri morale catre reclamant ca urmare a încalcarii dreptului acestuia la un proces echitabil, conform art. 6 din CEDO.
De altfel, în materie de daune morale, Curtea Europeana a admis ca punct de plecare "prezumtia solida desi uneori refragabila" conform careia "durata excesiva a unei proceduri determina un prejudiciu-moral".
Prin urmare, valorificând o astfel de prezumtie, Curtea apreciază că în mod corect instanta de apel a retinut ca desfasurarea unei proceduri judiciare pe o perioada de 9 ani a antrenat un o . sentimente de frustrare și neputință, nefiind necesar sa se analizeze si sa se probeze în concret fiecare suferință provocată reclamantului.
In raport de aceste considerente se constata ca instanta de apel a retinut în mod judicios ca în cauza se impune angajarea raspunderii statului pentru prejudiciul suferit de reclamant, urmare a duratei nerezonabile a procedurilor jurisdictionale desfasurate fata de reclamant.
Criticile formulate de recurenți sub aspectul cuantumului daunelor morale si al criteriilor de stabilire a daunelor nu sunt întemeiate. Sub acest aspect, Curtea reține, în primul rând, că acordarea daunelor morale are un caracter sancționator, ele fiind despăgubiri menite realmente să-l penalizeze pe pârâtul vinovat de suferințele produse reclamantului.
În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor, acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Pentru determinarea cuantumului despagubirilor morale se impune a se avea în vedere principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicita, iar cum restabilirea situatiei anterioare producerii prejudiciului, în ceea ce priveste prejudiciul moral, este aproape imposibila, se impune ca prin despagubirile acordate sa se asigure o usurare a suferintelor reclamantului si obtinerea unor anumite satisfactii de catre acesta.
Trebuie avut în vedere și jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat faptul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
In ceea ce priveste întinderea daunelor morale acordate în cauza de față, statuând în echitate, instanta de apel, printr-o apreciere pertinenta a elementelor relevate mai sus, a apreciat că daunele morale în cuantum de 2000 de Euro sunt proporționale cu efectele negative generate de prelungirea în timp a procedurilor judiciare desfasurate fata de autorul recurentei.
Aceasta suma este în acord și cu jurisprudenta CEDO care, într-o cauza similara ce a vizat derularea unei proceduri penale pe o perioada de 10 ani (29 septembrie 1994 - 29 iulie2004), constatând violarea art. 6 din CEDO, sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii, a condamnat S. Român la plata unor daune morale de 3200 Euro (Cauza B. contra României, hot. din 26 ianuarie 2010).
De altfel, se constata că și instanta de apel a subliniat pozitia moderata a instantei de contencios european în acordarea de daune morale, atunci când constata încalcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de Conventia Europeana. În acest sens trebuie interpretate trimiterile la jurisprudenta CEDO înserate în considerentele deciziei recurate, instanta de apel încercând sa sublinieze faptul ca politica CEDO cu privire la acordarea de daune morale indiferent de drepturile fundamentale încalcate (dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil sau detentie si interceptari nelegale) este moderata, daunele morale acordate variind între 1000 si 5000 Euro.
Nu poate fi reținută valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral, deoarece, daca ar fi asa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar la aprecierea subiectiva a persoanei interesate.
Or, despagubirea baneasca acordata pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa reflecte o concordanta valorica între cuantumul sau si gravitatea prejudiciului la a carui reparare este destinat sa contribuie, însă nu trebuie sa constituie un motiv de imbogatire fara justa cauza.
În speță, Curtea apreciază că daunele morale acordate recurentei reclamante conferă acesteia o satisfacție echitabilă, în operațiunea de cuantificare a acestora avându-se în vedere suferința autorului recurentei pe plan moral, precum și jurisprudenta în materie a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care, atunci cand acorda despagubiri morale nu opereaza cu criterii de evaluare prestabilite, ci judeca in echitate.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de recurenta reclamantă prin acțiune, Curtea constată că suma de 27.900 lei reprezintă cuantumul cheltuielilor judiciare (onorariu experți și onorariu avocat) iar suma de 226.604 lei reprezintă drepturi personale de dividende nete și finanțări nerestituite, conform raportului de expertiză întocmit în dosarul penal.
Or, despăgubirile materiale solicitate în cauză își au izvorul în cauza penală ce a avut ca obiect cercetarea pretinselor fapte penale săvârșite de numiții R. I. C. și Hayon Eliahu Rahamim, iar nu din încălcarea dreptului reclamantei de a beneficia de soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil. Ca atare, aceste despăgubiri puteau fi suportate exclusiv de cele două persoane cercetate penal, după stabilirea vinovăției acestora (fie în cadrul procesului penal, fie pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie), iar nu de pârâtul S. Român, acesta nefiind responsabil din punct de vedere civil pentru producerea respectivelor pagube materiale.
Mai mult, astfel cum a reținut și instanța de apel, dosarul penal nr._ a fost soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 2044/R din 24.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în sensul încetării procesului penal față de inculpatul Hayon Eliahu Rahamim datorită intervenirii decesului acestuia și achitării inculpatei R. I. C., acțiunea civilă prin care s-au solicitat dividendele nete și finanțările nerestituite fiind respinsă ca inadmisibilă.
În acest sens, instanța penală a reținut că eventualul prejudiciu cauzat prin faptele ce fac obiectul judecății (independent de împrejurarea prescrierii lor sau neîntrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni) s-a produs exclusiv în patrimoniul S.C. „Donna Lux Impex” SRL, care este distinct de cel al asociaților săi, persoane fizice, printre care se află și partea civilă, societatea respectivă neformulând însă vreo pretenție materială în cauză, iar, pe de altă parte, dividendele pretinse de partea civilă, ca drepturi personale, nu au nicio legătură cu unica faptă relevantă sub acest aspect, incriminată de art.2721 pct.2 (fostul art.266 alin.1 pct.5) din Legea nr.31/1990, care a presupus tocmai plata nelegală de dividende, pentru anul 2001, în lipsa unei situații financiare reale, valorificarea drepturilor invocate sub acest aspect putându-se realiza numai în cadrul unei acțiuni comerciale, care este de competența instanței civile.
Statuările instanței penale pe latura civilă, în sensul că prejudiciul format din dividende nete și finanțări nerestituite nu s-a produs în patrimoniul recurentei reclamante din prezenta cauză, pentru a fi îndreptățită la recuperarea acestuia, ci exclusiv în patrimoniul S.C. „Donna Lux Impex” SRL, care este distinct de cel al asociaților săi, persoane fizice, printre care se află și recurenta reclamantă, au dobândit putere de lucru judecat, care reprezintă unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești, ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - "res judicata pro veritate habetur".
Prin urmare, chestiunile tranșate definitiv în dosarul penal nu pot primi în prezentul litigiu o soluție contrară, tocmai datorită puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească amintită.
În aceste condiții, în mod corect a apreciat tribunalul că recurenta reclamantă nu este îndreptățită nici la recuperarea cheltuielilor judiciare din dosarul penal, în primul rând pentru faptul că nu este îndreptățită nici la recuperarea prejudiciului pretins, iar în al doilea rând, inculpata a fost achitată, în acest sens dispunându-se și prin decizia pronunțată în recurs în dosarul penal nr._ .
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă D. M. și de recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 632A/18.06.2013,pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
Red. D.L.M.
Tehnored. T.I.
2 ex./29.11.2013
Jud. apel:
I. C.
I. P.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1480/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 2144/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
