Pretenţii. Decizia nr. 1831/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1831/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 23650/3/2012
Dosar nr._
(1628/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1831
Ședința publică din 13.11.2013
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul I. E..
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.250 din 12.02.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. J..
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care reprezentantul Ministerului P. arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor, având în vedere că recurenții au solicitat judecarea în lipsa reprezentanților acestora.
Reprezentantul Ministerului P. susține că P. a atacat cu recurs hotărârea primei instanțe, având în vedere că, în mod nelegal, s-a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS a reclamantului, într-o perioadă anterioară datei de 6 martie 1945. Apreciază că această măsură nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009, care are în vedere măsuri cu caracter politic suferite în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.
În acest sens, invocă și decizia nr.15/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii în materie.
Solicită, așadar, admiterea ambelor recursuri declarate în cauză, modificarea sentinței atacate, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.250/12.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a
constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la munca forțată în URSS al reclamantului, M. I. și a respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, așa cum rezultă din adresele emise de Cooperativa Munca Tâmplarilor și din carnetul de muncă al reclamantului rezultă că acesta a fost deportat în URSS la munca de reconstrucție, fiind repatriat în 03.01.1950.
Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2004 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
A reținut tribunalul că măsura deportării în URSS la munca de reconstrucție, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, poate fi asimilată măsurilor administrative dispuse din motive politice.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării la muncă forțată în URSS a reclamantului.
În ceea ce privește acțiunea, astfel cum a fost întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 221/2009, prin care se solicită acordarea de daune morale, tribunalul a reținut că în urma admiteri excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” Teza I din Legea nr.221/2009 prin decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale urmează să constate că în lipsa unui text legal din Legea nr.221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamant, cererea acesteia este neîntemeiată.
Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr.221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr.47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr.221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul sau potrivit art.5 din Legea nr.221/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca nelegală.
Recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București critică sentința recurată pentru următoarele motive de recurs:
- instanța a apreciat în mod greșit că măsura administrativă suferită de către reclamant constituie o măsură cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009;
- prin decizia nr.15, pronunțată în dosarul nr.12/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 06.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009”.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice critică sentința recurată pentru următoarele motive de recurs:
- domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06.03._89.
Așadar, prin Legea nr.221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03._89, adică în perioada regimului comunist.
Analizând măsura administrativă în discuție, din perspectiva circumstanțelor istorice în care aceasta a fost luată, solicită să se constate că, deportarea pentru munca de reconstrucție U.R.S.S, se plasează temporal anterior momentului instaurării regimului comunist în România și nu a fost luată de organele fostei miliții sau securități.
- se poate concluziona astfel că, deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, modificată și completată, cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art.2 din OUG nr.214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.;
- măsura administrativă de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu poate fi circumscrisă unor măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, modificată și completată, deoarece, pe de o parte, această măsură nu a fost dispusă de S. R. și nici nu se încadrează sub aspect temporal, în perioada premisă a legii, neavând relevanță în speță faptul că această măsură s-a întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acesteia și nu la durata ei.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.2 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi fondate recursurile, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a susținut prin cererea sa că a fost deportat în fosta URSS, în perioada 31.01.1945 – 03.01.1950, la muncă de reconstrucție, această măsură având caracter politic potrivit Legii nr. 221/2009, acesta apreciind totodată, că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării în fosta URSS.
Astfel, instanța are a se raporta la situația de fapt susținută reținută de reclamant, analiza legalității și temeiniciei susținerii reclamantului în sensul caracterului politic al măsurii de deportare, urmând a se face în raport de prevederile Legii nr.221/2009, temei juridic invocat de reclamant prin cererea introductivă.
Curtea reține, însă, că măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Prin urmare, acesta nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care delimitează expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de reclamant nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea reține că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, măsura administrativă luată față de reclamant nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități, ci de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944 și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod greșit s-a stabilit de către prima instanță că se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, reclamantul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus.
Împrejurarea că reclamantul a fost deportat în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același ac normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că intimatul - reclamant nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de intimatul - reclamant, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora - fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că, criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie, pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de recurentul M. P. – P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de recurentul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă forțată în U.R.S.S. și va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul M. P. – P. DE PE L. TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de recurentul – pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.250/12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. J..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă forțată în U.R.S.S.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 13.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./17.01.2014
TB-S.4 – S.E.P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 215/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1832/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
