Pretenţii. Decizia nr. 1832/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1832/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 23815/3/2012
Dosar nr._
(1824/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1832
Ședința publică din 13.11.2013
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
- XX -
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.871 din 16.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. M..
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care reprezentantul Ministerului Public arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului, ținând seama de solicitarea recurentului pârât privind judecarea în lipsa reprezentantului acestuia.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că în mod corect a apreciat instanța de fond asupra caracterului politic al măsurii suferite de soțul reclamantei.
După încheierea dezbaterilor, dar mai înainte de terminarea ședinței de judecată, se prezintă avocatul A. V. în calitate de reprezentant al intimatei reclamante A. M. și depune la dosar împuternicirea avocațială, concluzii scrise la care este sunt atașate factura și chitanța care atestă plata sumei de 500 lei, onorariu avocat; solicită respingerea recursului și obligarea instituției recurente la plata cheltuielilor de judecată potrivit dovezii depuse la dosar.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 22.06.2012, reclamanta A. M. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate caracterul politic al condamnării soțului său, A. D. A., prin sentința Curții Marțiale a Garnizoanei Sibiu nr. 702/13.03.1947,
pentru ofensa guvernului și ofensă șefului unui stat aliat, constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive ale Statului R. cu privire la arestarea soțului său în perioada 16.08._49 pentru delictul de activitate în cadrul Partidului Național Țărănesc M., constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive ale Statului R. cu privire la reținerea soțului său în perioada 1946 - 1946, 1947 - 1948, 1956 - 1957, prin încarcerare neagră, unde a fost bătut și torturat în închisorile Sibiu, Rahova, Jilava, Văcărești, Cluj și C., precum și obligarea pârâților la plata sumei de 5000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că soțului său, A. D. A., a fost condamnat prin sentința Curții Marțiale a Garnizoanei Sibiu nr. 702/13.03.1947, pentru ofensă guvernului și ofensă șefului unui stat aliat, a fost arestat în perioada 16.08._49 pentru delictul de activitate în cadrul Partidului Național Țărănesc - M., a fost reținut în perioada 1946 - 1946, 1947-1948, 1956 - 1957, prin încarcerare neagră, unde a fost bătut și torturat în închisorile Sibiu, Rahova, Jilava, Văcărești, Cluj și C. și urmărit toată viața de Securitate, exmatriculat de la facultatea de medicină în anul 1948, dat afară din aproximativ 30 locuri de muncă și iradiat la unul dintre locurile de muncă, rămânând cu traume fizice și psihice pe tot parcursul vieții.
În drept, reclamantul a invocat disp. Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, Carta O., Constituția României și alte dispoziții legale și materie.
În dovedirea cererii, reclamanta a anexat la dosar în fotocopie acte de stare civilă, precum și alte înscrisuri.
Tribunalul a invocat din oficiu și a admis, în ședința publică din 05,02.2013, excepția lipsei calității lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată. În consecință, tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr.871/16.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, a constatat caracterul politic al condamnării numitului A. D. A. prin sentința Curții Marțiale a Garnizoanei Sibiu nr.702/13.03.1947, precum și al arestării acestuia în perioada 16.08._49, a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate și a obligat pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut instanța că soțul reclamantei A. M., numitul A. D. A., a fost condamnat prin sentința Curții Marțiale a Garnizoanei Sibiu nr. 702/13.03.1947, pentru ofensă guvernului și ofensă șefului unui stat aliat, și a fost arestat în perioada 16.08._49 pentru delictul de activitate în cadrul Partidului Național Țărănesc - M., aspecte ce rezultă din adresa nr. 2029/C/11.12.2002, eliberată de Tribunalul M. Teritorial, precum și din adresa nr._/07.12.2002, emisă de Serviciul R. de Informații.
Potrivit disp. art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu disp. art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c)propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de
origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Tribunalul a apreciat că soțul reclamantei a făcut obiectul unei condamnări și a unei arestări cu caracter politic, prin raportare la art. 2 alin. 1 lit. a din O.U.G. nr. 214/1999, motiv pentru care tribunalul a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al condamnării numitului A. D. A. prin sentința Curții Marțiale a Garnizoanei Sibiu nr. 702/13.03.1947, precum și al arestării acestuia în perioada 16.08._49.
În privința cererii privind constatarea caracterului politic al măsurilor vizând starea de reținere a soțului reclamantei în perioada 1946 - 1946, 1947 - 1948, 1956 - 1957, tribunalul a reținut că aceste pretenții nu au fost dovedite, astfel încât trebuie respinse ca neîntemeiate. Faptul că acesta a fost încarcerat în închisorile Sibiu, Rahova, Jilava, Văcărești, Cluj și C. rezultă numai din fișa personală existentă la fila nr. 20 din dosar, scrisă de către soțul reclamantei însuși, însă încarcerările sunt legate de arestarea și de sentința de condamnare, asupra caracterului politic al cărora instanța s-a pronunțat.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele morale, acesta a fost găsit neîntemeiat, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și louri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei), în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) fit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al //-/ea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul H de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea ari. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind înțr~un singur act normativ, în același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) Ut a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. l pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretufui-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente. Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) Ut. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept.
în conformitate cu disp. art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
S-a mai reținut că independent de justețea soluției pronunțate de Curtea Constituțională, tribunalul este obligat să respecte deciziile acesteia, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere vizând despăgubiri întemeiat pe disp. Legii nr. 221/2009, ca neîntemeiat.
În raport de disp. art. 274 alin. 1 C.pr.civ. și modalitatea soluționării cererii de chemare în judecată, tribunalul a dispus obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A arătat recurentul că hotărârea pronunțată de tribunal a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În primul rând, în ceea ce privește constatarea faptului că măsura condamnării soțului reclamantei, ar constitui o condamnare cu caracter politic în sensul art.1 și art.4 din Legea nr.221/2009, recurentul – pârât solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală, având în vedere în principal dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr.221/2009.
Recurentul – pârât apreciază că măsura la care a fost supus autorul reclamantei, numitul A. D. A., nu se încadrează la măsurile arătate explicit în art. 1 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.
În plus, instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al condamnării la care a fost supus autorul reclamantei.
De asemenea, instanța de fond nu a administrat nici proba testimonială, cu declarații ale persoanelor care s-ar fi aflat în aceeași situație, din care ar fi putut eventual rezulta caracterul politic al condamnării la care a fost supus soțul reclamantei și prin urmare, „Idem est non esse .>
În ceea ce obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei, recurentul consideră hotărârea instanței de fond ca netemeinică, având în vedere că acesta nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod procedură civil și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.
Față de argumentele prezentate, recurentul admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile atacate, în parte, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamantă ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat prevederile art.304 pct. 9 din C. proc.civ., Legea nr. 221/2009.
Examinînd actele dosarului, în raport de criticle formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Recurentul pârât critică hotărârea pronunțată în primă instanță sub aspectul temeiniciei aprecierii vizând caracterul politic al condamnării suferite de soțul reclamantei, A. D. A., pe de o parte, iar pe de altă parte, sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., susținerile recurentului fiind deopotrivă neîntemeiate.
Astfel, Curtea constată că aprecierea pe care prima instanță a făcut-o referitor la caracterul politic al condamnării pronunțate împotriva soțului reclamantei în anul 1947 s-a făcut prin raportare la prevederile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, iar nu la cele ale art. 1 alin. 2 din același act normativ, la care recurentul face referire în cererea de recurs.
Totodată, trebuie observat că raportat la actele dosarului aprecierea privind caracterul politic al condamnării a fost una judicioasă, având ca temei probatoriu inclusiv prezumția simplă ce a condus la această concluzie pe baza înscrisurilor din dosarele (fond penal și informativ) comunicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității din care rezultă că în ce îl privește pe soțul reclamantei organele de securitate și cele de poliție au efectuat multiple operațiuni de urmărire ori reținere și arestare, legate de activitatea acestuia în cadrul Partidului Național Țărănesc.
Or, în aceste condiții, dată fiind notorietatea unor astfel de acțiuni, de prigonire, de lipsire de libertate ori de acte de violență împotriva persoanelor cu convingeri potrivnice regimului social instaurat după 6 martie 1945, Curtea apreciază că nu se impunea administrarea unor probe suplimentare, în special a celei testimoniale, la care face referire recurentul, pentru ca o concluzie privind caracterul politic al condamnării suferite de soțul reclamantei să poată fi reținută.
În aceste condiții, dat fiind că pretențiile reclamantei au fost considerate întemeiate, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 274 C.pr.civ., constatând îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv dovada efectuării acestora și soluția pronunțată în favoarea reclamantei.
Constată Curtea că susținerea recurentului referitoare la lipsa vreunei culpe procesuale sau a relei credințe în desfășurarea procesului ori în declanșarea acestuia nu poate fi reținută. Câtă vreme textul de lege ce constituie temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată face referire la condiția căderii în pretenții, cu alte cuvinte a pierderii procesului, trebuie observat că această culpă procesuală la care face trimitere recurentul este presupusă de lege în cazul unei astfel de situații.
În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. îl va respinge.
În baza art. 274 C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul la plata sumei de 500 de lei, cheltuieli de judecată în calea de atac a recursului, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, constând îndeplinite condițiile stabilite de lege, legate de dovada efectuării acestora și de cea privind soluția pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.871/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă A. M. și intimatul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE.
Obligă recurentul la 500 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./02.12.2013
TB-S4 – D.N.T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1831/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 1374/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
