Pretenţii. Decizia nr. 1868/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1868/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2013 în dosarul nr. 44636/3/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1868 R
Ședința publică de la 05.11.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – DAIELA L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
…………………
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă T. D., împotriva sentinței civile nr.2253/14.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că, prin încheierea de ședință din data de 18.09.2012 judecarea cauzei a fost suspendată conform dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod procedură civilă, iar în baza rezoluției din data de 24.09.2013 s-a dispus, din oficiu repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea excepției de perimare.
Curtea pune în discuție excepția de perimare a cererii de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea excepției de perimare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 30.05.2011 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamanta T. D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamantă în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare a tatălui său, D. M., prin condamnarea politică a acestuia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentința penală nr. 108/04.02.1950 a fostului Tribunal M. București în dosarul nr. 4/1950, definitivă prin decizia 2216/19.06.1950 pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție în dosarul 1231/1950, tatăl său, D. M., a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 Cod penal.
A mai arătat reclamanta că perioada de detenție a durat din 10.08.1949 până la 16.06.1956, timp în care tatăl său a fost obligat să lucreze în condiții foarte grele pe șantierul de la Poarta Albă, în Colonia Cavnic, Colonia Peninsula, pe șantierele Mamaia și Valea Carierei, în Colonia Baia Sprie.
Reclamanta a menționat că tatăl său a decedat la 08.10.1998.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a, art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr.2253/14.12.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T. D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta T. D. susținând că instanta de fond a încalcat prevederile art. 14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale privind interzicerea discriminarii, ale art. 1 din primul Protocol aditional la Convenție privind protectia proprietatii, ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventie privind dreptul Ia despăgubiri în caz de eroare judiciara, ale art. 20 si art. 21 alin. (1) din mirilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la egalitatea în fața legii si nediscriminarea.
Nu poate fi aplicat un tratament juridic diferentiat celor care se considera îndreptățiți la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica, în funcție de momentul în care se pronunta hotararea de catre instanta privind dreptul la despăgubiri.
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri patrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele durate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, .aceasta poate oferi persoanei lezare o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (l) lit. a din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Astfel, antecesorul reclamantei și, chiar, reclamanta personal au fost împiedicați să-i dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un statut corespunzător așteptărilor lor.
In drept s-a invocat disp. 304/1 și 304 pct. 9 C.p.c .
Curtea constată următoarele :
Prin încheierea de ședință din data de 18.09.2012 cauza a fost suspendată în baza art. 242 pct. 2 c pr civ pentru lipsa nejustificată a părților.
La data de 5 noiembrie 2013 Curtea a pus în discuția părților excepția perimării cererii de recurs pe care a admis-o pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 248 din Codul de procedura civila, orice cerere de chemare in judecata, contestație, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept chiar împotriva incapabililor, daca a rămas in nelucrare din vina partii timp de un an. Partea nu se socotește in vina, când actul de procedura urma sa fie îndeplinit din oficiu. Termenul perimării nu curge cat timp, fără vina parții, cererea n-a ajuns încă la instanța competenta să o judece sau nu se poate fixa termen de judecata. In materie comerciala termenul de perimare este de sase luni.
Articolul 250 alin. 1 C.pr.civ. statueaza: cursul perimarii este suspendat, cat timp doinuieste suspendarea judecarii, pronuntata de instanta in cazurile prevazute de art. 244, precum si in alte cazuri stabilite de lege, daca suspendarea nu este cauzata de lipsa de staruinta a partilor in judecata.
Potrivit art. 252 C.pr.civ., perimarea se constata din oficiu sau la cererea părții interesate.
Constatând că în cauză a trecut mai mult de un an de zile de la data suspendării cauzei și că niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act procedural menit a întrerupe cursul prescripției ,în baza art 252 c pr civ, Curtea a constatat perimat recursul formulat de recurenta reclamantă T. D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat de recurenta reclamantă T. D., împotriva sentinței civile nr.2253/14.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. C. D. L. M. D. F. G.
GREFIER
S. V.
RED.FC
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
7.11.2013
| ← Strămutare. Sentința nr. 85/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1386/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
