Pretenţii. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 207/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-06-2013 în dosarul nr. 30676/3/2011
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 207A
Ședința publică de la data de 07.06.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții-pârâți S. A. R. și S. G., cu domiciliul ales la SCA „B., P. și Asociații„ din București, ..16, parter, ., în contradictoriu cu intimatul-reclamant H. J. G. C., cu domiciliul ales la SCA „C. Mc Cann și Asociații” din București, ., ., cauza având ca obiect „acțiune în răspundere contractuală”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanții-pârâți S. A. R. și S. G. reprezentați de avocat Catrin C. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013 (fila 9 dosar) și intimatul-reclamant H. J. G.-C. reprezentat de avocat I. A. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013 (fila 10 din dosar).
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că la data de_, la registratura secției s-a înregistrat adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă București nr. P 6823/_/30.05.2013.
S-a mai învederat că, serviciul registratură a depus la dosar adresa Casei Naționale de Pensii Publice nr. G 1003/07.06.2013, transmisă prin fax și înregistrată la registratura secției la data de 07.06.2013, ora 8,53.
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință, având cuvântul, arată că nu au de formulat cereri noi, probe noi de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând că nu mai sunt de administrat probe noi și nici excepții de invocat, constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanții-pârâți S. A. R. și S. G., prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În susținerea motivelor de apel, arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prematurității acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și a admis acțiunea acestuia, nefiind analizate dispozițiile art. 1079 C.civ., întrucât reclamantul nu a efectuat niciodată procedura punerii în întârziere.
Cu privire la celelalte motive, arată că instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea reclamantului și prin raportare la constatarea inexistenței cazului fortuit.
În cauză a făcut dovada existenței cazului fortuit reprezentat de criza economică dar și prin raportare la culpa reclamantului care nu a mai dorit achiziționarea imobilului construit după specificațiile sale.
Rezilierea antecontractului s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului deoarece acesta a urmărit finalizarea contractului, nefiind dispus să mai achite ultima tranșă deoarece urma să părăsească România.
Au făcut dovada că l-au notificat pe reclamant pentru recepția finală a construcției, însă acesta a invocat anumite deficiențe, care ulterior au fost remediate. Ulterior au refăcut invitația pentru recepția imobilului, însă reclamantul nu a informat vreo imposibilitate de prezentare și nici nu s-a prezentat pentru efectuarea recepției.
Din adresa Casei Naționale de Pensii rezultă că a cotizat la asigurările sociale perioada iunie 2008-iunie 2009, dată de la care a finalizat raporturile de muncă în România.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că au încercat înstrăinarea imobilului însă nu au reușit acest lucru, având în vedere că imobilul a fost edificat după specificațiile reclamantului dar și datorită crizei economice care a limitat posibilitatea de înstrăinare a imobilului; scopul reclamantului fiind acela de a nu intra în proprietatea imobilului, deoarece finalizase relațiile de serviciu în România și a dorit prin orice mijloace să obțină avansul achitat înapoi.
Totodată, arată că au încercat să ofere reclamantului o altă locuință în aceeași zonă rezidențială, însă a refuzat acest lucru.
Instanța de fond a acordat reclamantului actualizarea debitului principal și a dobânzii legale cu rata inflației, deși nu a existat un astfel de capăt de cerere. Reclamantul prin acțiunea formulată a solicitat numai calcularea debitului actualizat până la data plății efective și nu actualizarea cu rata inflației.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de fond în mod eronat a acordat reclamantului mai mult decât a cerut, deoarece prin acțiunea introductivă nu a formulat un capăt de cerere cu privire la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ci a formulat o astfel de cerere prin intermediul concluziilor scrise.
Solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în principal respingerea acțiunii ca prematur introduse, iar în subsidiar ca neîntemeiată și nefondată, ca urmare a reținerii cazului fortuit. În măsura în care se va trece peste aceste motive, solicită înlăturarea obligativității de a achita sumele actualizate cu rata inflației precum și a cheltuielilor de judecată.
Intimatul-reclamant H. J. G. C. prin avocat solicită respingerea apelului, menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală pentru motivele expuse în întâmpinarea depusă la dosar.
În combaterea apelului, cu privire la motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond, solicită a fi respins, deoarece acestea au fost solicitate în mod expres la ultimul termen de judecată pentru faza de fond și în acest sens a solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii documentelor doveditoare și concluzii scrise.
Instanța de fond a amânat pronunțarea o săptămână, perioadă în care a atașat concluziilor scrise factura fiscală pentru suma de 7.664.69 lei, achitată de reclamant.
Referitor la motivul de apel privind excepția prematurității, în mod corect instanța a respins această excepție, reținând că de la momentul rezilierii contractului și de la transmiterea notificării pârâții datorează sumele respective. Pârâții au fost puși în întârziere prin cererea de chemare în judecată conform art. 1079 din vechiul Cod civil.
Caracterul cert, lichid și exigibil al creanței nu poate fi contestat atât timp cât rezultă în mod direct din actele și faptele pârâților.
Pârâții au arătat pe de o parte că nu datorează suma de bani iar pe de altă parte arată că au pus la dispoziția reclamantului un alt imobil pe care acesta nu l-a acceptat.
Instanța de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că reclamantul a solicitat în mod expres actualizarea penalităților de întârziere conform prevederilor legale până la data plății integrale efective.
Cu privire la cheltuielile de judecată în apel, arată că își rezervă dreptul să le solicite pe cale separată.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul H. J. G.-C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S. A. R. și G. S., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 617.201,38 lei reprezentând obligație principală; și 31.911,82 lei reprezentând dobânda legală calculată până la data de 1 mai 2011, urmând a fi actualizată la data plății.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâții un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 521/18.04.2008 de BNP D. C., prin care, în calitate de promitent cumpărător, s-a obligat să cumpere de la pârâți, care aveau calitatea de promitenți vânzători, la prețul, termenul și în condițiile prevăzute în antecontract următoarele imobile: (i) imobilul alcătuit din parter, etaj și mansardă, ce urma să fie edificat de către pârâți pe terenul situat în localitatea Crevedia, județul Dâmbovița având numărul cadastral 5042, înscris în Cartea Funciară cu numărul 5147 la OCPI Dâmbovița și (ii) cota indiviză de 2,33% din spațiile comune ale complexului rezidențial „Austrian Village” din care urma să facă parte imobilul.
Prețul pentru achiziționarea imobilelor de mai sus s-a ridicat la suma de 337.758 Euro (plus TVA) și a fost eșalonat după cum urmează: suma de 5.000 Euro (plus TVA) trebuia achitată până la data de 5 mai 2008, cu titlul de taxă de rezervare; suma de 79.439 Euro (plus TVA) trebuia achitată până la data de 5 mai 2008, ca fiind împreună cu taxa de rezervare, prima tranșă din valoarea totală; (c) suma de 101.327 Euro (plus TVA) trebuia achitată la data la care imobilul ajungea la stadiul de „roșu”, reprezentând a doua tranșă din valoarea totală; și (d) suma de 151.991 Euro (plus TVA) trebuia achitată la data autentificării contractului de vânzare cumpărare, reprezentând ultima tranșă din valoarea totală.
La data de 16 mai 2008, pârâții au emis către reclamant factura fiscală nr._ pentru suma de 84.439 Euro reprezentând contravaloarea punctelor (a) și (b) de mai sus. La cursul de 3,7 lei pentru 1 Euro, aplicabil în ziua respectivă, contravaloarea facturii în lei se ridica la suma de 312.426,15 lei la care s-a adăugat TVA-ul aplicabil de 19% în valoare de 59.360,97 lei, ajungându-se astfel la suma totală facturată de 371.787,12 lei. La data de 26 mai 2008, reclamantul a achitat întreaga sumă de 371.787,12 lei în contul pârâților, specificat atât în antecontract cât și în factură.
La data de 29 aprilie 2009, la momentul la care imobilul a ajuns la stadiul de „roșu”, pârâții au emis factura fiscală nr._ pentru suma de 101.327 Euro reprezentând contravaloarea punctului (c) de mai sus. La cursul de 4,229 lei pentru 1 Euro, aplicabil în ziua respectivă, contravaloarea facturii în lei se ridica la suma de 428.511,88 lei la care s-a adăugat TVA-ul aplicabil de 19% în valoare de 81.417,26 lei, ajungându-se astfel la suma totală facturată de 509.929,14 lei. La data de 13 mai 2009, reclamantul a achitat întreaga sumă de 509.929,14 lei în contul pârâților, specificat atât în antecontract cât și în factură.
Astfel, prin mecanismul menționat mai sus, reclamantul a achitat până la data de 13 mai 2009 punctele (a), (b) și (c) din prețul total, valoarea achitată ridicându-se la suma de 881.716,26 lei.
Conform prevederilor antecontractului, la momentul la care imobilul ar fi fost finisat și finalizat conform celor agreate, reclamantul și pârâții ar fi trebuit să se întâlnească pentru a semna un proces verbal de predare-primire în care să se specifice eventualele remedieri necesare.
Având în vedere că reclamantul nu a fost mulțumit de calitatea finisajelor existente la imobil, a solicitat refacerea lucrărilor conform prevederilor contractuale. După o perioadă de timp pârâții l-au reconvocat în vederea inspectării imobilul însă a constatat aceleași deficiențe și lipsuri în raport de standardul de calitate pe care îl agrease, motiv pentru care a solicitat din nou refacerea lucrărilor conform celor agreate în prevederile antecontractului, După o altă perioadă de timp a fost reconvocat, însă de această dată, din motive personale nu s-a putut prezenta la întâlnirea respectivă.
Profitând de absența sa, pârâții s-au grăbit să activeze o clauză de rezoluționare a antecontractului, mai precis articolul 23 din antecontract, unde se prevede că „în cazul în care promitentul cumpărător (i) nu se prezintă la imobil în vederea semnării procesului verbal potrivit art. 20, (...) promitenta vânzătoare poate opta, la libera și exclusiva sa apreciere, între: (...) (b) Să declare acest antecontract rezolutionat de plin drept, fără punere în întârziere, fără intervenția instanței și fără nicio altă formalitate prealabilă (pact comisoriu de gradul IV), urmând ca un procent de 30% din sumele achitate până la acea dată de promitentul cumpărător să fie reținut de promitenta vânzătoare cu titlu de penalitate contractuală. (...) Sumele rămase de returnat promitentului cumpărător după deducerea procentului de 30%, vor fi virate acestuia numai după (...) vânzarea imobilului către un terț sau încheierea cu un terț a unui antecontract de vânzare cumpărare asupra imobilului, dar nu mai târziu de 6 (șase) luni de la data rezoluțiunii”.
În concordanță cu prevederile specificate mai sus, la data de 20 octombrie 2009 pârâții i-au transmis o „Notificare privind rezilierea antecontractului nr. 521 din 18.04.2008” informându-l în legătură cu rezoluțiunea antecontractului în conformitate prevederile articolului 23 litera b. Tot în conținutul respectivei notificări i s-a comunicat faptul că: „în conformitate cu prevederile contractuale, art. 23 litera b, vă vom restitui 70% din sumele achitate cu titlu de avans, respectiv suma de 617.201,38 ron, în prevăzut în același articol din contract; b) părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii contractului (...)”.
Așadar, conform celor de mai sus și în concordanță cu prevederile antecontractului, începând de 20 aprilie 2010 (6 luni de la momentul rezoluțiunii), reclamantul a arătat că pârâții îi datorează suma de 617.201,38 lei, reprezentând 70% din sumele totale achitate de către reclamant până la momentul rezoluțiunii (881.716,26 lei), aspect pe care l-au și confirmat în mod expres în propria notificare de rezoluțiune.
Având în vedere că antecontractul nu specifică în niciun fel cuantumul penalităților de întârziere aferente unei astfel de situații, reclamantul a arătat că sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Astfel, având în vedere că „Dobânda legală se stabilește, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României. (...) în toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%”, a procedat la aplicarea respectivelor procente în vederea stabilirii penalităților de întârziere și a obținut un cuantum total al penalităților de 31.911,82 lei.
Încercând să soluționeze această situație într-o manieră amiabilă, a notificat pârâții la ultimul domiciliu cunoscut (menționat în antetul acestei cereri de chemare în judecată), notificare pe care aceștia au primit-o la data de 11 ianuarie 2011. În urma acestei notificări pârâții l-au contactat, i-au reconfirmat că intenționează să îi achite sumele restante, însă până în prezent nu au făcut-o.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C.pr.civ., OG nr. 9/2000.
Pârâții S. A.-R. și S. G. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că în conformitate cu antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 521/18.04.2008, au demarat procesul de edificare al imobilului construcție în varianta de bază, iar la data de 24.07.2009 au anunțat reclamantul că imobilul construcție a fost edificat, fiind pregătit pentru recepția sa. A fost stabilită ca dată a recepției, data de 22.06.2009. Reclamantul a invocat câteva așa-zise deficiente, fiind vorba de câteva retușuri, pe care le-au realizat, mai mult pentru a arăta bunăvoința din partea pârâților.
În aceste condiții, au refăcut invitația pentru recepția imobilului pentru data de 12.10.2009, termen pentru care reclamantul nu a informat vreo imposibilitate de prezentare și nici nu s-a prezentat pentru efectuarea recepției. Astfel, rezilierea antecontractului s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului, acesta urmărind de fapt această finalizare a contractului, nefiind dispus să mai achite ultima tranșă, având in vedere că urma să părăsească România în urma încetării raporturilor de muncă în această țară.
Pârâții au mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 23 lit. h) din antecontract, au comunicat notificarea privind rezilierea antecontractului nr. 521/18.04.2008, aceasta fiind transmisă reclamantului la data de 20.10.2009.
Ulterior acestui moment, spre finalul anului 2009 au sperat că vor putea înstrăina imobilul construit conform specificațiilor reclamantului însă datorita crizei financiare piața imobiliară a rămas blocată înghețându-se practic vânzările, fiind puși în imposibilitate de a valorifica imobilul, astfel încât să poată restitui suma de bani pe care au convenit-o contractual.
Pârâții au mai arătat că reclamantul nu a efectuat niciodată procedura punerii în întârziere potrivit art. 1079 C.civ., în condițiile de formă și conținut prevăzute de Codul civil, adică prin intermediul executorului judecătoresc. Punerea în întârziere prin intermediul executorului judecătoresc se impunea și pentru solicitarea reclamantului de a fi obligați la plata dobânzii legale. Fără îndeplinirea unei astfel de proceduri, cererea reclamantului este prematură.
De asemenea, pârâții au arătat că este neîntemeiată solicitarea reclamantului de a achita dobânda legală, având în vedere pe de o parte lipsa culpei pârâților in rezolutiunea contractului iar pe de altă parte faptul că părțile au înțeles ca în cazul rezoluțiunei contractului din culpa promitentului cumpărător prețul poate fi restituit dintr-un nou angajament de vânzare a imobilului către terț. Deși au făcut toate diligențele necesare pentru vânzarea acestui imobil, datorită condițiilor din piața imobiliară, care exclud orice culpă, nu au putut încheia o altă tranzacție de vânzare a imobilului care să le aducă venitul necesar în vedere restituirii prețului încasat de la reclamant.
Prin sentința civilă nr. 1918/26.10.2012 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității acțiunii, a admis acțiunea așa cum a fost formulată, a obligat pârâții să plătească reclamantului H. J. G.-C. suma de 617.201,38 lei și dobânda legală calculată și actualizată cu indicele de inflație comunicat de BNR - începând cu data de 20.04.2010 până la achitarea efectivă a sumei susmenționate și a obligat pârâții la plata sumei de 7664, 69 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că între pârâții S. A. R. și G. S. în calitate de promitenți vânzători și H. J. G.-C. în calitate de promitent cumpărător s-a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare pentru imobilul teren situat în localitatea Crevedia jud. Dâmbovița cu nr. cadastral 5042, înscris în CF nr. 5147 la OCPI jud. Dâmbovița și construcția ce va fi edificată pe acest teren precum și cota indiviză de 2,33% din spațiile comune.
S-au stabilit obligații de plată, părțile recunoscând că promitentul cumpărător a achitat taxa de rezervare de 5.000 euro, suma de 79.439 euro avans din antecontract precum și suma de 101.327 euro reprezentând 30% din prețul total al construcției în stadiul „la roșu”. S-au depus facturile fiscale care fac dovada plății.
La data de 20.10.2009, promitenții vânzători l-au notificat pe promitentul cumpărător pentru rezilierea antecontractului nr. 521/18.04.2008 întrucât acesta nu s-a prezentat în vederea recepționării imobilului în ultimele 3 luni calendaristice.
La rândul său, promitentul cumpărător i-a notificat pe pârâți, cu notificarea primită de către aceștia la 11.01.2011, să îi achite suma de 617.201,38 lei reprezentând 70% din sumele totale achitate până la momentul rezoluțiunii, dar aceștia nu au dat curs solicitării.
Prin întâmpinare, pârâții au invocat neexecutarea obligației datorită unui caz fortuit conform art. 1083 din vechiul Cod civil, arătând că întreaga situație în care se află este determinată de culpa reclamantului care nu a mai dorit finalizarea și achiziționarea imobilului precum și a crizei economice.
Deși întrebările din interogatoriul luat reclamantului tind să conducă la concluzia că acesta ar fi vinovat de neexecutarea antecontractului deoarece nu ar mai fi dorit să achiziționeze vila de lux, împrejurarea că reclamantul a achitat primele 3 sume din antecontract la termenele stabilite, conduc la ideea că acesta a dorit să achiziționeze imobilul, dar la standardele de confort și la finisajele convenite în antecontract.
În condițiile în care reclamantul nu s-a opus rezoluțiunii contractului de către pârâți și nu a solicitat decât 70% din suma pe care acesta a achitat-o pârâților, buna sa credință este dovedită, în patrimoniul reclamantului existând pierderea sumei de 30% din valoarea achitată pentru imobil până la momentul rezilierii antecontractului.
Întrucât, în prezenta cauză este angajată răspunderea contractuală a pârâților, conform art. 942 și 969 alin. 1 cod civil vechi și 970 alin. 1 Cod civil vechi, reclamantul în calitate de creditor al obligației de a da, conform art. 1073 și 1075 Cod civil vechi, are dreptul la dezdăunare, respectiv la suma de 70% achitată pentru punctele a, b și c din antecontract.
Tribunalul a constatat că între părțile litigante, raportul juridic a fost stabilit în temeiul unui contract care nu a fost afectat de nici o cauză de nulitate absolută sau relativă, de un contract valabil încheiat, antecontractul dând naștere la răspunderea contractuală, iar rezilierea acestuia din inițiativa promitenților vânzători, reziliere la care reclamantul nu s-a opus, conduce la repunerea părților în situația anterioară și activarea clauzei contractuale conform art. 23 lit. b din contract.
Cu privire la excepția prematurității, tribunalul a reținut că pârâții datorează sumele solicitate prin acțiune de la momentul rezilierii contractului și a notificării acesteia de către reclamant.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții S. A. R. și S. G..
În motivarea apelului, pârâții au învederat următoarele:
1. În privința respingerii excepției prematurității acțiunii, se arată că această excepție a fost respinsă fără să existe o motivare a concretă a raționamentului juridic a instanței de fond, nefiind analizate dispozițiile art. 1079 C.civ. invocate prin întâmpinare, conform cu care, notificarea de punere în întârziere „prin tribunalul domiciliului său" se realizează în concret prin intermediul executorului judecătoresc. În cuprinsul notificării trebuie menționat în mod expres debitul principal de plată, 617.291,38 lei, precum și debitul penalității de întârziere, în speță dobânda legală. O astfel de notificare nu a fost efectuată niciodată de reclamant, astfel încât instanța trebuia să constatate prematuritatea acțiunii.
Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., prin hotărârea pronunțată instanța de fond este obligată să arate în fapt și în drept motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. In cuprinsul hotărârii apelate se observă că instanța a respins excepția fără să analizeze motivul de drept reprezentat de dispozițiile art. 1079 C.civ., soluția pronunțată fiind nelegală și nemotivată.
Obligativitatea motivării soluției rezultă și din analizarea practicii CEDO, respectiv cauza Burzo c. României și Donadze c. Georgiei, din care rezultă că judecătorul trebuie să prezinte prin motivarea soluției raționamentul de fapt și de drept pentru care a admis cererile reclamantului și a respins cererile pârâtului.
2. Pe fondul acțiunii, apelanții pârâți au susținut următoarele critici:
a) Respingerea greșită a administrării probatorului cu expertiza în construcții și efectuării unor adrese la Casa Naționala de Pensii Publice și la Inspectoratul Teritorial de munca București, încălcându-se dispozițiile art. 167 C.pr.civ.
Instanța a motivat admiterea acțiunii și prin raportare la constatarea inexistentei cazului fortuit.
În privința cazului fortuit, apelanții arată că au invocat această situație din două motive, unul reprezentat de criza economică și al doilea prin raportare la culpa reclamantului care nu a mai dorit achiziționarea imobilului construit după specificațiile sale.
În privința culpei reclamantului, apelanții consideră că se impunea administrarea probei cu expertiza (respinsă de instanță la termenul din 19.10.2012) pentru a se dovedi ca imobilul edificat respecta toate cerințele contractuale, inclusiv calitatea materialelor de finisaj utilizate, astfel încât acesta nu avea niciun motiv pentru amânarea semnării procesului-verbal de predare-primire si achitarea ultimei rate contractuale. De asemenea, se impunea emiterea celor doua adrese către CNPP și ITMB pentru ca apelanții să poată dovedi că reclamantul nu mai avea un interes în achiziționarea imobilului din moment ce în anul 2009 acesta a încetat relațiile de muncă în România, depunând la dosar răspunsurile primite la adresele apelanților prin care instituțiile publice au refuzat furnizarea acestor informații, numai instanța având posibilitatea sa le solicite, proba fiind respinsă la 19.10.2012.
Apelanții pârâți au mai arătat că în lipsa administrării acestui probatoriu, instanța de fond i-a pus în imposibilitatea dovedirii culpei reclamantului în privința rezoluțiunii contractului și consideră că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO), respectiv egalitatea „armelor" în justiție, prin respingerea probatoriului solicitat fiind puși în imposibilitatea dovedirii apărărilor, respectiv a incidenței cazului fortuit.
b) Respingerea neîntemeiată și nemotivată a incidenței cazului fortuit prevăzut la art. 1083 C.civ. 1864
Apelanții-pârâți precizează că, pe lângă faptul că nu le-a fost acordată posibilitatea dovedirii cazul fortuit prin administrarea completă a probatoriului solicitat (pertinent, util si concludent), existența cazului fortuit putea să fie reținută din înscrisurile depuse la dosar și din răspunsul la interogatoriu al reclamantului.
Astfel, arată apelanții, au depus la dosarul cauzei discuțiile purtate cu trei potențiali clienți în vederea vânzării imobilului nr. 53 urmând ca din prețul obținut să fie plătit reclamantul. Datorită faptului că imobilul de la nr. 53 a fost edificat după specificațiile reclamantului, precum și datorită crizei economice, a fost imposibilă vânzarea imobilului, aceste probe făcând dovada că au încercat tot ce s-a putut în vederea obținerii fondurilor și pentru achitarea sumei. Atâta vreme cât aceasta situație a fost generată de reclamant, culpa în situația creată aparține acestuia. In plus, precizează că i-au oferit o vilă la valoarea sumei achitate de acesta, însă a refuzat-o, fiind o dovadă a faptului că nu mai dorea achiziționarea unei vile în România. Imobilul pe care acesta îl deține în țară nu are nicio relevanță deoarece a fost achiziționat în perioada în care avea relații de muncă în România.
Motivarea respingerii cazului fortuit prin faptul că instanța în lipsa administrării întregului probatoriu a constatat că reclamantul a avut intenția de a achiziționa vila până la sfârșit și reținerea existenței unor deficiențe de confort și finisaje denotă o analizare și interpretare trunchiată a probatoriului administrat precum și o greșeală în neadministrarea întregului probatoriu propus de apelanți, considerentele instanței fiind practic nesusținute de probe, de unde rezultă că emiterea adreselor și efectuarea expertizei tehnice în construcții erau probe concludente, pertinente și utile soluționării cauzei.
c) Instanța a acordat mai mult decât a cerut reclamantul
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata debitului principal și a dobânzii legale de la data de 20.04._11, urmând a fi actualizată (dobânda legală) la data plații.
Apelanții-pârâți au arătat că reclamantul nu a cerut actualizarea debitului cu rata inflației nici cu privire la debitul principal, nici cu privire la debitul accesoriu, ci numai posibilitatea de a calcula până la data plații a dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000.
Prin hotărârea apelată, instanța de judecată a acordat și actualizarea debitului principal și a dobânzii legale cu rata inflației, fără ca un astfel de capăt de cerere să fi fost formulat de reclamant.
Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 7.664,69 lei, apelanții consideră că instanța de judecata a acordat mai mult decât a cerut reclamantul. Prin acțiunea introductivă acesta nu a formulat un capăt de cerere cu privire la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. In măsura în care a formulat o astfel de cerere prin intermediul concluziilor scrise, cererea trebuia respinsă, deoarece după închiderea dezbaterilor asupra fondului nu sunt admisibile completări ale acțiunii introductive.
Potrivit art. 129 alin. 6 C.pr.civ. judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații, or instanța de fond a încălcat această dispoziție imperativă, hotărârea fiind nelegală conform art. 105 alin. 2 C.pr.civ., apelanții fiind astfel obligați la sume de bani suplimentare față de reclamant, fără ca acesta să fi formulat o astfel de cerere instanței de judecată.
În consecință, apelanții solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 1918/26.10.2012 și în principal respingerea acțiunii ca prematur introduse, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiate ca urmare a reținerii cazului fortuit. In măsura in care se trece peste aceste motive, solicită schimbarea în parte și înlăturarea obligativității de a achita sumele actualizate cu rata inflației precum și a cheltuielilor de judecată.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1079 C.civ., art. 1083 C.civ., art. 105 alin. 2 C.pr.civ., art. 129 C.pr.civ., art. 167 C.pr.civ., art. 201 C.pr.civ., art. 261 alin. pct. 5 C.pr.civ., art. 282 si urm. C.pr.civ.
Intimatul-reclamant H. J. G.-C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că lipsa necesității punerii în întârziere este prevăzută în contract, la art. 23; mai mult, prin notificarea pe care pârâții i-au transmis-o pentru rezoluțiunea antecontractului, aceștia specificau textual că vor restitui 70% din sumele achitate cu titlu de avans, recunoscând în mod expres datoria, nu se poate reține prematuritatea acțiunii; a mai arătat că părțile au agreat în art. 40 din antecontract modul în care se realizau notificările, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, confirmarea fiind atașată cererii de chemare în judecată; pârâții au fost puși în întârziere și prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1079 din vechiul Cod civil; referitor la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, intimatul-reclamant a arătat că apelanții-pârâți au activat clauza de rezoluționare a antecontractului iar la data de 20.10.2009 i-au transmis notificarea privind rezilierea antecontractului, informându-l că-i vor restitui 70% din sumele achitate de reclamant cu titlu de avans; cu privire la cuantumul penalităților de întârziere a arătat că în cererea de chemare în judecată a arătat foarte clar modul în care au fost calculate, în conformitate cu prevederile OG nr. 9/2000, dobânda astfel calculată până la data de 1 mai 2011 urmând a fi actualizată la data plății, cu indicele de inflație, astfel că solicită să se constate că instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care a cerut în mod expres prin acțiune actualizarea penalităților de întârziere până la data plății efective; cu privire la cheltuielile de judecată, intimatul-reclamant a arătat că le-a solicitat în mod expres la ultimul termen de judecată și că a atașat factura fiscală nr. 370/31.03.2011 la concluziile scrise.
Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate, conform art. 295 alin. 1 C.pr.civ., și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt:
Curtea constată că situația de fapt a fost stabilită în mod corect de tribunal.
Astfel, se constată că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 521/18.04.2008 de BNP D. C., reclamantul H. J. G.-C., în calitate de promitent cumpărător, s-a obligat să cumpere de la pârâții S. A. R. și G. S., care aveau calitatea de promitenți vânzători, imobilele menționate la art. 1 lit. a) și b) din antecontract.
La art. 8 alin. 1 lit. a-d) din antecontract părțile au stabilit că prețul pentru achiziționarea imobilelor de mai sus este de 337.758 Euro (plus TVA), pe care l-au eșalonat în 3 tranșe.
Din factura fiscală nr. 101/16.05.2008 și din OP din 26.05.2008 reiese că reclamantul a achitat contravaloarea punctelor (a) și (b) din antecontract (reprezentând valoarea în lei a sumei de 84.439 Euro, adică 312.426,15 lei, plus TVA-ul de 59.360,97 lei, în total 371.787,12 lei); iar din factura fiscală nr. 131/29.04.2009 și din OP din 13.05.2009 reiese că reclamantul a achitat și contravaloarea punctului (c) din antecontract (reprezentând valoarea în lei a sumei de 101.327 Euro, adică 428.511,88 lei, plus TVA-ul de 81.417,26 lei, în total 509.929,14 lei). Prin urmare, rezultă că, dintre cele 3 tranșe convenite de părți, reclamantul a achitat primele 2 tranșe, suma totală achitată fiind de 881.716,26 lei.
La art. 23 din antecontract părțile au stipulat următoarea clauză: „în cazul în care promitentul cumpărător (i) nu se prezintă la imobil în vederea semnării procesului verbal potrivit art. 20, (...) promitenta vânzătoare poate opta, la libera și exclusiva sa apreciere, între: (...) (b) Să declare acest antecontract rezolutionat de plin drept, fără punere în întârziere, fără intervenția instanței și fără nicio altă formalitate prealabilă (pact comisoriu de gradul IV), urmând ca un procent de 30% din sumele achitate până la acea dată de promitentul cumpărător să fie reținut de promitenta vânzătoare cu titlu de penalitate contractuală. În acest caz, părțile vor fi repuse în situația anterioară încheierii acestui antecontract ce va fi reputat a nu fi avut loc, iar promitentul cumpărător nu va m ai avea nici un drept în legătură cu imobilul. Sumele rămase de returnat promitentului cumpărător după deducerea procentului de 30%, vor fi virate acestuia numai după (...) vânzarea imobilului către un terț sau încheierea cu un terț a unui antecontract de vânzare cumpărare asupra imobilului, dar nu mai târziu de 6 (șase) luni de la data rezoluțiunii”.
La data de 20.10.2009 pârâții i-au trimis reclamantului „Notificare privind rezilierea antecontractului nr. 521 din 18.04.2008” informându-l în legătură cu rezoluțiunea antecontractului în conformitate cu prevederile articolului 23 litera b, precum și faptul că: „în conformitate cu prevederile contractuale, art. 23 litera b, vă vom restitui 70% din sumele achitate cu titlu de avans, respectiv suma de 617.201,38 ron, în termenul prevăzut în același articol din contract; b) părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii contractului (...)”.
La data de 11.01.2011 pârâții au primit notificarea prin care reclamantul le solicita plata sumei de 644.527,15 lei, reprezentând 70% din sumele plătite de reclamant cu titlu de avans și penalități de întârziere.
Situația de drept:
Ca temei de drept, instanța de fond a reținut dispozițiile art. 942, 969 alin. 1 și art. 970 din vechiul Cod civil, în ceea ce privește răspunderea civilă contractuală, precum și dispozițiile art. 1082-1088 din vechiul Cod civil și ale OG nr. 9/2000 în ceea ce privește capătul de cerere privind dobânda legală.
Curtea constată că în mod corect prima instanță de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor cuprinse în vechiul Cod civil de la 1864, în conformitate cu dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”, și având în vedere că antecontractul ce stă la baza răspunderii civile contractuale în cauza de față a fost încheiat de părți în data de 18.04.2008, deci anterior datei intrării în vigoare a Noului Cod civil (la data de 1.10.2011).
În ceea ce privește reținerea de către tribunal a OG nr. 9/2000, Curtea constată că OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești a fost abrogată prin art. 11 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011, însă se constată că soluția adoptată de legiuitor prin dispozițiile art. 2 din OG nr. 9/2000 a rămas aceeași, potrivit art. 2 din OG nr. 13/2011: În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Analiza motivelor de apel:
În primul motiv de apel, pârâții susțin că hotărârea de fond nu este motivată în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prematurității acțiunii și că nu au fost analizate dispozițiile art. 1079 C.civ. invocate prin întâmpinare.
Curtea constată că în mod corect a fost respinsă de tribunal excepția de prematuritate a acțiunii, pe considerentul că promitentul cumpărător i-a notificat pe pârâți cu notificarea primită de către aceștia la 11.01.2011.
Într-adevăr, se constată că reclamantul a depus la fila 35 din dosarul de fond confirmarea de primire de către apelanții-pârâți a notificării prin care reclamantul le solicita plata sumei de 644.527,15 lei, reprezentând 70% din sumele plătite de reclamant cu titlu de avans (adică 617.201,38 lei) și restul reprezentând penalități de întârziere, astfel cum fuseseră calculate de reclamant până la acea dată.
Or, această notificare expediată apelanților-pârâți prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire respectă întocmai voința părților astfel cum a fost stipulată la art. 40 din antecontract, potrivit căruia „toate notificările (…) vor fi realizate în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în limba română, și vor fi trimise la adresele prevăzute în preambul”, prin această clauză părțile înțelegând să deroge în mod expres de la prevederile art. 1079 C.civ. 1864 (referitoare la notificarea prin tribunalul de la domiciliul debitorului).
În al doilea rând, se constată că, prin chiar notificarea expediată reclamantului de apelanții-pârâți privind rezoluțiunea antecontractului, aceștia au recunoscut faptul că obligația de a-i restitui procentul de 70% din sumele achitate de reclamant cu titlu de avans începe să curgă de la termenul stipulat de părți, în notificarea din data de 20.10.2009 pârâții făcând mențiune expresă la clauza de la art. 23 din antecontract potrivit căreia „Sumele rămase de returnat promitentului cumpărător după deducerea procentului de 30%, vor fi virate acestuia (...), dar nu mai târziu de 6 (șase) luni de la data rezoluțiunii”.
Curtea mai arată că dispozițiile art. 1079 C.civ. 1864 nu prevăd necesitatea utilizării anumitor formule sacramentale, atât timp cât din notificarea reiese manifestarea de voință a creditorului prin care pretinde executarea obligației de către debitor, iar în ceea ce privește formele punerii în întârziere, cerința textului de lege este considerată îndeplinită și prin promovarea cererii de chemare în judecată prin care creditorul solicită obligarea debitorului la executarea obligației, iar nu neapărat printr-o notificare formulată prin intermediul executorului judecătoresc, așa cum susțin apelanții-pârâți.
În consecință, Curtea constată că excepția prematurității formulării acțiunii a fost în mod corect respinsă de instanța de fond, că acesta a indicat în cuprinsul hotărârii considerentele care i-au format convingerea în sensul că această apărare formulată de pârâți prin întâmpinare este neîntemeiată, considerente care urmează a fi complinite cu cele expuse de instanța de apel.
La pct. 2 lit. a) din motivele de apel, apelanții pârâți au susținut că, prin respingerea solicitării de a se administra proba cu expertiza în construcții și adresele către Casa Națională de Pensii Publice și către Inspectoratul Teritorial de Muncă București, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 167 C.pr.civ. și i-a pus în imposibilitate de a dovedi culpa reclamantului în privința rezoluțiunii contractului, probe prin intermediul cărora pârâții intenționau să dovedească că, deși au construit imobilul după specificațiile reclamantului și au respectat toate cerințele contractuale, reclamantul este cel care nu a mai dorit achiziționarea imobilului, astfel că este în culpă pentru rezoluțiunea antecontractului.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea constată că tribunalul a aplicat în mod corect dispozițiile art. 167 C.pr.civ. - care prevăd că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța constată că ele pot conduce la dezlegarea pricinii - respingând, conform încheierilor din data de 18.05.2012 și 19.10.2012 proba cu expertiza în construcții și efectuarea celor 2 adrese, având ca teză probatorie dovedirea culpei reclamantului în ceea ce privește rezoluțiunea antecontractului, deoarece se constată că aceste probe nu erau utile pentru soluționarea cauzei.
Specificul cauzei de față constă în aceea că părțile au înțeles să insereze la art. 23 din antecontract, de comun acord, o clauză de rezoluțiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia: „în cazul în care promitentul cumpărător (i) nu se prezintă la imobil în vederea semnării procesului verbal potrivit art. 20, (...) promitenta vânzătoare poate opta, la libera și exclusiva sa apreciere, între:
(a) să acorde un nou termen promitentului cumpărător pentru a se prezenta în fața notarului public, sau
(b) Să declare acest antecontract rezolutionat de plin drept, fără punere în întârziere, fără intervenția instanței și fără nicio altă formalitate prealabilă (pact comisoriu de gradul IV)”.
Prin includerea acestui pact comisoriu părțile au exclus, prin acordul lor de voință, intervenția instanței de judecată în pronunțarea rezoluțiunii contractului, precum și necesitatea efectuării oricăror formalități pentru a valorifica rezoluțiunea convențională, așa încât Curtea constată că prin notificarea expediată intimatului-reclamant la data de 20.10.2009 prin care apelanții-pârâți îl anunțau despre „rezoluțiunea antecontractului în conformitate cu prevederile articolului 23 litera b”, aceștia au înțeles să dea eficiență pactului comisoriu în sensul rezoluțiunii convenționale a antecontractului.
Față de configurația clauzei stipulată la art. 23 din contract și de modul de operare al pactului comisoriu stabilit de comun acord de către părți (de drept, fără punere în întârziere și fără vreo formalitate prealabilă), contractul încheiat de părți în data de 18.04.2008 este desființat de drept, nefiind necesară intervenția instanței pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii.
În consecință, apărările formulate de pârâți - prin care susțineau că reclamantului îi aparține culpa pentru rezoluțiunea contractului, apărări pe care urmăreau să le dovedească prin administrarea probelor cu expertiza în construcții și cu cele 2 adrese la care se face mențiune în motivele de apel - nu au nicio relevanță pentru dezlegarea cauzei de față, care are ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza contractului desființat, iar nu stabilirea de către instanță a condițiilor în care a operat rezoluțiunea acestuia.
Prin inserarea în contract a pactului comisoriu redat mai sus și prin opțiunea realizată de către apelanții-pârâți în sensul rezoluțiunii, contractul autentificat sub nr. 521/18.04.2008 de BNP D. C. este desființat de plin drept și cu efect retroactiv, astfel încât în mod corect a arătat tribunalul că părțile trebuie să fie repuse în situația anterioară încheierii contractului, fapt care justifică dreptul reclamantului de a i se restitui 70% din sumele pe care le-a achitat cu titlu de avans, în acord cu clauza de la art. 23 din contract.
La pct. 2 lit. b) din motivele de apel, apelanții pârâți au susținut că în mod greșit instanța de fond le-a respins apărarea prin care susțineau incidența cazului fortuit prevăzut la art. 1083 C.civ. 1864.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut incidența în cauză a răspunderii civile contractuale, atât timp cât prin art. 23 din antecontract părțile au stipulat că, încazul rezoluțiunii contractului conform pct. (b), „părțile vor fi repuse în situația anterioară încheierii acestui antecontract ce va fi reputat a nu fi avut loc (…). Sumele rămase de returnat promitentului cumpărător după deducerea procentului de 30%, vor fi virate acestuia numai după (...) vânzarea imobilului către un terț sau încheierea cu un terț a unui antecontract de vânzare cumpărare asupra imobilului, dar nu mai târziu de 6 (șase) luni de la data rezoluțiunii”.
Cum până în data de 20.04.2010 (ce reprezintă data la care a expirat termenul de 6 luni de la momentul rezoluțiunii contractului) apelanții-pârâți nu au achitat intimatului-reclamant 70% din avansul achitat de acesta, deci nu au executat la termen o obligație contractuală, reclamantul a fost nevoit să promoveze cererea de chemare în judecată în scopul antrenării răspunderii civile contractuale a pârâților.
Dintre condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale - respectiv neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu patrimonial al creditorului (intimatul-reclamant), raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția debitorilor - apelanții-pârâți susțin că nu era îndeplinită în cauză condiția referitoare la vinovăția în ceea ce privește întârzierea executării obligației de restituire a procentului de 70% din avans, invocând incidența cazului fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere.
Potrivit art. 1083 C.civ. 1864 „Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit”.
Din coroborarea acestui textul de lege invocat de apelanții-pârâți cu cel ale art. 1082 C.civ. 1864 (potrivit căruia „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”) rezultă că, în materie contractuală, vina debitorului este prezumată până la proba contrară.
Această prezumție de vinovăție este relativă și poate fi răsturnată de debitorii apelanți-pârâți prin dovedirea „cauzei străine”, neimputabile, care i-a împiedicat să execute la termen obligația contractuală asumată, respectiv de a-i restitui creditorului intimat-reclamant, până cel mai târziu în data de 20.04.2010, procentul de 70% din avansul achitat de acesta.
În acest sens, pârâții au invocat prin întâmpinarea formulată în primă instanță incidența cazului fortuit, în susținerea căruia au invocat că din cauza crizei economice nu au putut să vândă unor terți imobilul ce a făcut obiectul antecontractului, fapt ce i-a pus în imposibilitate fortuită de a-i restitui avansul.
Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins această apărare, deoarece nu se poate reține criza economică ca motiv în sine pentru neexecutarea obligației de restituire a unor sume de bani pe care pârâții le-au încasat cu titlu de avans, în contul unui contract asupra căruia tot ei și-au exercitat opțiunea în sensul desființării lui.
Cazul fortuit este acel eveniment care nu poate fi nici prevăzut și nici împiedicat de debitor și care l-a pus în imposibilitate de a-și executa obligația. Or, din examinarea clauzelor contractuale, se constată că înseși părțile au stipulat condițiile în care urma să fie restituit procentul de 70% din avans, respectiv „după (...) vânzarea imobilului către un terț sau încheierea cu un terț a unui antecontract de vânzare cumpărare asupra imobilului, dar nu mai târziu de 6 (șase) luni de la data rezoluțiunii”. Prin urmare, părțile au avut în vedere posibilitatea achitării avansului din prețul pe care apelanții-pârâți l-ar fi putut obține din vânzarea imobilului, însă au prevăzut un termen limită, după expirarea căruia nu se mai poate invoca imposibilitatea achitării avansului pe motiv că nu s-a reușit vânzarea imobilului.
La pct. 2 lit. c) din motivele de apel, apelanții pârâți au susținut că instanța a acordat mai mult decât a cerut reclamantul deoarece a acordat și actualizarea debitului principal și a dobânzii legale cu rata inflației, fără ca un astfel de capăt de cerere să fi fost formulat de reclamant.
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de:
- 617.201,38 lei reprezentând obligație principală; și
- 31.911,82 lei reprezentând dobânda legală calculată până la data de 1 mai 2011, ce urmează a fi actualizată la data plății.
Prin hotărârea apelată, instanța de fond a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 617.201,38 lei și dobânda legală calculată și actualizată cu indicele de inflație comunicat de BNR - începând cu data de 20.04.2010 până la achitarea efectivă a sumei susmenționate.
Prin urmare, nu este întemeiată susținerea apelanților conform căreia instanța de fond a dispus și actualizarea debitului principal cu rata inflației, dispozitivul hotărârii de fond fiind clar în sensul actualizării cu rata inflației numai a debitului accesoriu, așa cum a solicitat reclamantul prin cererea de chemare în judecată.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată, prin care apelanții-pârâți au susținut că instanța de judecată a acordat mai mult decât a cerut reclamantul, Curtea constată că este neîntemeiat, deoarece se constată că reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată cu ocazia cuvântului pe fond, așa cum rezultă din practicaua încheierii de ședință din data de 26.10.2012, prin urmare, nu se poate considera că instanța a acordat ceva ce nu s-a cerut și nici nu este întemeiată susținerea conform căreia cererea privind cheltuielile de judecată a fost formulată după închiderea dezbaterilor.
În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli de judecată, se constată că este dovedit cu facturile fiscale și ordinele de plată ce au fost depuse de reclamant împreună cu concluziile scrise, de la filele 148.152 din dosarul de fond.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții pârâți S. A. R. și S. G., cu domiciliul procesual ales la SCA „B., P. și Asociații„ din București, ..16, parter, ., în contradictoriu cu intimatul-reclamant H. J. G. C., cu domiciliul procesual ales la SCA „C. Mc Cann și Asociații” din București, ., ., sector 1.
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 07.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. M. Steluța Z. D.
GREFIER,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC/4 ex.
21.06.2013
Jud. fond - C. Segărcianu
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1489/2013. Curtea de Apel... | Întoarcere executare. Decizia nr. 1843/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
